ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2886/2022

Ședința publică din data de 20 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 19 septembrie 2020, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj și Direcția Generală a Finanțelor Publice Craiova, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.11.2016, întocmită de AJFP Dolj si a Deciziei de soluționare a contestației nr. x/26.06.2018 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova.

Prin sentința nr. 81/2020 pronunțată la data de 10 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată, a anulat Decizia nr. x/13.04.2017 emisă de DGRFP Craiova, precum și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.11.2016 emisă de AJFP Dolj.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar în rejudecare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Printr-o primă critică, se arată de către recurentă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 163 alin. (1) și (6) și art. 164 din C. proc. civ., art. 47 alin. (2) și (3), art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2005 și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, susține recurenta că în ce privește comunicarea unui act administrativ fiscal sunt incidente cauzei dispozițiile art. 47 alin. (2) și (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, și nu dispozițiile art. 163 alin. (1) și (6) de C. proc. civ. invocate de instanța de fond în argumentarea soluției de constatare a nulității dovezii de comunicare nr. x a actului administrativ fiscal.

Susține că nu sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. nefiind vorba despre comunicarea unui act de procedură emis de instanța de judecată, iar Codul de procedură fiscală cuprinde norme cu privire la procedura de comunicare a actelor administrativ fiscale, respectiv art. 47 alin. (2) și (3) din Legea nr. 207/2015.

Contrar alegațiilor instanței de fond, dispozițiile art. 47 alin. (3) din Codul de procedură fiscală nu condiționează legalitatea comunicării prin poștă a actului administrativ fiscal de menționarea pe recipisa de consemnare a numelui și prenumelui persoanei primitoare. Așadar, lipsa numelui și prenumelui primitorului de pe confirmarea de primire nu duce la nevalabilitatea comunicării actului câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut expres necesitatea existenței acestor mențiuni în dovada de comunicare.

Prin urmare, solicită instanței de recurs, în rejudecare, admiterea excepției prescripției și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Codul de procedură fiscală de către instanța de fond.

Susține recurenta că decizia contestată prezintă în mod neechivoc temeiul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a reclamantului, respectiv art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar împrejurările de fapt prezentate în cuprinsul considerentelor, legate de dezinteresul reclamantului privind achitarea obligațiilor fiscale, gestionarea patrimoniului, justifică tocmai întrunirea condițiilor legale reglementate de textul legal, care vizează reaua credință a reprezentantului societății debitoare în achitarea obligațiilor fiscale.

Fără a se limita la reproducerea dispozițiilor legale, așa cum în mod eronat se susține în considerentele hotărârii atacate, organul fiscal a expus "împrejurările de fapt ale cauzei ce justifică angajarea răspunderii solidare a reclamantului căruia, în calitate de administrator al societății, îi revenea sarcina îndeplinirii obligațiilor ce revin potrivit legislației fiscale persoanei juridice reprezentate, potrivit art. 72 și 73 din Legea 31/1990".

Totodată, arată recurenta că în situația în care instanța de recurs va analiza cauza pe fond, în funcție de motivele invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, susține să se aibă în vedere apărările formulate pe fondul cauzei, preluate și prin cererea de recurs.

Intimatul-pârât A. nu a formulat întâmpinare, însă la data de 19 mai 2022 a depus concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Examinând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.11.2016, emisă de AJFP Dolj, s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat și administrator, cu societatea debitoare B. S.R.L, în limita sumei de 20.491.389 RON reprezentând obligații la bugetul general consolidat, din care debit 14.206.195 RON, accesorii calculate în sumă de 6.285.194 RON.

În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului s-a reținut că obligațiile restante ale debitorului în sumă de 20.491.389 RON provin din Decizia de impunere nr. x din 13.05.2016 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul APCM Craiova și Decizia de impunere nr. x/28.07.2016 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul APCM Craiova, decizii ce nu au fost contestate de debitor.

Sub aspectul condițiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie îndeplinite următoarele condiții:

- identificarea în concret a acțiunilor sau inacțiunilor care au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale - în sensul că poate fi vorba fie de nedeclararea, fie de neachitarea, fie de declararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

- dovedirea că prin aceste fapte s-a provocat starea de insolvabilitate a societății B. SRL

- dovedirea împrejurării, esențiale, că aceste fapte au fost săvârșite cu rea-credință și a legăturii de cauzalitate dintre fapte și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

Or, în cauză, sub primul aspect, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acțiunile sau inacțiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, B. S.R.L, a obligațiilor de declarare și/sau neachitare la scadență a sarcinilor fiscale.

Declararea stării de insolvabilitate și simpla deținere a calității de asociat și/sau administrator nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor/asociaților, în raport de temeiul de drept invocat, fiind obligatoriu de îndeplinit și alte condiții, respectiv reaua-credință și legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

În cazul de față, însă, astfel cum judicios și judecătorul fondului a reținut, decizia de antrenare a răspunderii solidare reliefează cuantumul obligațiilor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., calitatea reclamantului de administrator al societății debitoare, declararea insolvabilității societății debitoare, iar în privința vinovăției sub forma relei credințe a reclamantului nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

În condițiile în care pentru instituirea răspunderii solidare a administratorului/asociatului este necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea 207/2015, iar săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, Înalta Curte constată că aceste elemente nu pot fi reținute în persoana reclamantului, căruia nu i se impută nicio faptă ilicită, statuându-se doar, fără nicio motivare efectivă, că a acționat cu rea credință în nedeclararea și neachitarea obligațiilor fiscale.

Or, reaua credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile sale.

Se constată, așadar, că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise și certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

Înalta Curte are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 "(4)Buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul", prin urmare, organului fiscal îi revine obligația de a dovedi săvârșirea faptelor cu rea-credință.

În dovedirea relei credințe, aspectele de fapt au o importanță capitală, or, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii este deficitară, nefiind analizată în concret situația de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre niște obligații fiscale cuprinse în cadrul unei decizii de impunere emisă pentru societatea B. S.R.L., iar faptul că acestea nu au fost achitate în termenul legal a determinat organul fiscal să angajeze răspunderea solidară a reclamantului ca asociat și administrator al societății.

În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a constatat că în ceea ce priveste fapta ilicita și reaua credință, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aceasta nefiind motivată în concordanță cu dispozițiile legale.

Reține, totodată, Înalta Curte că nemotivarea actului administrativ este sancționată cu nulitatea absolută, nulitate ce nu poate fi acoperită prin motivarea parțială ulterioară efectuată de recurenta pârâtă prin decizia de soluționare a contestației administrative și prin întâmpinarea formulată în cauză.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, așa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societății debitoare și calitatea de administrator a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente și, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condițiile anterior menționate, cu precădere condiția relei-credințe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credință, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligația de a dovedi reaua-credință.

Având în vedere că reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor instituite prin art. 25 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele pertinente și concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, folosind doar prezumții.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelora pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective.

Or, în cauză, prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Nici argumentul suplimentar adus de recurentă respectiv că reaua credință a reclamantului este dovedită prin dezinteresul reclamantului, în calitate de administrator manifestată în sensul nedeclarării și neachitării la scadență a obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat nu poate fi reținut, în condițiile în care nu s-a dovedit reaua credință a acestuia, acest "dezinteres" nefiind suficient pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Existența unei situații de nedeclarare și/sau neachitare la scadență a obligațiilor fiscale nu presupune reaua-credință a recurentului-reclamant.

Înalta Curtea reține că prin raționamentul organului fiscal se tinde să se statueze că nedeclararea corectă a obligațiilor fiscale este necesară și suficientă pentru dovedirea oricărei rele credințe și că este de natură să conducă la atragerea răspunderii personale a reclamantului, raționament care este însă contrar voinței legiuitorului care a reglementat condițiile specifice, de excepție, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

Nici susținerile recurentei pârâte privind nerespectarea de către intimatul reclamant a dispozițiilor art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi primite, în condițiile în care aceste dispoziții legale instituie o răspundere a administratorului față de societatea comercială, și nu față de creditorii societății, având natură juridică diferită, respectiv răspundere civilă contractuală, în timp ce răspunderea instituită de dispozițiile art. 25 Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru faptele expres și limitativ prevăzute de această normă juridică.

Totodată, Înalta Curte constată că prin invocarea dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 organul fiscal adaugă la dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, aspect ce nu poate fi primit, atâta vreme cât pentru angajarea răspunderii solidare instituită de dispozițiile art. 25 organul fiscal trebuie să se limiteze strict la condițiile impuse de acest text normativ neputând face trimitere la alte texte normative din alte acte normative.

Și critica privind aplicarea eronată a dispozițiilor art. 47 alin. (2) și (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în sensul că această dispoziție legală nu condiționează legalitatea comunicării prin poștă a actului administrativ fiscal de menționarea pe recipisa de consemnare a numelui și prenumelui persoanei primitoare, astfel încât lipsa numelui și prenumelui primitorului de pe confirmarea de primire nu duce la nevalabilitatea comunicării actului câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut expres necesitatea existenței acestor mențiuni în dovada de comunicare este nefondată.

