ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2317/2020

Ședința publică din data de 4 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 15 februarie 2016 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, a solicitat anularea actelor administrative fiscale reprezentate de Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/18.05.2015 și de Decizia nr. 297/21.08.2015 prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamantă.

Prin sentința nr. 165/2017 din 13.03.2017, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta ANAF - DGRFP Craiova, a anulat în parte Decizia nr. 297/21.08.2015 emisă de ANAF - DGSC și în parte Decizia de impunere nr. x/18.05.2015 emisă de ANAF - DGRFP Craiova, pe care a menținut-o numai pentru suma de 4.216.341 reprezentând TVA și accesoriile aferente. A obligat pârâta la plata sumei de 9550 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta DGRFP Craiova, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a disp. pct. 23 lit. d) și art. 249 alin. (2) din Normele de aplicare a Codul fiscal, interpretarea dată textului de lege restrângând în mod nejustificat aplicarea acestor prevederi legale.

În cazul sumelor reținute cu titlu de TVA, sentința nu este motivată în drept, fiind reținute numai concluziile experților desemnați, fără să se precizeze motivele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Recurenta a invocat disp. art. 201 alin. (1) C. proc. civ. și a susținut că expertiza efectuată în cauză nu poate servi exclusiv la formarea convingerii instanței, care are obligația de a supune evaluării proprii, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei și prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului fiscal dedus judecății. Concluziile rapoartelor de expertiză se rezumă la aspectele contabile ale înregistrărilor făcute de reclamantă, neevidențiind implicațiile fiscale ale înregistrărilor contabile. Din raportul de expertiză rezultă că la stabilirea pierderilor tehnologice admise a fost luat în considerare un alt procent decât cel menționat în raportul de inspecție fiscală.

Recurenta apreciază că aceste concluzii nu puteau fi avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, sens în care a făcut referire la obiecțiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză.

Susține că instanța de fond trebuia să aibă în vedere și următoarele aspecte: Consiliul Local al municipiului Craiova este autoritatea competentă pentru aprobarea prețurilor/tarifelor practicate și a pierderilor tehnologice înregistrate în rețeaua de distribuție a energiei termice, iar ANRSC este autoritatea de reglementare în domeniul energiei termice, care avizează pierderile tehnologice pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice; prin Hotărârea Consiliului Local Craiova nr. 94/28.02.2007 s-a aprobat un procent de 17,61% reprezentând pierderi de energie termică în instalațiile de producere, transport și distribuție din Craiova; deși în luna iunie 2012, prin Hotărârea Consiliului Local Craiova nr. 7/29.06.2012 acest procent a fost majorat la 33,69% pentru pierderile aferente centralelor termice și la 22,57% pentru pierderile aferente punctelor termice, ANRSC nu a aprobat procentele stabilite de autoritatea deliberativă, întrucât documentațiile din bilanțul energetic nu au inclus valorile pierderilor tehnologice. Prin urmare, procentul acceptat pentru pierderile de energie termică în instalațiile de producere, transport și distribuție din Craiova a rămas în continuare la valoarea de 17,61 %.

Recurenta a mai susținut că instanța a omis să se pronunțe asupra conținutului avizului nr. x/18.07.2011 emis de ANRSC și nu a luat în considerare, și nici experții nu au făcut-o, adresa nr. x/18.07.2011 emisă de ANRSC, din care rezultă că nu au fost avizate noile procente ale pierderilor tehnologice.

În ceea ce privește impozitul pe profit a invocat disp. art. 26 alin. (1), (2) și 5 din Codul fiscal, pct. 73-77 din H.G. nr. 44/2004 și a menționat că nu pot fi reținute concluziile raportului de expertiză având în vedere că prin raportul de inspecție fiscală nr. x/26.07.2010, ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/29.07.2010, pentru perioada 2007 - 2009, ținându-se cont de pierderea de recuperat din anii precedenți, inspecția fiscală a calculat în sarcina reclamantei un impozit pe profit suplimentar în sumă de 5.390.786 RON aferent, pe de o parte, pierderilor tehnologice din rețeaua de distribuție peste limita legală în sumă de 39.104.362 RON, iar, pe de altă parte, aferent sumei de 280.812 RON stabilite prin procesul-verbal al Curții de Conturi - Camera de Conturi județul Dolj.

