ÎCCJ, Decizia nr. 151/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 2033 din 8 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B. împotriva deciziei nr. 804 din 11 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, din dosarul nr. x/2018.

În motivare, analizând hotărârile pretins potrivnice, instanța de revizuire a constatat că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece în cadrul procesului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat au fost dezlegate toate aspectele deduse judecății prin cererea de revizuire.

Împotriva deciziei menționate mai sus, au declarat recurs revizuenții A. și B., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, sub nr. x/2024.

Recurenții au invocat incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenții susțin că instanța de revizuire a aplicat în mod eronat, în legătură cu motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiția constând în neinvocarea sau neanalizarea problemei autorității de lucru judecat prin hotărârea a cărei revizuire s-a cerut.

Arată că în decizia recurată a fost parafrazată enumerarea ce se regăsește în sentința primei instanțe cu privire la acțiunea în revendicare, care cuprinde procesele anterioare purtate între părți, referitoare la imobilul în litigiu, aspect ce rezultă din compararea deciziei nr. 804/11.05.2023, pronunțată în recurs, cu decizia instanței de revizuire.

Observă că enumerarea proceselor anterioare nu este o analiză proprie a instanței de recurs. În plus, în hotărârea a cărei revizuire s-a cerut nu există niciun considerent prin care să fi fost abordată problema pe care o consideră esențială în această cauză, respectiv înțelesul care s-a atribuit sentinței nr. 4391/07.05.2002 prin sentința nr. 3360/07.03.2012.

Arată că în decizia nr. 804/11.05.2023 se regăsesc considerente proprii ale instanței de recurs, care se limitează la analiza sentinței nr. 4391/07.05.2002, din care instanța deduce imposibilitatea juridică - prin efectul autorității de lucru judecat - de a invoca faptul că intimata exercita posesia asupra terenului în litigiu, condiție necesară pentru acțiunea în revendicare.

Așadar, învederează că nu a existat, în decizia din recurs, nicio analiză privind efectul sentinței nr. 3360/07.03.2012, deși asupra semnificației acesteia s-a insistat în cererea de recurs deoarece sentința ulterioară celei privitoare la uzucapiune a dat, cu forță obligatorie între părți, o interpretare considerentelor concentrate din sentința nr. 4391/07.05.2002, reținându-se că această sentință a recunoscut implicit că intimata săvârșea deja acte materiale de folosință/posesie asupra suprafeței în litigiu, dar că acestea nu erau de natură să împiedice efectul uzucapiunii în favoarea recurenților.

Insistă asupra faptului că, fiind invocate mai multe hotărâri anterioare, condiția procedurală de admisibilitate a revizuirii trebuia analizată în relație cu fiecare hotărâre, toate bucurându-se de autoritate de lucru judecat și beneficiind de garanțiile procedurale ale acesteia, inclusiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri ulterioare contrare.

Însă, în opinia recurenților, în enumerarea proceselor anterioare a fost omisă cauza care a avut ca obiect grănițuirea, soluționată prin sentința nr. 3360/07.03.2012. Pentru acest motiv, consideră că este eronată concluzia instanței de revizuire în sensul că problema autorității de lucru judecat a fost analizată în cauză deoarece sentința nr. 3360/07.03.2012, esențială prin efectul ei obligatoriu în ceea ce privește interpretarea hotărârii anterioare privind uzucapiunea, nu a fost abordată în niciun fel în decizia instanței de recurs.

În fine, precizează că lipsirea recurenților, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire, de posibilitatea de a beneficia de dezbaterea judiciară a efectelor sentinței nr. 3360/07.03.2012 (în cadrul fondului revizuirii), este de natură a încălca dreptul fundamental al recurenților la un remediu efectiv pentru protejarea dreptului de proprietate recunoscut asupra terenului în litigiu (art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rap. la art. 1 din Protocolul adițional nr. 1).

În continuare, prin cererea de recurs, se face referire la fondul cauzei, respectiv la faptul că, urmare chiar a sentinței nr. 4391/07.05.2002, recurenții se bucură de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, fiindu-le recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren în litigiu chiar în contradictoriu cu intimata din prezenta cauză. Această realitate juridică a fost reținută inclusiv de către instanțele de apel și recurs din cadrul acțiunii în revendicare: considerentele primei instanțe, care a procedat la o nouă comparație de titluri, dând preferință intimatei, au fost infirmate în apel și în recurs, reținându-se că dreptul de proprietate recunoscut recurenților prin sentința privind uzucapiunea nu poate fi repus în discuție.

Mai arată că, în fapt, intimata stăpânește o porțiune din terenul care a făcut obiectul uzucapiunii. Această realitate de fapt decurge din raportul de expertiză întocmit în prima instanță în cadrul procesului având ca obiect acțiunea în revendicare (procesul în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire a fost solicitată). Prin deciziile din apel și din recurs, posibilitatea recurenților de a invoca această realitate de fapt pentru a obține protecția dreptului lor de proprietate prin acțiunea în revendicare a fost înlăturată pentru argumentul juridic că situația de fapt în discuție - stăpânirea exercitată de către intimată - nu poate fi invocată în prezent, pentru că ea ar fi fost negată, cu autoritate de lucru judecat, în sentința nr. 4391 din 07.05.2002.

În opinia recurenților, argumentul juridic de mai sus este fals pentru motivele dezvoltate în recursul din procesul de revendicare (motive care privesc fondul recursului). Pentru cererea de revizuire, esențial este faptul că argumentul în discuție este infirmat de sentința nr. 3360 din 07.05.2002, care a interpretat, tot cu autoritate de lucru judecat, sentința nr. 4391 din 07.05.2002, reținând că instanța care a soluționat cauza privind uzucapiunea a avut în vedere faptul că intimata exercita deja acte de stăpânire materială asupra terenului, dar a considerat, cel puțin implicit, că acestea nu au putut împiedica efectul uzucapiunii. Astfel interpretată, sentința nr. 4391 din 07.05.2002 nu reprezintă în niciun caz o negare a realității de fapt a stăpânirii exercitate de către intimată, deci nu se opune invocării acestei realități în cadrul acțiunii în revendicare, pentru a stabili calitatea intimatei de posesor neproprietar.

Cum acțiunea în revendicare este chiar mijlocul prin care recurenții își pot apăra dreptul de proprietate față de un posesor neproprietar, iar valorificarea acestei acțiuni depinde în mod fundamental de efectele sentinței nr. 3360 din 07.05.2002, caracterul efectiv al remediului judiciar de care trebuie să dispună recurenții presupune posibilitatea de a beneficia de o dezbatere reală în privința efectelor acestei hotărâri în ceea ce privește înțelegerea sentinței anterioare privind uzucapiunea. Excluderea de plano a revizuirii - implicit, chiar a posibilității de a mai valorifica acțiunea în revendicare - doar pentru că în decizia din recurs a fost evocată problema autorității de lucru judecat cu privire la hotărârea inițială privind uzucapiunea, în condițiile în care nu au fost analizate efectele sentinței nr. 3360 din 07.05.2012, conferă remediului recurenților un caracter pur formal și iluzoriu.

Față de conținutul deciziei instanței de revizuire și al deciziei a cărei revizuire s-a cerut, recurenții nu ar mai putea niciodată să își protejeze dreptul de proprietate prin mijlocul de ocrotire specific, acțiunea în revendicare, fiind puși în imposibilitatea de a se prevala juridic de realitatea de fapt incontestabilă a posesiei exercitate de către intimată, care nu are calitatea de proprietar.

Pentru toate motivele arătate în cererea de recurs, recurenții-revizuenți apreciază că cererea de revizuire este admisibilă și solicită admiterea cererii de recurs, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea rejudecării cererii de revizuire.

În concluzie, consideră că instanța de revizuire a aplicat greșit condițiile de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum aceste condiții trebuie înțelese și în lumina dreptului recurenților la un remediu eficace pentru ocrotirea dreptului lor de proprietate, conform art. 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.

Intimata C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere că instanța de revizuire a respins cererea de revizuire deoarece nu erau îndeplinite condițiile impuse de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu privire la cerința ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau să nu se fi discutat această excepție.

Se susține că, în mod corect, s-a reținut efectul pozitiv al hotărârii judecătorești inițiale, care statuează că terenurile intimatei și ale revizuenților sunt distincte și nu se suprapun.

Astfel, arată intimata că, în mod judicios, toate instanțele de judecată au reținut că în cadrul dosarului civil nr. x/2000, soluționat prin sentința civilă nr. 4391/07.05.2002 de către Judecătoria Sectorului 2, s-a admis cererea apelanților-reclamanți având ca obiect uzucapiune și s-a constatat dobândirea de către aceștia a dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 210 m.p. căruia i s-a atribuit ulterior numărul poștal 282 A pe Șos. x, prin efectul posesiei îndelungate. Mai arată că, prin sentința civilă menționată, a fost respinsă ca neîntemeiată și cererea de intervenție voluntară principală formulată de intimata din prezenta cauză, ce a fost calificată drept o acțiune în revendicare, și care a vizat suprafața de 210 m.p., dobândită de către aceasta în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.01.2000 de către B.N.P. D..

Recurenții A. și B. au depus răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare față de aspectul că susținerile intimatei nu răspund motivului de recurs invocat față de decizia atacată. În continuare, recurenții reiau criticile formulate prin cererea de recurs.

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la 21.12.2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 26.10.2017, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, începând cu 21.12.2018.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 1 aprilie 2024, completul de filtru a analizat raportul și a dispus comunicarea acestuia către părți. Raportul a fost comunicat părților, conform dovezilor atașate la filele x ale dosarului.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Contrar celor susținute de către autorii recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă este conformă dispozițiilor procedurale incidente.

Trebuie subliniat că, în cauză, în raport de data la care a început procesul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat(26.10.2017) nu sunt aplicabile modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310 din 17.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18.12.2018, deci nici forma modificată a art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin urmare, în analiza motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea nu examinează temeinicia hotărârii atacate și nu decide care dintre hotărârile în discuție este cea judicioasă, ci, în cazul în care găsește întemeiat motivul, se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanța se pronunță asupra identității de părți, obiect și cauză în procesele soluționate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorității de lucru judecat a celei mai întâi pronunțate. Or, în verificarea existenței triplei identități menționate, nu este necesar ca instanța care soluționează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanțele și-au fondat soluțiile pronunțate, ci soluția pronunțată și impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 441 din 11 iulie 2023 a arătat "Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție. Este adevărat că art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea. Astfel, Curtea a observat că, în ceea ce privește considerentele decizorii, prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară".

Se reține și că nu orice diferență constituie o "contrarietate", fiind necesară pronunțarea de soluții contrare, în privința aceleiași situații litigioase, în două dosare distincte.

Așadar, pentru admisibilitatea revizuirii, Înalta Curte are în vedere faptul că invocarea prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Se reține, deci că, fundamentul motivului de revizuire reglementat de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. îl reprezintă instituția autorității de lucru judecat.

În speță, analizând hotărârile pe care recurenții-revizuenți le consideră contrare în cadrul motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că această condiție de admisibilitate a cererii, respectiv ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat, ori, deși invocată, aceasta să nu se fi analizat, nu este îndeplinită.

Se reține că, în cauză, s-a invocat contrarietatea deciziei nr. 804/11.05.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, cu următoarele hotărâri judecătorești, respectiv: sentința nr. 4391/07.05.2002, prin care s-a stabilit că revizuenții au dobândit, prin uzucapiune, proprietatea terenului de 210 mp care include suprafața în litigiu, iar titlul intimatei nu poartă deloc asupra acestui teren, ci are un alt obiect; sentința nr. 1203/2007, prin care s-a confirmat împrejurarea că, în baza sentinței nr. 4391/07.05.2002, obiectul derivat al titlului invocat de către intimată este altul decât terenul uzucapat de către revizuenți; sentința nr. 3360/07.03.2012, în care, printr-o interpretare care la rândul său are autoritate de lucru judecat, s-a reținut că instanța care a pronunțat sentința nr. 4391/07.05.2002 a avut în vedere actele de stăpânire materială exercitate de către intimată asupra terenului care a făcut obiectul uzucapiunii și a considerat că aceste acte nu puteau totuși să împiedice producerea efectelor uzucapiunii.

Prin memoriul de recurs, recurenții susțin că instanța de revizuire a preluat ca pe un considerent propriu enumerarea litigiilor anterioare, fără a analiza efectele acestor hotărâri.

Or, văzând hotărârea atacată, se constată că, în fapt, instanța de revizuire a comparat hotărârile pretins a fi contrare și a concluzionat asupra acestui aspect, în sensul respingerii cererii de revizuire, reținând că, în cadrul procesului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, au fost dezlegate toate aspectele deduse judecății prin cererea de revizuire. Mai mult, se apreciază că din considerentele hotărârii de revizuire rezultă, contrar susținerilor recurenților, faptul că s-a făcut referire la toate hotărârile pretins a fi contrare, chiar dacă hotărârile ulterioare sentinței nr. 4931/2002 se disting prin referirea la conținutul, obiectul și soluțiile acestora, nefiind indicate, punctual, cu număr și data pronunțării.

Astfel, analizând comparativ hotărârile a fi contrare, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, instanța de revizuire a concluzionat, în cauză, că prin decizia nr. 158 din 07.02.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța a examinat efectele autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4391/07.05.2002 pronunțate de către Judecătoria Sectorului 2 București în cadrul dosarului nr. x/2000, a sentinței civile nr. 1203/12.12.2008 pronunțate de către aceeași instanță în cadrul dosarului nr. x/2007, precum și a sentinței civile nr. 3360/07.03.2012 pronunțate de către Judecătoria Sectorului 2, în dosarul nr. x/2011.

Contrar susținerilor din recurs prin care se afirmă că instanța de revizuire a preluat argumentele din hotărârea din recurs pe care le-a expus ca pe un considerent propriu, se reține că instanța de revizuire, în cercetarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu avea competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice pentru a decide care este cea corectă, astfel cum au susținut recurenții, deoarece scopul acestui motiv de revizuire nu este de a corecta eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat, astfel cum s-a arătat mai sus.

Având în vedere considerentele arătate anterior, se constată că nici cea de-a două critică din cererea de recurs referitoare la faptul că instanța de revizuire nu a analizat efectul sentinței nr. 3360/07.03.2012, care a privit uzucapiunea și care a stabilit cu forță obligatorie între părți, o interpretare a considerentelor din sentința nr. 4391/07.05.2002, care recunoștea implicit că intimata săvârșea deja acte materiale de folosință/posesie asupra suprafeței în litigiu, dar acestea nu erau de natură să împiedice efectul uzucapiunii în favoarea recurenților, nu poate fi primită, urmând a fi respinsă, ca nefondată. În esență, recurenții susțin că, în speță, autoritatea de lucru judecat poate fi reținută doar sub aspectul calității acestora de proprietari ai terenului, nu și în ceea ce privește faptul că intimata nu ocupă terenul respectiv și afirmă că nicio condiție de admisibilitate a revizuirii nu se opune posibilității recurenților de a beneficia de o dezbatere reală asupra problemei autorității de lucru judecat în cadrul fondului cererii de revizuire.

Or, văzând hotărârea instanței de revizuire, se constată că s-a avut în vedere această critică, au fost analizate hotărârile ulterioare sentinței nr. 4391/2002, respectiv instanța de recurs s-a pronunțat asupra acestora, întrucât autoritatea de lucru judecat a fost analizată tocmai în raport cu toate hotărârile despre care revizuenții pretind că nu au fost avute în vedere.

Înalta Curte observă că ceea ce s-a valorificat în decizia a cărei revizuire s-a solicitat în cauză este puterea de lucru judecat cu privire la calitatea de proprietari a recurenților dar și cu privire la stăpânirea materială a imobilului.

Din această perspectivă, se observă că în cursul judecății în fața instanței de recurs, a fost invocată de către recurenți puterea de lucru judecat, în raport de alte hotărâri judecătorești anterioare între părți ce au dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la calitatea de proprietari a recurenților asupra imobilului, cât și cu privire la împrejurarea că s-a apreciat că nu există un conflict în ceea ce privește dreptul de proprietate întrucât terenurile ce fac obiectul drepturilor părților nu se suprapun, excepții valorificate în noul cadru procesual de instanța a cărei hotărâre s-a solicitat a fi revizuită.

Or, așa cum a reținut și instanța de revizuire, se constată că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei decizii, ci dimpotrivă, a valorificat-o, în condițiile în care, incidența puterii de lucru judecat în raport de alte litigii purtate între aceleași părți a fost verificată în cadrul litigiului în care s-a solicitat revizuirea, așadar inclusiv cu referire la hotărârea despre care recurenții afirmă că nu a fost avută în vedere. Or, concluzia instanței de revizuire a fost că nu există o greșeală de judecată în reținerea efectului autorității de lucru judecat, nici în ceea ce privește calitatea de proprietari a reclamanților, care le-a conferit legitimare procesuală activă în cauză, însă nici în ceea ce privește stăpânirea materială a terenului lor de către pârâtă, care își exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, conform celor deduse din sentința nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

În acest context, nu se poate susține că există posibilitatea reverificării dezlegărilor date în cea de-a doua cauză și prin intermediul revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri.

Aspectele invocate de recurenții-revizuenți se referă la chestiuni ce au avut valențe diferite în circumstanțele procesuale în care au fost analizate, neputând fi încadrate în motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În fapt, aspectele formulate prin cererea de revizuire se circumscriu nemulțumirii revizuenților față de soluția pronunțată și nu pot fi valorizate pe calea prezentului demers judiciar, întrucât prin exercitarea revizuirii nu se deschide calea verificării legalității sau temeiniciei hotărârii atacate, dispozițiile care reglementează condițiile de admisibilitate și motivele de exercitare ale acestei căi extraordinare de atac fiind de strictă interpretare și aplicare.

Față de argumentele precedente, nu poate fi reținută incidența art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în mod corect instanța de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (1) și (6) din C. proc. civ., a respins cererea de revizuire.

Pe de altă parte, se observă că prin unele din criticile formulate, recurenții tind spre o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea revizuirii să nu presupună o nouă judecată a cauzei.

Instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […] (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, constatând că nu se identifică motive de reformare a hotărârii recurate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul dedus judecății de revizuenți, ca nefondat.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată și faptul că intimata C. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte va obliga recurenții, care sunt parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a recursului și care au fost dovedite prin chitanța seria x nr. x din 11 februarie 2024 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții A. și B. împotriva deciziei nr. 2033 din 8 noiembrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurenții A. și B. la plata către intimata C. a sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ.