ÎCCJ, decizie (scj.ro #220651)

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2337 din 7 decembrie 2022, Curtea de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. 20/2020. A admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și a anulat raportul de evaluare nr. 66094/G/II/22.12.2021.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs principal pârâta Agenția Națională de Integritate și recurs incident reclamantul A. Pe calea recursului principal, pârâta a solicitat casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În susținerea cererii, a pretins că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 15 și 20 alin. (1) și (5) din Legea nr. 176/2010. Astfel, a apreciat că, opus celor reținute de instanța de fond, au fost respectate toate etapele și procedurile activității de evaluare, inclusiv în ceea ce privește informarea reclamantului. În acest sens, a menționat că doar după realizarea acestei informări, la data de 30.03.2021, prin adresa înregistrată sub nr. x/G/II/30.03.2021, s-a procedat la solicitarea de date, documente și informații care nu sunt publice, necesare activității de evaluare. De asemenea, a considerat că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020. Contrar celor reținute de prima instanță, care a precizat că textul legal nu poate fi aplicat retroactiv, a menționat că legiuitorul a asigurat un termen de 90 de zile, astfel încât fiecare polițist ce deținea calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare să-și reglementeze situația juridică, cerință legală ce nu a fost respectată de reclamant. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul incident, recurentul-reclamant a solicitat casarea sentinței și înlăturarea considerentelor referitoare la încălcarea regimului incompatibilităților, prevăzut de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, coroborat cu dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020, având în vedere, pe de-o parte, transferul său, iar, pe de alta, faptul că funcția de instructor auto este asimilată funcțiilor didactice, astfel cum acestea sunt definite de art. 247 din Legea nr. 1/2011. A susținut că, așa cum rezultă din fișa postului de la B. S.R.L., a avut ca responsabilitate doar predarea teoriei conducerii și a cunoștințelor de întreținere a motocicletei alături de cursanți, desfășurând doar activități didactice în cadrul poligonului, astfel încât nu a încălcat în niciun fel regimul juridic al incompatibilităților. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În termen legal, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare , cale pe care a solicitat respingerea recursului părții adverse, ca nefondat. A susținut că instanța de fond a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 13 alin. (1) și alin. (2), coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 176/2020. Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, procedura de informare și invitare pentru exprimarea unui punct de vedere nu a fost îndeplinită. Cât despre adresa nr. x/G/II/30.03.2021, invocată de recurentă, a susținut că, prin intermediul acesteia, doar a fost informat că s-a declanșat activitatea de evaluare, fără însă a fi invitat pentru exprimarea unui punct de vedere. Invitația adresată în acest sens i-a fost transmisă doar ulterior solicitării și primirii de informații nepublice. Referitor la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, coroborat cu art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020, a menționat că instanța de fond a constatat în mod corect faptul că recurenta-pârâtă a reținut o stare de incompatibilitate pe o perioadă anterioară intrării în vigoare a art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020, 11.05.2021, respectiv pe perioada 15.10.2019-31.03.2021. De asemenea, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare , cale pe care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Contrar criticilor recurentului, a precizat că în mod just prima instanță a reținut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) ind. 2 lit. c) din Legea nr. 364/2004, potrivit cărora calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare încetează la data transferului, câtă vreme recurentul nu a fost transferat, ci mutat în interesul serviciului. A considerat că nu pot fi primite nici criticile recurentului că acesta desfășura activități didactice, având în vedere că activitatea de instructor auto nu se încadrează în activitățile menționate de legiuitor în prevederile art. 96 din Legea nr. 161/2003 și anume: domeniul didactic, al cercetării științifice, al creației literar-artistice.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 27.03.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 C. proc. civ. 6.1. Analiza recursului principal formulat de recurenta-pârâtă și a apărărilor recurentului-reclamante Motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 15 și 20 alin. (1) și (5) din Legea nr. 176/2010, respectiv a dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020, fiind așadar întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. Motivul este nefondat. Printr-o primă critică, recurenta a pretins, în esență, că prima instanță ar fi făcut o greșită aplicare a art. 13 din Legea nr. 176/2010, câtă vreme doar după informarea recurentului, prin adresa înregistrată sub nr. x/G/II/30.03.2021, s-a procedat la solicitarea de date, documente și informații care nu sunt publice, necesare activității de evaluare. Susținerile recurentei sunt nefondate. Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 13 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative: „(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează: a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere , desfășoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice; b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere , solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice. (2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice , solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută.” (Subl. Înaltei Curți). Din cuprinsul textului legal rezultă că, anterior informării persoanei care face obiectul evaluării și invitării acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate nu este îndreptățit să solicite date sau informații care nu sunt publice, iar dacă o face, actele întocmite pe baza acestora sunt lovite de nulitate absolută. De asemenea, se observă că nu este suficientă o simplă informare, legiuitorul impunând expres că aceasta să fie însoțită de invitația adresată persoanei evaluate, pentru a prezenta un punct de vedere. După cum just a reținut prima instanță, invitația adresată pentru a prezenta un punct de vedere verbal sau în scris nu reprezintă o simplă formalitate, ci constituie o formă de exercitare efectivă, în faza administrativă, a dreptului la apărare. Or, Curtea apreciază că procedura de invitare a reclamantului pentru a prezenta un punct de vedere, anterior solicitării de date sau informații nepublice, nu a fost îndeplinită de inspectorul de