Din acest act administrativ - fiscal, neanulat, reiese în mod clar faptul că, la 31.12.2009, regia autonomă nu mai avea pierdere de recuperat din anii anteriori, respectiv din anul curent, astfel că, în conformitate cu dispozițiile OPANAF nr. 101/2008, reclamanta avea obligația declarării impozitului pe profit stabilit suplimentar prin Decizia de impunere nr. x/29.07.2010, emisă în baza R.I.F. nr. x/26.07.2010.

Mai mult, Nota contabilă nr. 66/30.06.2012 nu putea fi luată în considerare și prin prisma faptului că ea ar influența profitul contabil al anului 2012 și nu profitul fiscal al anului 2010, iar reclamanta nu a făcut dovada că ar fi depus alte declarații anuale privind impozitul pe profit decât cele analizate la inspecția fiscală.

Prin raportare la situația de fapt reținută prin actele administrativ - fiscale anterior precizate, care au fost menținute de instanța de judecată, susținerile consultantului fiscal, preluate de instanța de fond, cu privire la înregistrarea efectuată cu Nota contabilă nr. 66/30.06.2012 și corecțiile pe anul 2010 efectuate de către societate nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei.

Precizează recurenta că în contestația prealabilă reclamanta a susținut că la data de 30.06.2012 societatea a influențat profitul impozabil pe anul 2010 cu suma de 31.568.075 RON reprezentând cheltuieli deductibile fiscal de natura majorărilor de întârziere calculate de Complexul Energetic Oltenia. Dar, nici în timpul inspecției fiscale, nici în procedura prealabilă și nici prin cererea introductivă, reclamanta nu a înțeles să administreze niciun fel de probe care să demonstreze faptul că aceste cheltuieli sunt deductibile, respectiv nu a fost prezentat contractul încheiat cu Complexul Energetic Oltenia, din care să rezulte cuantumul majorărilor datorate pentru neplata la termen, documente privind litigiul dintre părți, dacă a existat un astfel de litigiu, factura, etc.

Referitor la suma de 7.126.082 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, aferentă pierderilor tehnologice peste limita legală aprobată de autoritățile în materie, solicită recurenta să se constate că prin sentința recurată nu sunt reținute motive care să determine anularea deciziei de impunere care a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

În ceea ce privește situația de fapt, a făcut referire la Hotărârile Consiliului Local Craiova nr. 94/28.02.2007 și nr. 7/29.06.2012 precizând că procentul acceptat pentru pierderile de energie termică în instalațiile de producere, transport și distribuție din Craiova a rămas în continuare de 17,61 %. S-a constatat că pierderile de energie termică au fost incluse în prețurile și tarifele Consiliul Local al municipiului Craiova și reprezintă cheltuieli care sunt aferente veniturilor obținute. În conformitate cu disp. art. 128 alin. (1), alin. (4) lit. d) și alin. (8) lit. a)-c), art. 125

1

alin. (1) pct. 6, art. 134

1

alin. (1) și (6), art. 134

2

alin. (1) și art. 148 alin. (1) lit. c) Codul fiscal, inspecția fiscală a stabilit că aceste cheltuieli aferente pierderilor care depășesc nivelul aprobat de autoritățile competente nu sunt efectuate în scopul realizării de venituri, neputând fi recunoscute în prețurile și tarifele aprobate și nu au corespondență în veniturile înregistrate.

Recurenta mai arată că valorile pierderilor înregistrate peste limita aprobată de 17,61 % au fost stabilite în mod corect de inspecția fiscală, avându-se în vedere situațiile lunare, atât pentru CT, cât și pentru PT, prezentate de societate, din care rezultă cantitatea de energie cumpărată/produsă, la care a fost aplicat procentul de pierdere aprobat de 17,61 %. Pierderile de energie termică din rețeaua de distribuție, înregistrate peste limita legală aprobată de autoritățile competente, se încadrează în categoria lipsurilor din gestiune, neimputabile, conform art. 128 alin. (4) lit. d) Codul fiscal, operațiuni asimilate livrărilor de bunuri cu plată, ca urmare, societatea avea obligația colectării taxei pe valoarea adăugată. Pentru livrările de bunuri cu plată și operațiunile asimilate livrărilor de bunuri cu plată, faptul generator intervine la data livrărilor, iar exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, respectiv data la care autoritatea fiscală este îndreptățită să solicite taxa pe valoarea adăugată, intervine la data faptului generator.

Întrucât reclamanta a colectat TVA numai la cantitatea de energie termică facturată către consumatori, în mod întemeiat inspecția fiscală a procedat la calcularea TVA pentru pierderile din rețeaua de distribuție peste limita legală aprobată de autoritățile locale, în cantitate de 170.868,83 Gcal, la care s-a aplicat prețul mediu lunar determinat prin raportarea valorii facturate de regie la cantitatea livrată de regie către consumatori.

Din punct de vedere al TVA, energia termică este considerată bun corporal mobil, iar bunurile lipsă ca urmare a nefacturării către consumatori a diferenței pierderilor tehnologice a energiei termice (lipsuri de bunuri mobile) sunt considerate livrări de bunuri cu plată și/sau asimilate livrărilor de bunuri cu plată.

A făcut referire recurenta la adresa ANRSC nr. x/19.07.2013, la constatările din Raportul de audit al performanței întocmit de organele de control din cadrul Curții de Conturi pentru serviciile de alimentare cu energie termică în perioada 2012 - 2013, la raportul de inspecție fiscală nr. x/26.07.2010, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/29.07.2010, acte contestate de către reclamantă, dar menținute de instanța de judecată.

În ceea ce privește calculul accesoriilor aferente obligațiilor bugetare scadente, datorate de către reclamantă, recurenta a invocat disp. art. 119, art. 120, art. 120

1

alin. (1), (2), (3) din O.G. nr. 92/2003 susținând că neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată conduce după acest termen la plata de dobânzi și penalități de întârziere.

Dobânzile reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanței fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv, iar penalitățile de întârziere reprezintă sancțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Intimata reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat precizând că primul raport de expertiză întocmit în cauză a fost cel energetic, ale cărui concluzii nu au fost contestate de pârâtă și care au constituit ulterior baza de calcul pentru unele dintre obiectivele raportului fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de impunere nr. x/18.05.2015 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/18.05.2015, organele de control ale AJFP Dolj - Activitatea de Inspecție Fiscală au stabilit că societatea reclamantă datorează statului suma totală de 14.628.239 RON, formată din: 2.294.267 RON - impozit pe profit; 1.122.807 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 344.140 RON - penalități de întârziere aferente impozitului pe profit; 7.179.305 RON - taxă pe valoarea adăugată; 2.743.706 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată; 944.014 RON - penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.

Reclamanta a formulat contestație împotriva acestei decizii de impunere, care a fost soluționată prin Decizia nr. 297/21.08.2015 emisă de ANAF- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în sensul următor: a fost respinsă, ca neîntemeiată și nesusținută cu documente, contestația pentru suma de 10.887.296 RON reprezentând impozit pe profit, dobânzi/majorări de întârziere, penalități de întârziere aferente acestui impozit, precum și împotriva măsurii privind diminuarea pierderii fiscale cu suma de 33.107.279 RON, dispusă prin Dispoziția privind măsurile stabilite de organul de inspecție fiscală nr. x/18.05.2015; a fost respinsă, ca nemotivată, contestația pentru TVA în sumă de 53.223 RON și a fost respinsă, ca neîntemeiată și nemotivată, contestația pentru suma de 3.687.720 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere, penalități de întârziere aferente TVA.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Decizia nr. 297/21.08.2015 emisă de ANAF - DGSC și în parte Decizia de impunere nr. x/18.05.2015 emisă de ANAF - DGRFP Craiova, pe care a menținut-o numai pentru suma de 4.216.341 reprezentând TVA și accesoriile aferente.

Pentru a pronunța această soluție a reținut, în ceea ce privește impozitul pe profit în cuantum de 3.761.214 RON, că potrivit documentelor de la dosarul cauzei, concluziilor raportului de expertiză fiscal-contabilă și răspunsului la obiecțiuni, reclamanta, în perioada 2010 - 2014, nu a înregistrat profit, astfel că organele fiscale au calculat în mod greșit acest impozit.

