ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3774/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 5 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 2057/3/2012 (2214/2012), s-a menținut arestarea preventivă a inculpatelor D.D. și C.I. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite atât condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., cât și condițiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reținut că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 68 1 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatele D.D.

și C.I. au săvârșit infracțiunile pentru care instanța de fond a dispus condamnarea. De asemenea, instanța a constatat că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care sunt judecate este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatelor prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpata C.I., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și punerea sa în stare de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatei C.I. se mențin fiind îndeplinită una din condițiile alternative prev. de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 68 1 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpata a comis infracțiunea pentru care a fost arestată și ulterior trimisă în judecată și condamnată. Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunea de săvârșirea căreia este acuzată recurenta inculpată (art. 26 C. pen.

raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 37 lit. b) C. pen.) este sancționată cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică. În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O., în special cu referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatei în stare de libertate pentru o infracțiune de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de recurs, decizia în apel pronunțându-se la data de 19 septembrie 2012. C.E.D.O. stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar. Prin hotărârea Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. La acest moment procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 501 din data de 06 iunie 2012 a Tribunalului București, secția I penală, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen. Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatei fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare. În consecință, în baza dispozițiilor art. 300 2 C. proc.

pen. raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatei și va menține starea de arest preventiv a acesteia. Pe cale de consecință, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondată, cererea inculpatei de revocare a măsurii arestării preventive. Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.I. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.I. împotriva încheierii din 05 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală , pronunțată în Dosarul nr. 2057/3/2012 (2214/2012). Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 16 noiembrie 2012.