Decizia nr. 810/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 173/2022 a Curții de Apel Craiova

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea introdusă la data de 12.04.2022 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat anularea Ordinului nr. 1542/C din 06.04.2022 emis de Ministerul Justiției prin care s-a dispus încetarea împuternicirii sale în funcția de Director în cadrul Penitenciarului Craiova și revenirea pe funcția de director adjunct (siguranța deținerii și regim penitenciar) la Penitenciarul Craiova, precum și obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în dosar.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 173 din data de 24 iunie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în anulare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a anulat Ordinul nr. 1542/C din data de 06.04.2022, privind încetarea împuternicirii reclamantului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, prin care, invocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii în anulare, ca neîntemeiată. În motivarea recursului se arată, în esență, următoarele: Instanța de fond nu a valorificat toate circumstanțele cauzei, nu a raportat actul la condițiile concrete care au motivat emiterea sa, evidențiind numai că reclamantul a fost prejudiciat prin modalitatea în care autoritatea și-a manifestat dreptul de apreciere de care dispune. Astfel, prin OMJ nr. 6215/C/29.12.2021 reclamantul, comisar șef de poliție penitenciară, director adjunct la Penitenciarul Craiova, a fost împuternicit în funcția de director la aceeași unitate, începând cu data de 16 decembrie 2021 având în vedere că "Ofițerii pot fi împuterniciți în funcții de conducere vacante în unitatea în care sunt încadrați sau în care au fost detașați, dacă îndeplinesc condițiile specifice postului, potrivit competențelor de gestiune a resurselor umane.(...)" - art. 125 alin. (3) din Legea nr. 145/2019. Ulterior, evenimentele înregistrate la nivelul unității, modul de executare a misiunilor de pază, escortare și supraveghere, precum și situația conflictuală existentă la nivelul sectorului medical, care a antrenat solicitări de detașare din partea salariaților la alte unități și intenții de încetare a raporturilor de serviciu, toate au devenit premise pentru a se reține riscul de vulnerabilizare a unității penitenciare. În aceste condiții, conducerea A.N.P. a înaintat Ministrului Justiției propunerea de încetare a exercitării funcției de director al Penitenciarului Craiova de către persoana împuternicită temporar să exercite atribuțiile funcției de conducere. Măsura a fost motivată din perspectiva oportunității, prin nota nr. x/01.04.2022, care a stat la baza emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 1542/C/06.04.2022 privind încetarea împuternicirii reclamatului din funcția de director al Penitenciarului Craiova. Nota de fundamentare nr. x/01.04.2022, precum și dispozițiile art. 20 lit. a) din Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare sunt temeiuri aflate la baza emiterii ordinului contestat în prezenta cauză. De asemenea, temeiuri de drept reprezintă totodată Anexa 6 a H.G. nr. 0610/23.08.2017 și OMJ nr. 3826/C/12.12.2017. În conformitate cu art. 20 lit. a) din Legea nr. 145/2019 "Numirea în funcție și încetarea raporturilor de serviciu, precum și celelalte modificări ale raporturilor de serviciu pentru funcțiile din sistemul administrației penitenciare, denumite competențe de gestiune a resurselor umane, se dispun după cum urmează: a) pentru funcțiile de director general, director general adjunct, director în sistemul administrației penitenciare și director de direcție din Administrația Națională a Penitenciarelor, prin ordin al ministrului justiției;". Cu privire la motivarea actului administrativ, recurentul prezintă aspecte teoretice și practice din jurisprudența națională în această materie, concluzionând că, în cazul de față, Nota de fundamentare nr. x/01.04.2022 din care rezultă situația de fapt, cât și temeiurile legale, toate menționate în cuprinsul actului administrativ, demonstrează că ordinul este motivat, temeiurile fiind adecvate în situația de încetare a împuternicirii. Consideră că disfuncțiile în activitatea unității penitenciare nu pot fi separate de responsabilitățile persoanei cu atribuții de conducere, coordonare și control în cadrul acesteia și arată că, atunci când pe cale ierarhică se solicită în mod oficial și expres măsuri întrucât au fost identificate riscuri de vulnerabilizare a unității, intervenția autorității competente, ierarhic superioară, devine necesară prin dispunerea de măsuri astfel încât riscurile preconizate să fie diminuate sau înlăturate. Calitatea expunerii nu este o cauză și, în orice caz, nu este o cauză suficientă pentru a înlătura existența motivării în fapt, astfel că acesta nu reprezintă motiv de anulare a actului administrativ. Nota de fundamentare cuprinde incidente și evenimente petrecute în unitatea penitenciară, acestea constituind disfuncții în modul de realizare și îndeplinire a activităților specifice. Problema culpei se analizează distinct în cadrul diferitelor forme de răspundere prevăzute de Legea nr. 145/2019, fără ca vreuna dintre acestea să fie în discuție în cauză. Instanța trebuia să verifice existența situației prezentate ministrului justiției de conducerea A.N.P. și dacă este posibilă încetarea împuternicirii înainte de termen, în timp ce oportunitatea măsurii de a interveni la nivelul conducerii instituției este de competența ministrului justiției, nefiind supusă cenzurii. În sens contrar celor reținute de instanța de fond, arătă că, în practică, s-a statuat în sensul că "nu există vreo obligativitate legală ca, odată cu comunicarea actului administrativ să fie comunicate părții și actele care au stat la baza emiterii acestuia, obligația subzistând numai în ipoteza contestării actului în instanță, iar autoritatea emitentă s-a conformat, depunând aceste înscrisuri odată cu întâmpinarea la dosarul de fond, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată iar, pe de altă parte, o condiție a legalității actului administrativ este și motivarea acestuia" (Decizia Î.C.C.J. -SCAF, nr. 961/2018), situație apreciată că se verifică și în cauza de față. De asemenea, modalitatea în care s-a formulat răspunsul la plângerea prealabilă nu este un motiv în sprijinul soluției de anulare a actului, întrucât persoana nemulțumită de răspunsul primit se poate adresa instanței de judecată în condițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Fața de împrejurarea că autoritatea nu a înfățișat o evaluare sau un control prealabil care să se afle la baza încetării împuternicirii, așa cum s-a procedat în alte situații (în acest sens fiind indicat, cu titlu exemplificativ, comunicatul din 12.05.2022 publicat pe site-ul ANP) nu justifică aprecierea actului ca fiind nemotivat. Din acest punct de vedere nu s-a indicat nicio dispoziție care să prevadă controlul sau evaluarea ca o condiție de valabilitate a actului ce dispune cu privire la încetarea împuternicirii. Evenimentele erau cunoscute și constatate prin înscrisuri, iar față de acestea, decizia a fost dispusă la cel mai înalt nivel decizional, cu motivarea de fapt și de drept corespunzătoare. În acest context consideră că devin relevante, chiar dacă într-o măsură redusă, inclusiv condițiile în care s-a realizat împuternicirea intimatului-reclamant, pentru care nu a fost realizată o selecție, astfel că acesta nu a dobândit un drept de a fi numit în condiții de concurs, așa cum dispune Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare. Nu este vorba despre un mandat stabilit de lege, astfel că față de situațiile pentru care a fost introdusă în lege această instituție, încetarea împuternicirii nu poate avea decât aceleași caracteristici definitorii. Împuternicirea nu este un drept câștigat de către persoana care ocupă respectiva funcție, nu constituie un salt calitativ în cariera acesteia, fiind doar învestită cu încrederea persoanei care are competența de a împuternici și pe care o poate confirma sau nu, intervenția acesteia din urmă fiind natural să se producă rapid și cu o minimă motivare. În cele din urmă, chiar raportându-se la un act administrativ în general, consideră că instanța de contencios administrativ nu ar putea să pronunțe o soluție de anulare a actului administrativ decât dacă constată că este vorba despre o nemotivare totală a acestuia sau dacă din cuprinsul motivelor sumar expuse, judecătorul, dar și partea vătămată, nu pot analiza și decela raționamentul autorității emitente, ceea ce nu este valabil în speță. Față de cele de mai sus, solicită instanței de control judiciar să constate că în mod greșit s-a apreciat de instanța curții de apel că nu a existat o justificare de fapt aptă să conducă la emiterea unui act ca cel atacat în prezentul dosar.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant A. a solicitat constatarea, în principal, a nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, drept temeinică și legală. În esență, intimatul a susținut legalitatea considerentelor primei instanțe, reluând apărările din proces. Intimatul/reclamant a mai susținut că invocarea de către recurent a Deciziei ICCJ-SCAF nr. 961/2018 nu are nici o legătură cu speța dedusă judecății, întrucât, pe de o parte, privește contestarea unui proces-verbal de constatare contravenție, prin care s-a dispus anularea licenței de funcționare a unei societăți comerciale, iar pe de altă parte, societatea contravenientă a fost înștiințată cu 3 luni înainte de data întocmirii procesului-verbal contestat - deci a fost informată prealabil- că nu mai îndeplinește condițiile legale de funcționare și urmează a-i fi anulată licența. Reclamantul îndeplinea și îndeplinește condițiile legale pentru ocuparea funcției de director unitate penitenciară, încetarea mandatului fiind dispusă pe o stare de fapt neadevărată, necuprinsă în actul administrativ individual și necomunicată reclamantului nici la solicitarea expresă a acestuia. Din cronologia emiterii actelor și parcursul derulării situației de fapt, rezultă că la data emiterii Ord. MJ nr. 1542/C/06.04.2022 prin care încetează împuternicirea în funcția de director al Unității Penitenciare Craiova, nota de fundamentare nr. x/2022 nu exista. Recurentul pârât a depus nota respectivă, ulterior datei de 16.05.2022, când procesul era deja pe rol și cu termen de judecată, după precizarea făcută în temeiul art. 204 alin. (1) noul C. proc. civ., de către reclamant. Din acest motiv, reclamantul a susținut că nota de fundamentare a fost emisă "pro causae". De asemenea, intimatul susține că recurentul nu precizează concret, faptele de care se face vinovat reclamantul, care sunt atribuțiile din fișa postului pe care le-a încălcat sau care dispoziții din regulament sau acte normative ce reglementează activitatea specifică unităților penitenciare nu le-a respectat. Precizează că întreaga activitate de escortare, pază și supraveghere, unde se încadrează faptele menționate ca motiv de demitere a intimatului/reclamant a fost coordonată de Directorul Adjunct Siguranța Deținerii și Regim penitenciar, conform Regulamentului de organizare și funcționare al A.N.P. și conform Fișei postului, așadar, nu se puteau imputa reclamantului aceste aspecte, cu atât mai mult cu cât persoana care deținea această funcție, pe perioada în discuție, comisar șef B., a fost numit Directorul Penitenciarului Giurgiu. Cât privește al doilea motiv, legat de existența unor situații conflictuale din sectorul medical, reclamantul a asigurat dotarea materială și financiară a acestui compartiment, a menținut un climat de muncă armonios în rândul personalului medical, fără să aibă vreo implicare în eventualele conflicte spontane ce mai apar între colegii de muncă, conform atribuțiilor funcției de director de unitate penitenciară. De altfel, existența unor situații conflictuale în cadrul Compartimentului medical al unității penitenciare, a fost verificată în data de 09.02.2022 de către Șeful Direcției Medicale A.N.P., comisar șef dr. C., finalizat cu o videoconferință între personalul compartimentului medical și Directorul general A.N.P., fără însă a se preciza că s-au găsit deficiențe, fără a se întocmi vreo notă de constatare sau a se impune anumite măsuri, ceea ce înseamnă că nu au fost deficiențe. Atunci când a constatat sau a fost sesizat cu privire la anumite deficiențe, intimatul/reclamant a sesizat, conform fișei postului, Comisia de Disciplină din cadrul Penitenciarului Craiova pentru a face cercetările administrative referitoare la abaterile sesizate. Nu intimatul/reclamant trebuia să facă dovada unui fapt negativ, în sensul că nu au existat evenimente de natura celor imputate, ci autorul afirmațiilor trebuia să dovedească indubitabil realitatea lor, cu atât mai mult cu cât nu a fost niciun control al Administrației Naționale a Penitenciarelor cu privire la activitatea sa în calitate de director unitate penitenciară. Față de critica recurentului în sensul că nu s-a indicat nici o dispoziție care să prevadă controlul sau evaluarea activității ca o condiție de valabilitate a actului ce dispune cu privire la încetarea împuternicirii, consideră că normele interne și comunitare care statuează asupra principiului non-discriminării trebuie cunoscute de recurent. Din anul 1991, de când lucrează în sistemul A.N.P., intimatul a îndeplinit diverse funcții în cadrul sectorului operativ, iar activitatea sa a fost evaluată cu calificative "foarte bine" și "excepțional", nefiind niciodată sancționat disciplinar și fiind deținătorul mai multor atestate prin Ordine M.J.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 16 ianuarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. Excepția nulității recursului a fost soluționată în ședința publică, potrivit practicalei prezentei hotărâri. II. Soluțiile instanței de recurs asupra căilor de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Primordial, câteva circumstanțe relevante ale litigiului sunt necesare a fi reținute: La data de 29.12.2021 reclamantul a fost împuternicit în funcția de director al Penitenciarului Craiova, pentru o perioadă de 1 an. Prin adresa x/03.04.2022, Administrația Națională a Penitenciarelor a propus pârâtului încetarea împuternicirii în această funcție, în esență, pentru că au existat incidente și situații conflictuale la nivelul unității penitenciare conduse de reclamant. Prin Ordinul nr. 1542/C/06.04.2022, pârâtul a dispus încetarea împuternicirii în temeiul art. 20 lit. a) din Legea nr. 145/2016 privind statutul polițiștilor de penitenciare și în baza Notei de fundamentare cu nr. x/DMRU/2022, menționată în cuprinsul ordinului. Fiind contestat în fața instanței de contencios administrativ, Ordinul nr. 1542/C/06.04.2022 a fost anulat pentru patru considerente esențiale: 1. actul administrativ contestat nu este motivat; 2. nu s-au făcut evaluări ale activității reclamantului, anterior dispuneri încetării împuternicirii; 3. deși încetarea împuternicirii dispuse temporar pentru 1 an poate avea loc anterior expirării termenului, aceasta trebuie să fie o măsură justificată; 4. nu există o legătură de cauzalitate între faptele reținute în nota de fundamentare și culpa reclamantului. În recurs, recurentul-pârât invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând modul de aplicare în cauză a normelor de drept material, reprezentate de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în privința motivării actului administrativ și Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, în aspectele referitoare la încetarea împuternicirii acordate reclamantului în funcția de director penitenciar. 2. În continuare, Înalta Curte amintește chestiuni de drept material relevante în soluționarea recursului: În primul rând, vor fi înlăturate de la analiză criticile (și apărările corelative) aspectelor de fapt ale hotărârii atacate, care conferă temeinicie acesteia, recursul fiind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate. Apoi, în materia contenciosului administrativ, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, instanței îi revine atribuția de a verifica legalitatea actului administrativ atacat, legalitate reieșită din chiar rațiunea existenței administrației publice, și anume organizarea executării și executarea în concret a legii. Legalitatea este condiția esențială de valabilitate a actului administrativ și îmbracă patru aspecte: actul trebuie să fie emis de autoritatea competentă, în limitele competenței sale; actul să fie emis cu respectarea procedurii și formei prevăzute de lege și de celelalte acte normative în vigoare; conținutul actului trebuie să fie conform dispozițiilor legale în vigoare; actul să corespundă scopului urmărit de legiuitor. În ceea ce privește oportunitatea, aceasta reprezintă capacitatea de apreciere a administrației, în luarea măsurilor pentru realizarea obiectivului stabilit de lege, mijloacele utilizate, momentele sau etapele acțiunii. Cu alte cuvinte, oportunitatea este atributul administrației de a aprecia "cum este mai bine" să se înfăptuiască legea. Instanța de contencios poate și trebuie să cenzureze actul administrativ sub aspectul legalității, dar nu poate exercita o cenzură asupra oportunității lui, deoarece judecătorul s-ar substitui autorității, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat. De la această regulă, singura situație de excepție este cea a excesului de putere, definit de art. 2 lit. n) Legea contenciosului administrativ ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor;", când oportunitatea poate fi cenzurată de judecător, însă doar în raport cu legalitatea. În acest sens, judecătorul poate verifica dacă elementele de oportunitate ale actului administrativ nu depășesc limitele impuse de lege capacității de apreciere a administrației sau dacă nu se abat de la scopul urmărit de lege. 3. Aplicând aceste noțiuni de drept material în cauză, urmare propriei analize de legalitate a actului administrativ atacat, Înalta Curte nu îmbrățișează soluția primei instanțe, constatând că Ordinul nr. 1542/C/06.04.2022 este legal emis, cu respectarea competenței, a procedurii și formei prevăzute de lege, la solicitarea Administrației Naționale a Penitenciarelor și în baza unei Note de fundamentare, menționată în cuprinsul ordinului. Art. 12 lit. a) din Legea nr. 145/2019 conferă recurentului pârât competența de a emite ordinul de încetare a împuternicirii temporare în funcția de director de penitenciar. În dezacord cu judecătorul fondului se constată că, deși sumar motivat, ordinul conține elemente suficiente necesare părții ori instanței de judecată să analizeze și să deceleze raționamentul autorității emitente. Motivarea ordinului de încetare a împuternicirii în funcție nu trebuie măsurată cantitativ, fiind suficientă menționarea unor elemente de fapt și de drept care să justifice emiterea sa. Din acest punct de vedere este esențial faptul că în cuprinsul ordinului a fost menționată Nota de fundamentare, act premergător care explicitează pe larg motivele care au determinat emiterea ordinului. Conținutul ordinului înlătură ca nefondată susținerea intimatului privind inexistența Notei de fundamentare și emiterea ei pro causa. Într-adevăr, legea nu prevede