Penalitățile facturate de Complexul Energetic Oltenia, înregistrate conform Notei contabile nr. 66/30.06.2012 în contul 1171/11, aferente anului 2010, în cuantum de 31.568.074,99 RON și anului 2011, în cuantum de18.424.718,66 RON, au influențat rezultatul exercițiilor financiare din anii respectivi, dar și din anii următori.

Așa cum a concluzionat și consultantul fiscal, ele au fost înregistrate inițial în conturi extrabilanțiere, iar înregistrarea din conturile extracontabile în conturile bilanțiere a fost legal determinată, deoarece operațiunile economice în discuție făceau obiectul unor înregistrări în conturi bilanțiere și extrabilanțiere.

Aceste penalități sunt cheltuieli deductibile, conform pct. 23 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal. Cum reclamanta a făcut dovada înregistrării acestora, în mod eronat organele fiscale au calculat impozit pe profit.

În conformitate cu art. 249 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în cazul corectării de erori care generează pierdere contabilă reportată, aceasta trebuie acoperită înainte de efectuarea oricărei repartizări de profit. Astfel, în fiecare an din cei supuși controlului, societatea a înregistrat pierderi, după cum urmează: 2010 ianuarie - septembrie - 9.283.464 RON; 2010 octombrie - decembrie -6.234.709 RON; 2011 - 10.218.683 RON; 2012 - 35.778.087 RON; 2013 - 61.810.383 RON; 2014 - 108.636.370 RON, fiind evident că nu putea datora impozit pe profit.

Prin raportul de expertiză întocmit de către C., expert tehnic electroenergetic, s-a concluzionat că societatea a aplicat în mod greșit pierderea tehnologică de 22,57% pentru PT și de 33,69% pentru CT, în realitate, și în acord cu prevederile legale, aceste valori erau cele avizate prin Avizul nr. x/18.07.2011 al ANRSC și aprobat prin HCL Craiova nr. 319/2011, respectiv: 22,57 % pentru Punctele termice și 24,83 % pentru Centralele termice.

În baza acestor concluzii, expertul fiscal a luat în calcul respectivele procente, spre deosebire de organele de inspecție fiscală, rezultând că TVA-ul stabilit de către organele fiscale, respectiv 7.179.305 RON - taxă pe valoarea adăugată; 2.743.706 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată; 944.014 RON - penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, nu a fost corect calculat, acesta urmând a fi diminuat la 4.216.341 RON, la care se adaugă accesoriile aferente.

Ca atare, Curtea a reținut că reclamanta S.C. A. S.R.L., în urma controlului fiscal efectuat de către DGFP Dolj, pentru perioada 2007- 2010, nu datorează impozit pe profit, ci datorează suplimentar doar TVA în cuantum de 4.216.341 RON, la care se adaugă accesoriile aferente.

Înalta Curte constată că recurenta a invocat doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la pronunțarea hotărârii cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dar a formulat și critici privind nemotivarea sentinței recurate, critici care se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor care vizează modul în care instanța de fond a înțeles să-și argumenteze în fapt și în drept hotărârea pronunțată, Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate, având în vedere că hotărârea nu corespunde exigențelor reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În acest sens, instanța de control judiciar reține că argumentele primei instanțe sunt bazate exclusiv pe concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, fără a reprezenta rezultatul analizei proprii pe care trebuie să o facă instanța învestită cu soluționarea cauzei.

Se constată că pârâta, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, a formulat o serie de apărări în susținerea legalității actelor administrative contestate, după cum urmează:

Referitor la suma de 3.761.214 RON reprezentând impozit pe profit, dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente acestuia, a invocat raportul de inspecție fiscală nr. x/26.07.2010, ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/29.07.2010, pentru perioada 2007 - 2009, prin care ținând cont de pierderea de recuperat din anii precedenți, inspecția fiscală a calculat în sarcina reclamantei un impozit pe profit suplimentar în sumă de 5.390.786 RON aferent, pe de o parte, pierderilor tehnologice din rețeaua de distribuție peste limita legală în sumă de 39.104.362 RON, iar, pe de altă parte, aferent sumei de 280.812 RON stabilite prin procesul-verbal al Curții de Conturi - Camera de Conturi județul Dolj.

Pârâta a susținut că din acest act administrativ - fiscal, neanulat, reiese că, la 31.12.2009, regia autonomă nu mai avea pierdere de recuperat din anii anteriori, respectiv din anul curent, astfel că, în conformitate cu dispozițiile OPANAF nr. 101/2008, reclamanta avea obligația declarării impozitului pe profit stabilit suplimentar prin Decizia de impunere nr. x/29.07.2010, emisă în baza R.I.F. nr. x/26.07.2010. Mai mult, Nota contabilă nr. 66/30.06.2012 nu putea fi luată în considerare și prin prisma faptului că ea ar influența profitul contabil al anului 2012 și nu profitul fiscal al anului 2010, iar reclamanta nu a făcut dovada că ar fi depus alte declarații anuale privind impozitul pe profit decât cele analizate la inspecția fiscală.

În contestația prealabilă reclamanta a susținut că la data de 30.06.2012 societatea a influențat profitul impozabil pe anul 2010 cu suma de 31.568.075 RON reprezentând cheltuieli deductibile fiscal de natura majorărilor de întârziere calculate de Complexul Energetic Oltenia. Nici în timpul inspecției fiscale, nici în procedura prealabilă și nici prin cererea introductivă, reclamanta nu a înțeles să administreze niciun fel de probe care să demonstreze faptul că aceste cheltuieli sunt deductibile, respectiv nu a fost prezentat contractul încheiat cu Complexul Energetic Oltenia, din care să rezulte cuantumul majorărilor datorate pentru neplata la termen.

În privința sumei de 7.126.082 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar, aferentă pierderilor tehnologice peste limita legală aprobată de autoritățile în materie, pârâta a susținut că pentru perioada ianuarie 2010 - septembrie 2012, prin Hotărârea Consiliului Local Craiova nr. 94/28.02.2007 s-a aprobat un procent de 17,61 % reprezentând pierderi de energie termică în instalațiile termice de producere, transport și distribuție din municipiul Craiova. Deși în luna iunie 2012, prin Hotărârea Consiliului Local Craiova nr. 7/29.06.2012, acest procent a fost majorat la 33,69% pentru pierderile aferente centralelor termice și la 22,57% pentru pierderile punctelor termice, autoritatea de reglementare (ANRSC) nu a avut în vedere procentul de pierdere aprobat de autoritatea deliberativă, astfel că procentul acceptat pentru pierderile de energie termică în instalațiile de producere, transport și distribuție din Craiova a rămas în continuare de 17,61 %.

S-a constatat că pierderile de energie termică au fost incluse în prețurile și tarifele Consiliul Local al municipiului Craiova și reprezintă cheltuieli care sunt aferente veniturilor obținute. În conformitate cu disp. art. 128 alin. (1), alin. (4) lit. d) și alin. (8) lit. a)-c), art. 125

1

alin. (1) pct. 6, art. 134

1

alin. (1) și (6), art. 134

2

alin. (1) și art. 148 alin. (1) lit. c) Codul fiscal, inspecția fiscală a stabilit că aceste cheltuieli aferente pierderilor care depășesc nivelul aprobat de autoritățile competente nu sunt efectuate în scopul realizării de venituri, neputând fi recunoscute în prețurile și tarifele aprobate și nu au corespondență în veniturile înregistrate.

În întâmpinare s-a mai arătat că valorile pierderilor înregistrate peste limita aprobată de 17,61 % au fost stabilite în mod corect de inspecția fiscală, avându-se în vedere situațiile lunare, atât pentru CT, cât și pentru PT, prezentate de societate, din care rezultă cantitatea de energie cumpărată/produsă, la care a fost aplicat procentul de pierdere aprobat de 17,61 %. Pierderile de energie termică din rețeaua de distribuție înregistrate peste limita legală aprobată de autoritățile competente se încadrează în categoria lipsurilor din gestiune, neimputabile, conform art. 128 alin. (4) lit. d) Codul fiscal, operațiuni asimilate livrărilor de bunuri cu plată, ca urmare, societatea avea obligația colectării taxei pe valoarea adăugată. Pentru livrările de bunuri cu plată și operațiunile asimilate livrărilor de bunuri cu plată, faptul generator intervine la data livrărilor, iar exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, respectiv data la care autoritatea fiscală este îndreptățită să solicite taxa pe valoarea adăugată, intervine la data faptului generator.