integritate, după cum corect a stabilit instanța de fond. Contrar celor invocate de recurentă, prin adresa nr. x/G/II/30.03.2021, a avut loc doar informarea recurentului-reclamant despre declanșarea procedurii de evaluare, nu și invitarea acestuia pentru exprimarea unui punct de vedere. Mai mult, în cuprinsul adresei respective, chiar se menționează că invitația pentru formularea unui punct de vedere va fi realizată doar ulterior, strict în măsura în care vor rezulta elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei incompatibilități. Astfel, în condițiile în care, anterior invitației adresate recurentului-reclamant pentru a formula un punct de vedere, o parte dintre informațiile și înscrisurile pe care inspectorul de integritate le-a solicitat și le-a primit nu aveau caracter public și au servit la întocmirea raportului contestat, aceste din urmă aspecte nefiind contestate în cauză, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o justă aplicare a art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010, atunci când a constatat nulitatea absolută a raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate. Prin cea de-a doua critică, recurenta-pârâtă a considerat că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020, prin aceea că prima instanță a apreciat că respectivul text legal ar fi fost aplicat retroactiv în ceea ce privește reținerea stării de incompatibilitate aferente perioadei 15.10.2019 - 11.05.2020. În acord cu cele reținute de prima instanță, în contextul în care, prin raportul de evaluare s-a reținut încălcarea art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020 și pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestuia, se constată că recurenta-pârâtă a aplicat retroactiv respectiva dispoziție legală, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) C. civ. Faptului că, potrivit art. II din O.U.G. nr. 20/2020, în cazul polițiștilor care, la data de 11 februarie 2020 [data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2020], au calitatea de organe de cercetare penală ale poliției judiciare, dispozițiile art. 2 alin. (4) se aplică după 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, nu-i poate fi atribuită semnificația că, după acest interval de timp, textul legal poate fi aplicat retroactiv. Din contră, rolul normei legale este de a acorda persoanelor vizate un interval de timp pentru a-și alinia conduita, urmând ca, în cazul în care nu o fac, să le poată fi reținută starea de incompatibilitate pentru perioada ulterioară împlinirii termenului de 90 de zile. Pe cale de consecință, judecătorul fondului a făcut o justă aplicare a art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020, atunci când a constatat că, reținerea întregii perioade (15.10.2019- 31.03.2021) în care reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate este nelegală. Astfel, prin raportare la data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020, activitatea desfășurată de reclamant în cadrul B. S.R.L până la data de 11 mai 2020 nu a fost susceptibilă de a genera vreo stare de incompatibilitate. 6.2. Analiza recursului incident formulat de recurentul-reclamant Motivul de casare invocat de recurentul-reclamant se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, coroborate cu cele art. 6 alin. (2^2) lit. c) din Legea nr. 364/2004 , respectiv ale art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 20/2020 și art. 247 din Legea nr. 1/2011, fiind așadar întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. Motivul este nefondat. În esență, recurentul a criticat considerentele primei instanțe, prin care, în aplicarea textelor legale de mai sus, nu s-a acordat relevanță argumentelor sale vizând transferul și asimilarea funcției de instructor auto cu funcțiile didactice. Referitor la prima alegație, într-adevăr, potrivit art. 6 alin. (2^2) lit. c) din Legea nr. 364/2004: „calitatea de organ de cercetare penală al poliției judiciare încetează la data transferului polițistului”. Pe de altă parte însă, se observă că, după cum a reținut prima instanță, recurentul nu a fost transferat, ci a fost mutat în interesul serviciului, începând cu data de 15.10.2019, la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, conform art. 27 ind. 19 lit. a), art. 27 ind. 34 lit. b) din Legea nr. 360/2002. Or, după cum judicios a reținut curtea de apel, mutarea în interesul serviciului și transferul, instituții juridice care privesc modificarea raportului de serviciu al funcționarului public, sunt distincte, cu reglementări legislative proprii [art. 27 ind. 18, raportat la art. 27 ind. 1 lit. e) din Legea nr. 360/2002, transferul, respectiv art. 27 ind. 19, raportat la art. 27 ind. 1 lit. f) din Legea nr. 360/2002, mutarea]. În aceste condiții, reținând că prevederile art. 6 alin. (2^2) lit. c) din Legea nr. 364/2004 vizează doar transferul, se constată că, în mod corect, prima instanță nu le-a aplicat în speță. Nici criticile recurentului, conform cărora acesta nu se află în incompatibilitate, întrucât sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, în sensul că se afla în situația exceptată de lege, aceea de a exercita funcții sau activități în domeniul didactic, nu pot fi primite. Potrivit art. 1 din Norma în 2013 privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto – Anexa 1 la Ordinul nr. 733/2013: „Școlile de conducători auto fac parte din cadrul instituțional național în domeniul siguranței rutiere, care desfășoară activitatea de pregătire a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere”, iar, potrivit art. 2 din aceeași Anexă: „(1) Școlile de conducători auto își desfășoară activitatea în baza unei autorizații eliberate de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., în condițiile prezentelor Norme, sau în baza autorizației eliberate într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, în cazul prestării de servicii în România în regim transfrontalier”. Prin urmare, corect a reținut instanța de fond că nu se poate vorbi despre o funcție didactică, astfel cum acesta este definită în art. 247 din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, este fără relevanță faptul că recurentul-reclamant nu a participat și la activitatea de examinare a cursanților, atâta vreme cât starea de incompatibilitate reținută de intimata-pârâtă a rezultat din faptul că activitățile desfășurate în cadrul privat al școlii de șoferi sunt în legătură cu atribuțiile prevăzute în fișa de post a funcției publice. Or, din această perspectivă, legătura este evidentă, în condițiile în care potrivit fișei de post nr. 912062/31.03.2020, recurentul a fost încadrat în cadrul Serviciului Accidente Rutiere-Biroul de accidente rutiere soldate cu victime.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, a respins, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât și recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, a menținut sentința primei instanțe. [1] Care prevăd incompatibilitatea acestei calități cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior