ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1111/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat să se dispună anularea Deciziei nr. 169/24.04.2019 emisă de pârâta ANAF, obligarea ANAF Ia emiterea unei decizii prin care soluționeze pe fond contestația fiscală formulată de Societate la data de 24.04.2015, sub sancțiunea plății unei penalități de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 70 din 20 mai 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și în consecință:

- a anulat decizia nr. 169/24.04.2019 emisă de către ANAF - DGSC.

- a obligat pârâta să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond contestația. - a respins cererea de aplicare a unei penalități de 1000 RON.

- a obligat pârâta la plata sumei de 11.997,68 RON către reclamantă.

Împotriva sentinței civile nr. 70 din 20 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea în tot a capătului de cerere privind obligarea ANAF la emiterea unei decizii de soluționare pe fond sub sancțiunea unei penalități de 1000 de RON/zi de întârziere, susținând că hotărârea atacată este nemotivată și a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 214 alin. (3) din vechiul Codul de procedură fiscală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pe lângă prezentarea pe larg a situației de fapt, reclamanta a arătat că un prim considerent eronat este în sensul că obligația de soluționare pe fond a Contestației fiscale ar deveni exigibilă numai la data soluționării definitive a Dosarului nr. x/2015", care vizează anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție.

Hotărârea recurată nu indică nici măcar formal vreun temei de drept pe care se bazează această teză. Concret, instanța se raportează la practica instanțelor cu privire la inadmisibilitatea acțiunilor în anularea deciziilor de impunere formulate sub imperiul vechiul Codul de procedură fiscală și la stadiul Dosarului nr. x/2015 Sub acest aspect, hotărârea primei instanțe este nemotivată.

În al doilea rând, considerentul încalcă prevederile art. 214 alin. (3) din vechiul Codul de procedură fiscală și a pct. 10.1 din Ordinul ANAF nr. 2906/2014, din a căror interpretare interpretarea logică, gramaticală rezultă că obligația autorității fiscale de a relua soluționarea Contestației fiscale a devenit scadentă ulterior încetării motivului pentru care s-a dispus suspendarea. Reluarea soluționării implică, în mod logic, astfel cum a reținut și prima instanță, finalizarea acesteia prin emiterea unei soluții de fond, care să dispună în sensul de a respinge sau de a admite contestația fiscală.

Textul legal nu impune distincția pe care o face prima instanță, și anume soluționarea definitivă a acțiunii în anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală. De altfel, nu există nicio altă prevedere legală care să impună condiția artificială la care s-a raportat prima instanță.

Prin urmare, atât timp cât legea nu distinge, aplicând regula de interpretare conform căreia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinsuit, nec nos distinguere), rezulta că obligația ANAF de a soluționa Contestația fiscală este exigibilă de la momentul îndeplinirii condiției în raport de care s-a dispus suspendarea Contestației fiscale, aceasta fiind singura cerință impusă de normele legale ce reglementează condițiile reluării soluționării procedurii administrative suspendate în temeiul art. 214 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală

Or, în cazul de față, această condiție este îndeplinită, latura penală fiind soluționată definitiv prin ordonanța de clasare din 11.05.2018 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2015, aspect confirmat și de ANAF în considerentele Deciziei nr. 169/2019

20

.

De altfel, această interpretare este confirmată chiar de intimata ANAF într-o cauză similară, izvorâtă din aceleași raporturi de drept fiscal, respectiv o altă contestație fiscală suspendată, ce a vizat actele administrative prin care au fost stabilit impozit pe profit suplimentar și accesorii {în valoare totală de 5.501.192 RON) în legătură cu achiziția dreptului de utilizare a mărcii de la B.. Deși speța era cvasi identică (adică pe rolul instanțelor se afla în curs de soluționare o cauză ce viza anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală emise urmare a inspecției privind impozitul pe profit), urmare a soluționării definitive a sesizării penale ANAF a reluat procedura administrativă și a emis o decizie prin care s-a pronunțat pe fondul cauzei, respingând contestația fiscală.