Întrucât reclamanta a colectat TVA numai la cantitatea de energie termică facturată către consumatori, în mod întemeiat inspecția fiscală a procedat la calcularea TVA pentru pierderile din rețeaua de distribuție peste limita legală aprobată de autoritățile locale, în cantitate de 170.868,83 Gcal, la care s-a aplicat prețul mediu lunar determinat prin raportarea valorii facturate de regie la cantitatea livrată de regie către consumatori.

A făcut referire la adresa ANRSC nr. x/19.07.2013, la constatările din Raportul de audit al performanței întocmit de organele de control din cadrul Curții de Conturi pentru serviciile de alimentare cu energie termică în perioada 2012 - 2013, la raportul de inspecție fiscală nr. x/26.07.2010, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/29.07.2010, acte contestate de către reclamantă, dar menținute de instanța de judecată.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că organul fiscal a făcut referire la aceste înscrisuri și în decizia de soluționare a contestației administrative, acestea făcând așadar parte din documentația care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate, dar nu au fost depuse la dosar, ceea ce înseamnă că nu a fost avută în vedere la soluționarea prezentului litigiu documentația integrală pe care organul fiscal și-a întemeiat emiterea actelor administrative contestate.

Pe de altă parte, dacă se apreciază că nu se contestă conținutul adresei ANRSC nr. x/19.07.2013, redat în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației, se impunea ca instanța de fond să analizeze susținerile din această adresă vizând procentul admis al pierderilor tehnologice avizat de ANRSC, care trebuia avut în vedere cu ocazia verificării efectuate de organul fiscal pentru perioada 1.01.2010 - 28.02.2015.

Instanța de fond nu a procedat la analiza susținerilor din întâmpinare, nu a argumentat de ce procentul acceptat pentru pierderile de energie termică în instalațiile de producere, transport și distribuție din Craiova nu a rămas în continuare de 17,61 %, după adoptarea Hotărârilor Consiliului Local Craiova nr. 7/29.06.2012 și nr. 319/2011, așa cum susține pârâta, ci și-a fundamentat soluția pronunțată pe concluziile experților desemnați în cauză, fără să arate care sunt motivele pentru care nu pot fi reținute apărările pârâtei.

Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În condițiile în care organul de inspecție fiscală a stabilit prin actele administrative contestate că trebuie luat în calcul un procent al pierderilor de energie termică de 17,61 % și a argumentat acest punct de vedere, instanța de fond trebuia să analizeze aceste susțineri și să arate motivele ce justifică validarea punctului de vedere al expertului electroenergetic, care a concluzionat că nivelul (valoarea) pierderilor tehnologice (pentru punctele termice și centralele termice) din perioada supusă inspecției fiscale, care trebuie luat în considerare, este cel rezultat din bilanțul real termoenergetic (elaborat de către S.C. D. S.A. București), care a fost avizat de către ANRSC (Avizul nr. x/18.07.2011) și aprobat prin HCL Craiova nr. 319/2011.

Înalta Curte apreciază că încuviințarea probei cu expertiză, în speță, atât cu expertiza tehnică în specialitatea electroenergetică, cât și cu expertiza fiscală, nu justifică lipsa unei analize efective din partea instanței care a încuviințat proba a situației de fapt, prin raportare la cadrul legal aplicabil și la argumentele prezentate de părți. Nu este suficientă achiesarea instanței la concluziile raportului de expertiză, fără a prezenta propriul raționament juridic care a stat la baza soluției pronunțate, chiar și în situația în care este de acord cu respectivele concluzii.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul pârâtei la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, s-a cauzat părții o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil. De asemenea, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere incidența motivelor de casare anterior menționate, se constată că nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând să fie examinate de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței nr. 165 din 13.03.2017 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 iunie 2020.