ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3774/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 septembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 2057/3/2012

(2214/2012), s-a menținut arestarea preventivă a inculpatelor D.D. și C.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite atât

condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., cât și condițiile cumulative

instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În ceea ce privește

condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reținut că în cauză

există probe temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care

rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatele D.D. și C.I. au săvârșit

infracțiunile pentru care instanța de fond a dispus condamnarea.

De asemenea, instanța

a constatat că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit.

f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

pentru care sunt judecate este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că

lăsarea în libertate a inculpatelor prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpata C.I., solicitând revocarea măsurii

arestării preventive și punerea sa în stare de libertate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că temeiurile care au determinat arestarea

inițială a inculpatei C.I. se mențin fiind îndeplinită una din condițiile

alternative prev. de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub aspectul

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 68

1

C. proc.

pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat până în prezent nu a

făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpata a comis infracțiunea

pentru care a fost arestată și ulterior trimisă în judecată și condamnată.

Referitor la

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată că și acestea sunt

întrunite, în sensul că infracțiunea de săvârșirea căreia este acuzată

recurenta inculpată (art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5)

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 37 lit. b) C. pen.) este

sancționată cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acesteia în libertate

prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se

impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O., în special cu referire la

unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că prin

gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice anumite

infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o

detenție preventivă.

Timpul scurs de la

momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod

semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice

judecarea inculpatei în stare de libertate pentru o infracțiune de o asemenea

gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte,

acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele

judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de recurs, decizia în

apel pronunțându-se la data de 19 septembrie 2012.

C.E.D.O. stipulează

în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a

presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând

astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

Prin hotărârea

Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da

naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare

pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

La acest moment

procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat

prin sentința penală nr. 501 din data de 06 iunie 2012 a Tribunalului București,

secția I penală, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare,

iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să

atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se

apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin

raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la

libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și

suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența

acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpatei fiind necesară și pentru buna desfășurare a

procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care

aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În consecință, în

baza dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatei și va menține starea de arest

preventiv a acesteia.

Pe cale de

consecință, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu

respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în

vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C.

proc. pen., urmează a respinge, ca nefondată, cererea inculpatei de revocare a

măsurii arestării preventive.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.I.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpata

C.I.

împotriva încheierii

din 05 septembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția

I

penală

, pronunțată în

Dosarul

nr.

2057/3/2012

(2214/2012).

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de

200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 16 noiembrie 2012.