Un al doilea considerent se sprijină formal pe prevederile art. 24 alin. (1) din Legea 554/2004, prima instanță reținând că penalitățile pot fi acordate numai la expirarea unui termen de 30 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, întrucât la acel moment ar interveni obligația de executare.

Sub un prim aspect, textul legal reținut de prima instanță nu îi sprijină soluția. Astfel, Curtea de Apel Craiova pleacă în mod greșit (pentru argumentele de mai sus) de la o pretinsă dependență între exigibilitatea obligației ANAF de emitere a unei decizii pe fondul Contestației fiscale și soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2015 și pare a conchide, în mod greșit, că în baza art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, plata penalităților ar fi datorată numai după pronunțarea unei soluții definitive în Dosarul nr. x/2015", al cărui obiect constă în anularea unor acte administrative (Decizia de impunere și Raportul de inspecție), iar nu în obligarea autorității la emiterea unui nou act administrativ, anume o decizie în soluționarea pe fond Contestației fiscale. O altă variantă de interpretare a acestor considerente neclare este că s-a avut în vedere ca reper chiar soluția ce va fi pronunțată în această speță.

Din interpretarea logica și gramaticală a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă că acestea vizează o altă situație, și anume etapa ulterioară obținerii unei hotărâri judecătorești prin care autoritatea este obligată de a executa o obligație de a face .

Practic, în temeiul acestui text legal autoritatea are obligația de a se conforma într-un anumit termen dispozitivului unei hotărâri judecătorești care generează o obligație de a face.

Sub un al doilea aspect, solicitarea Societății de obligare a ANAF la emiterea unei noi decizii sub sancțiunea plății unor penalități de 1.000 RON/zi de întârziere a fost întemeiată pe alte dispoziții legale, pe care prima instanță Ie-a înlăturat nemotivat. în acest sens, prin acțiune, Societatea a indicat drept temei al acestui capăt de cerere dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Din textele legale mai sus citate rezultă că sancțiunea penalităților pe zi de întârziere a fost prevăzută în legătură cu soluțiile pe care instanța de contencios le poate pronunța, în funcție de obiectul cauzei deduse judecății. În cazul concret, Societatea a solicitat anularea Deciziei nr. 169/2019 și obligarea ANAF la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a Contestației fiscale. în legătură cu această obligație de "a face", raportat la aspectele mai sus prezentate, rezultă ca legiuitorul, prin dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, a prevăzut dreptul Societății de a solicita instanței de judecată să oblige ANAF la emiterea unei noi decizii, sub sancțiunea plății unor penalități pentru fiecare zi de întârziere.

Solicitarea adresată pentru a obține mijloc de constrângere în aducerea la îndeplinire a obligației în termenul legal și evitarea tergiversării/acoperirea pagubelor pentru îndeplinirea cu întârziere. În acest sens, cererea Societății este una firească, în condițiile în care, deși soluționarea laturii penale s-a realizat în mod definitiv prin ordonanța de clasare din 11.05.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2015, ANAF s-a dezinvestit (în mod nelegal, astfel cum a reținut și prima instanță) de soluționarea Contestației fiscale formulate la data de 24.04.2015.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că deși instanța a admis capătul de cerere privind obligarea la soluționarea pe fond a contestației, totuși a apreciat (prin considerentul criticat) că această obligație nu ar fi exigibilă. Similar, soluția de admitere a acțiunii (în parte) nu se poate concilia în mod logic cu motivarea dată respingerii cererii de aplicare a penalităților.

Astfel, pe de o parte, prima instanță a dispus anularea Deciziei nr. 169/2019 emisă de ANAF, stabilind că autoritatea s-a dezinvestit în mod nelegal de soluționarea pe fond a Contestației fiscale, în absența unui temei juridic care să îi permită o atare soluție și în condițiile în care practica jurisprudențiala conturată sub imperiul vechiul Codul de procedură fiscală este în sensul de a respinge ca inadmisibile acțiunile în anularea deciziilor de impunere în lipsa parcurgerii procedurii administrative finalizate prin emiterea unei decizii

Or, în temeiul art. 214 din vechiul Codul de procedură fiscală, ANAF îi revenea obligația de a relua soluționarea Contestației fiscale în sensul admiterii sau respingerii, ca urmare a îndeplinirii condiției de soluționare definitivă a laturii penale.

Pe de altă parte, prima instanță a apreciat că autoritatea nu ar putea fi obligată să emită o decizie de soluționare sub sancțiunea plății de penalități. Or, această soluție nu poate fi conciliată cu cea asupra primului capăt de cerere, fiind în contradicție flagrantă cu aceasta din urmă. Atât timp cât s-a reținut că ANAF are obligația de a soluționa pe fond contestația și să emită o decizie în acest sens, soluția firească ce decurge este de admitere și a acestui din urmă capăt de cerere.

3.2. Recurenta-pârâtă Administrația Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, reținând cauza spre rejudecare, respingerea acțiunii neîntemeiate.

Prin recursul său, pârâta Administrația Națională de Administrare Fiscală critică soluția primei instanțe, susținând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în ceea ce privește obligarea instituției la soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 emisă de organele de inspecție fiscala din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

Consideră că este nelegală hotărârea instanței cu privire la soluția de admitere a acțiunii formulata de reclamanta din prisma faptului ca aceasta a interpretat în mod greșit prevederile art. 435 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicata, cu modificările si completările ulterioare coroborate cu pct. 11.6 din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscala nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel ca in mod legal organele de soluționare a contestațiilor au avut in vedere soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1355/14.03.2019 și au dispus scoaterea de pe rol a contestației formulată de reclamanta.

In esența, instanța de fond si-a motivat decizia de obligare a instituției de a soluționa pe fond contestația formulata împotriva deciziei de impunere atacata, in mod eronat, invocând " ca prim motiv de nelegalitate al deciziei nr. 169/2019 faptul ca s-a aplicat greșit prevederile noului Codul de procedură fiscală, inclusiv a prevederilor OPANAF nr. 3741/2015, act administrativ unilateral, cu caracter normativ ce organizează executarea Titlului VIII al Legii nr. 207/2015"

O astfel de motivare este neîntemeiata in condițiile in care hotărârea judecătoreasca este obligatorie, precum si faptul ca soluțiile asupra contestațiilor nu sunt limitative, astfel că organul de soluționare a contestației in mod corect si legal nu se mai poate investi cu soluționarea pe fond a contestației in sensul datorării sau nu a obligațiilor fiscale suplimentare stabilite in sarcina contestatarei, în sumă totală de 6.405.628 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugata în suma de 4.156.688 RON si accesorii aferente in suma de 2.248.940 RON, întrucât pentru judecarea acestei cauze s-a investit Curtea de Apel București.

Reiterează că împotriva Deciziei nr. 401/26.10.2015 prin care Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a suspendat soluționarea contestației formulate împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, A. S.R.L. a formulat acțiune în contencios administrativ.

Astfel, pe rolul Curții de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal s-a aflat dosarul nr. x/2015, având ca obiect acțiunea reclamantei A. S.R.L., prin care aceasta a solicitat pe de o parte, anularea Deciziei de nr. 401/26.10.2015 și pe de altă parte a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/13.03.2015.

Recurenta-pârâtă învederează faptul ca Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a casat sentința civila nr. 3284/28.10.2016 pronunțata de Curtea de Apel București, in ceea ce privește soluționarea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 si a Raportului de inspecție fiscală nr. x/13.03.2015 si a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanța, respectiv Curtea de Apel București.

Contrar dispozițiilor instanței de fond, hotărârea judecătoreasca este obligatorie, precum si faptul ca soluțiile asupra contestațiilor nu sunt limitative, organul de soluționare a contestației in mod corect si legal nu se mai poate investi cu soluționarea pe fond a contestației în sensul datorării sau nu a obligațiilor fiscale suplimentare stabilite in sarcina intimatei, în suma de totala de 6.405.628 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugata in suma de 4.156.688 RON si accesorii aferente in suma de 2.248.940 RON, întrucât pentru judecarea acestei cauze s-a investit Curtea de Apel București.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de fond și in ceea ce privește obligarea la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în sumă de 11.997,68 RON, susținând că în mod nelegal instanța de fond a obligat pârâta la plata unor cheltuieli de judecata, deși, in opinia sa, nu poate fi stabilită o culpa procesuală în sarcina instituției pârâte, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, învederează faptul că, pe de o parte, nu se poate susține noutatea litigiului din perspectiva criteriilor legate de complexitate și dificultate și nici din perspectiva naturii juridice a actului atacat (decizie de soluționare a contestațiilor) și pe de alta parte, că speța (anulare act administrativ) nu prezintă un fenomen social nou în realitatea româneasca, care să fi determinat caracterul nou al unei astfel de cauze și pe cale de consecința, o complexitate atât în pregătirea apărării din partea avocaților, cât să în soluționarea pricinii de către instanța de judecata.

Conform prevederilor legale mai sus menționate, partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Numărul termenelor de judecată acordate de instanța de judecată în vederea soluționării acțiunii nu poate constitui un criteriu pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum atât de mare.

De asemenea învederează instanței faptul ca nu poate constitui un criteriu pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum atât de mare nici numărul actelor procedurale efectuate de către reprezentantul societății.

In acest context nu se poate susține ca avocatul si-a justificat onorariul prin activitatea depusa.

În fine, recurenta-pârâtă a susținut că principiul care trebuie să guverneze soluționarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecata este acela ca, partea va putea obține rambursarea cheltuielilor de judecata doar in măsura in care se stabilește realitatea lor, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă ca nefondat, susținând că ANAF invocă pretinsa nelegalitate a sentințe recurate prin raportare la interpretarea normelor de drept material care au fost înlăturate de prima instanță.

În esență, recurenta -reclamantă a susținut că existența dosarului nr. x/2015 nu are nicio legătură cu obligația ce incumbă ANAF de a soluționa contestația fiscală.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefundat, susținând în esență că hotărârea recurată este temeinic motivată atât în drept, cât și în fapt, iar soluția de respingere a capătului de cerere de aplicare a unor penalități de 1000 de RON pe zi de întârziere până la soluționarea pe fond a contestației este legală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, Înalta Curte constată următoarele:

Ca urmare a inspecției fiscale efectuate la A. S.R.L., ce a avut ca obiectiv taxa pe valoarea adăugata, cu control ulterior pentru perioada 01.01.2009-31.01.2014 si cu control anticipat pentru perioada 01.02.2014-30.04.2014, organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au încheiat Raportul de inspecție fiscală nr. x/13.03.2015, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015.

Organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, sesizarea penală nr. 1679 AIF/08.05.2015, care viza un prejudiciu adus bugetului de stat în sumă de 4.156.688 RON, debit ce se regăsește în Decizia de impunere nr. x/13.03.2015, parțial contestată, în vederea stabilirii dacă în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracțiuni prevăzute de legea penală sau legile speciale.

Prin Decizia nr. 401/26.10.2015, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, a suspendat soluționarea contestației formulate de reclamantă, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, pentru taxa pe valoarea adăugată în sumă de 4.156.688 RON și accesoriile aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 2.248.940 RON.

Prin sentința civilă nr. 3284/28.10.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de A. S.R.L., a anulat Decizia nr. 401/26.10.2015 de suspendare a soluționării contestației și a respins in rest cererea cu privire la anularea deciziei de impunere si raportului de inspecție fiscala, ca prematura.

Prin Decizia nr. 1355/14.03.2019, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de A. S.R.L., a casat, in parte, sentința atacata, in ceea ce privește soluționarea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 si a Raportului de inspecție fiscală nr. x/13.03.2015, si a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu privire la acest capăt de cerere, reținând în esență necesitatea respectării principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, prin punerea în discuție a excepției de prematuritate, referitor la anularea Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 si a Raportului de inspecție fiscală nr. x/13.03.2015.

Întrucât s-a emis ordonanța de clasare din 11.05.2018 în dosarul nr. x/2015, prin care Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt a dispus clasarea sesizării DGAMC, societatea reclamantă s-a adresat ANAF, solicitând reluarea soluționării contestației fiscale și emiterea unei soluții pe fondul acesteia.

Prin Decizia nr. 169/24.04.2019, ANAF s-a dezinvestit de soluționarea pe fond a contestației fiscale, raportându-se la soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1355/14.03.2019.

Societatea a investit instanța de contencios, în temeiul art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere de anulare a Deciziei nr. 169/24.04.2019, sub sancțiunea unor penalități de 1000 de RON pe zi până la soluționarea contestației, iar prin sentința recurată în prezenta cauză, instanța de fond a anulat decizia de suspendare a contestației, respingând capătul de cerere privind aplicarea unei sancțiuni de 1000 de RON pe zi.

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii în ceea ce privește obligarea instituției la soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 emise de organele de inspecție fiscala din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.

În esență, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 435 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicata, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu pct. 11.6 din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscala nr. 3741/2015.

Înalta Curte constată că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că, în cauză, conflictul în timp al normei de procedură fiscală se soluționează potrivit regulilor stabilite prin art. 352 alin. (1) și (2) din Legea 207/2015, privind aplicarea legii noi și ultraactivarea legii vechi, în sensul că prevederile noului cod de procedură fiscală se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare (data de 1 ianuarie 2016, conform art. 353), în timp ce procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a noului cod rămân supuse legii vechi.

În cazul de față, contestația fiscală este o procedură administrativă demarată în anul 2015, când erau aplicabile prevederile O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Ordinul ANAF nr. 3741/2015, la care face trimitere recurenta-pârâtă, a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 975/29.12.2015 și a intrat în vigoare la data de 1.01.2016, la data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, în mod corect a stabilit instanța de fond că nu se putea dispune scoaterea de pe rol a contestației administrative în temeiul pct. 11.6 din acest Ordin, atât timp cât norma aplicabilă soluțiilor asupra contestației este cea a art. 216 din O.G. nr. 92/2003, respectiv prevederile pct. 11 din Ordinul 2906/2014 .

De asemenea, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 435 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Prin Decizia nr. 1355/14.03.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că instanța de fond a încălcat două principii esențiale ale procedurii civile, dreptul la apărare și principiul contradictorialității, referitor la anularea Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 si a Raportului de inspecție fiscală nr. x/13.03.2015, deoarece excepția nu a fost pusă în discuția părților, iar hotărârea pronunțată s-a întemeiat pe motive de fapt și de drept care nu au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Soluția de anulare a Deciziei nr. 401/26.10.2015 de suspendare a soluționării contestației a rămas definitivă, motivele de recurs invocate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală fiind constatate ca fiind nefondate prin Decizia nr. 1355/14.03.2019.

În ceea ce privește critica referitoare la obligația de plată a cheltuielilor de judecată, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, în raport atât de soluția pronunțată în cauză, de admitere în parte a acțiunii formulate de reclamantă, cât și de prevederile art. 453 C. proc. civ., este corectă soluția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, fiind nefondate aprecierile acesteia referitoare la lipsa culpei.

Referitor la critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei, Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 3/2020, pronunțată de ICCJ Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în mod greșit susține recurenta-pârâtă nelegalitatea sentinței primei instanțe din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind demonstrată încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat de recurenta-reclamantă, este nefondat.

Raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, Înalta Curte constată, din examinarea sentinței recurate, că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța le-a avut în vedere pentru admiterea în parte a acțiunii, expunerea raționamentului juridic care a determinat convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată, și nu cuprinde motive contradictorii.

Susținerile recurentei vizează raționamentul instanței de fond, care, interpretând și aplicând dispozițiile legale, față de situația de fapt, a respins cererea privind aplicarea unei sancțiuni de 1000 de RON pe zi, până la soluționarea contestației.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, care privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată că acesta este fondat pentru următoarele motive:

Astfel cum rezultă din considerentele sentinței atacate, prima instanță a considerat că pârâta are obligația de a soluționa pe fond contestația, dar exigibilitatea intervine numai după rămânerea definitivă a unei soluții asupra cererii în anulare a Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 și numai în măsura în care această soluție nu naște un impediment de soluționare pe fond. De asemenea, a reținut că cererea de aplicare a unei penalități de 1000 RON, pe zi de întârziere, este neîntemeiată, apreciind că penalitățile pot fi acordate numai la expirarea termenelor ce circumstanțiază obligația de executare, potrivit art. 24 din Legea 554/2004.

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale, în ce privește exigibilitatea obligației de a soluționa pe fond contestația și în ce privește faptul că nu este justificată cererea reclamantei de obligare a pârâtei-recurente Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata de penalități către reclamantă în cuantum de 1000 de RON pe zi de întârziere.

Este de observat că prin sentința civilă nr. 3284/28.10.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a fost anulată Decizia nr. 401/26.10.2015 de suspendare a soluționării contestației, iar această soluție a rămas definitivă, motivele de recurs invocate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală fiind constatate ca nefondate prin Decizia nr. 1355/14.03.2019, definitivă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin această decizie a fost respins recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, fiind admis numai recursul formulat de A. S.R.L., casată in parte sentința și trimisă cauza spre rejudecare, in ceea ce privește soluționarea cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. x/13.03.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/13.03.2015, pentru a se pune în discuția părților excepția de prematuritate.

A reținut instanța de fond de fond în mod correct că pârâta avea obligația de a soluționa pe fond contestația, că nu putea dispune scoaterea de pe rol a contestației administrative în temeiul pct. 11.6 din acest Ordin, atât timp cât norma aplicabilă soluțiilor asupra contestației este art. 216 din O.G. nr. 92/2003, respectiv prevederile pct. 11 din Ordinul 2906/2014. Soluționarea contestației fiscale formulate de reclamantă a fost suspendată prin Decizia nr. 401/2015 până la definitivarea laturii penale, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal. Latura penală a fost soluționată definitiv, prin ordonanța de clasare din 11.05.2018 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt în dosarul nr. x/2015, astfel că, în condițiile în care a încetat cauza pentru care s-a suspendat soluționarea contestației, în mod nelegal ANAF nu a soluționat contestația, potrivit art. 214 alin. (3) din din O.G. nr. 92/2003, în vigoare până la 31.12.2015, potrivit căruia procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, și pct. 10.1 din Ordinul ANAF nr. 2906/2014, care prevede că organul de soluționare competent va relua procedura administrativă, în condițiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, după încetarea definitivă și executorie a motivului care a determinat suspendarea.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, temeiul acțiunii formulate de reclamantă fiind reprezentat de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Conform prevederilor art. 18 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă; (5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilitate sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere."

Prin urmare, având în vedere obligația pârâtei de a soluționa contestația, caracterul prejudiciabil al incertitudinii ce planează asupra situației reclamantei, precum și faptul că în cauză a fost depășit termenul rezonabil în care se impunea lămurirea situației fiscale a reclamantei, Înalta Curte, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, constată că se impune obligarea pârâtei-recurente Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata de penalități către reclamantă în cuantum de 1000 de RON pe zi de întârziere, de la pronunțarea prezentei decizii până la soluționarea contestației.

În consecință, recursul formulat de recurenta-reclamantă se impune a fi admis, cu consecința casării în parte a sentinței civile atacate și obligării pârâtei la Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata de penalități către reclamantă în cuantum de 1000 de RON pe zi de întârziere, de la pronunțarea prezentei decizii până la soluționarea contestației.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ca nefondat și va admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentința recurată și, în rejudecare, va înlătura considerentul privind exigibilitatea obligației de soluționare pe fond a contestației și va stabili penalități în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere, de la pronunțarea prezentei decizii până la soluționarea contestației.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că este vădit disproporționat, în raport cu complexitatea și circumstanțele cauzei, cuantumul de 16.652,33 RON solicitat, Înalta Curte urmează să oblige recurenta-pârâtă la plata sumei de 5000 RON către recurenta-reclamantă A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 70/2020 din 20 mai 2020 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 70/2020 din 20 mai 2020 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare, înlătură considerentul privind exigibilitatea obligației de soluționare pe fond a contestației și stabilește penalități în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere, de la pronunțarea prezentei decizii până la soluționarea contestației.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 5000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.