Este de necontestat că prin dispozițiile art. 47 alin. (3) din Codul de procedură fiscală a fost instituită procedura de comunicare a actelor administrativ fiscale emise de suport hârtie, respectiv: "Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau curatorului acestora, la domiciliul fiscal, prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 47 alin. (3) din Codul de procedură fiscală stabilesc în mod expres și limitativ persoanele cărora li se comunică actul administrativ fiscal, și deci pot primi un act administrativ fiscal în mod valabil, respectiv contribuabilul/plătitorul, împuternicitul sau curatorul. Prin urmare, aceste persoane trebuie să facă dovada calității de a primi actul, respectiv contribuabilul se identifică prin nume/prenume, iar împuternicitul și curatorul prezentând dovada calității lor.

Art. 47 nu cuprinde dispoziții care să reglementeze condițiile de valabilitate ale confirmării de primire.

În lipsa normelor speciale devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în sensul aplicării prevederilor C. civ. și ale C. proc. civ. în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autoritățile publice și contribuabili/plătitori.

În materie fiscală dovada de comunicare a actului administrativ este reprezentată de "confirmarea de primire" și, pe cale de consecință, în lipsa normelor speciale legalitatea confirmării de primire urmează a fi analizată prin prisma dispozițiilor C. proc. civ. ce reglementează atât condițiile de valabilitate ale dovezii de comunicare a actului, cât și nulitatea dovezii de comunicare prin prisma neîndeplinirii acestor condiții.

Dispozițiile art. 47 privind comunicarea actelor administrativ fiscale se completează cu normele generale cuprinse în prevederile art. 153 – 179 din C. proc. civ. ce reglementează comunicarea și nulitatea actelor de procedură.

În aplicarea art. 163 alin. (1) din C. proc. civ., organul fiscal are obligația de a comunica actul administrativ la domiciliul fiscal al contribuabilului, iar dovada de comunicare "confirmare de primire" trebuie semnată de destinatarul actului, respectiv contribuabilul/plătitorul căruia îi este adresat.

Numai într-o astfel de situație actul administrativ fiscal se consideră legal comunicat în modalitatea de comunicare prin poștă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Prin instituirea acestor obligații s-a urmărit ca actul administrativ fiscal să fie efectiv comunicat contribuabilului destinatar, doar în acest mod fiind protejat interesul statutului, în calitate de creditor a obligației fiscale.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 536/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 482 din data de 7 iulie 2011 "Interesul organelor fiscale de aducere la cunoștința contribuabilului a existenței unei obligații fiscale al cărei creditor este însuși statul implică necesitatea comunicării actului administrativ în care aceasta este consemnată prin modalități care să asigure aducerea efectivă la cunoștința contribuabilului despre existența unor obligații fiscale în sarcina sa".

Nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită valabil comunicarea unui act administrativ fiscal în lipsa mențiunilor privitoare la numele și prenumele destinatarului/contribuabilului și semnătura acestuia, mențiuni prevăzute de C. proc. civ. sub sancțiunea nulității dovezii de comunicare "confirmare de primire".

În cauză, organul fiscal nu a respectat condițiile impuse de dispozițiile art. 47 alin. (3) Codul de procedură fiscală și art. 163 alin. (1) și art. 164 alin. (1) lit. d) și f) din C. proc. civ., mențiuni prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 164 alin. (3), câtă vreme în cuprinsul recipisei poștale nr. x, ce reprezintă dovada comunicării deciziei de soluționare a contestației administrative, la rubrica semnătura destinatar apare o semnătură olografă, la rubrica calitatea primitorului apare încercuit cuvântul "delegat, și este menționată Cartea de identitate cu seria x nr. x, iar la rubrica numele și prenumele primitorului nu apare nicio mențiune.

Așadar, corect a reținut judecătorul fondului că nu se poate trage o concluzie certă cu privire la modalitatea de efectuare a comunicării, respectiv dacă această comunicare s-a făcut reclamantului personal sau unui împuternicit cu primirea corespondentei în condițiile în care reclamantul nu a recunoscut semnătura olografă inserată în recipisa poștală, actul de identitate C.I. cu seria x nr. x ce a aparținut numitei C. a fost valabil numai până în anul 2011, iar aceasta nu a avut niciun fel de raporturi cu reclamantul sau cu societatea debitoare B. S.R.L., așa cum a rezultat din actele comunicate de instituțiile statului și din depoziția de martor a acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind pronunțată prin analiza completă a materialului probator administrat și prin interpretarea și aplicarea judicioasă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Dolj împotriva sentinței nr. 81/2020 din 10 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2022.