obligația ca, odată cu comunicarea actului administrativ să fie comunicate părții și actele care au stat la baza emiterii acestuia. Această obligație este prevăzută de art. 13 Legea nr. 554/2004 numai în ipoteza contestării actului în instanță, de aceea Nota de fundamentare a fost comunicată legal în cursul procesului. Înalta Curte apreciază că ordinul în cauză nu trebuia motivat excesiv, că numai o nemotivare totală a actului administrativ poate atrage sancțiunea nulității, motiv pentru care soluția primei instanțe este nelegală, sub acest aspect. În acest punct al analizei, trebuie menționată abordarea nelegală a modului de soluționare a litigiului de către prima instanță. Pe de o parte, se susține că actul este nemotivat iar pe de altă parte, analizând motivele de nelegalitate invocate de reclamant, concluzionează că măsura luată nu este justificată, nefiind o legătură de cauzalitate între faptele reținute în Nota de fundamentare și culpa reclamantului. Abordarea este nelegală întrucât, în situația în care actul administrativ este nemotivat, instanța nu poate face o analiză a legalității măsurii dispuse prin acesta, nulitatea intervenind exclusiv pentru viciul de formă al actului. Câtă vreme s-a trecut la analiza legalității măsurii însăși, actul administrativ trebuia considerat motivat. Cu privire la justificarea măsurii încetării împuternicirii temporare în funcție, Înalta Curte, în consens cu cele redate anterior (pct. 2 al considerentelor), constată că aceasta intră în marja de apreciere a pârâtului. Măsura împuternicirii în funcție, fiind o măsură temporară, luată în interesul exclusiv al unității penitenciare poate înceta în același mod în care a fost dispusă. Similaritatea argumentelor care au impus luarea și încetarea acestei măsuri face ca marja de apreciere a emitentului să fie una largă, supusă oportunității nu legalității actului. În contextul faptic stabilit de prima instanță, nu se poate decela un exces de putere din partea pârâtului, măsura luată fiind justificată obiectiv de solicitarea Administrației Naționale a Penitenciarelor. Motivele menționate în Nota de fundamentare erau cunoscute de reclamant întrucât privesc aspecte ale activității penitenciarului pe care o conducea. De altfel, reclamantul s-a apărat împotriva acestor motive, iar instanța le-a analizat efectiv, dreptul său la apărare nefiind afectat în substanță. În privința nelegalității încetării împuternicirii pentru lipsa evaluării anterioare a activității reclamantului, instanța de recurs constată că această evaluare nu este prevăzută de lege, nefiind o condiție necesară pentru emiterea ordinului de încetare a împuternicirii temporare în funcție, astfel încât, prima instanță a aplicat greșit normele Legii nr. 145/2019. Lipsa legăturii de cauzalitate între faptele reținute în nota de fundamentare și culpa reclamantului vizează oportunitatea măsurii luate iar în analiza excesului de putere, susținerea recurentului-pârât (cu privire la faptul că disfuncțiile în activitatea unității penitenciare nu pot fi separate de responsabilitățile persoanei cu atribuții de conducere, coordonare și control în cadrul acesteia și că, atunci când pe cale ierarhică se solicită în mod oficial și expres măsuri întrucât au fost identificate riscuri de vulnerabilizare a unității, intervenția autorității competente, ierarhic superioară, devine necesară prin dispunerea de măsuri astfel încât riscurile preconizate să fie diminuate sau înlăturate) justifică la nivel de aparență măsura luată. Verificând dacă elementele de oportunitate ale actului administrativ nu depășesc limitele impuse de lege capacității de apreciere a administrației sau dacă nu se abat de la scopul urmărit de lege, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în marja de apreciere a emitentului și nu se poate distinge nicio abatere de la scopul urmărit de lege, acela de a lua măsuri pentru înlăturarea/diminuarea riscurilor de vulnerabilizare a unității penitenciare. Răspunzând unitar și celorlalte aspecte invocate, Înalta Curte subliniază că încetarea împuternicirii temporare în funcția publică este un act juridic unilateral de retragere a împuternicirii acordate, care nu necesită neapărat o analiză a răspunderii juridice a împuternicitului. O astfel de analiză poate fi efectuată doar în anumite circumstanțe și doar pentru a determina dacă au existat abateri sau nereguli în exercitarea funcției, aspecte care exced analizei de legalitate a Ordinului de încetare a împuternicirii. Prin urmare, procesul de încetare a împuternicirii este un proces simplu și direct, fără a implica o analiză detaliată a răspunderii juridice a persoanei care a deținut funcția publică temporar, motiv pentru care sunt înlăturate toate aspectele invocate referitoare la condițiile de răspundere juridică a persoanei împuternicite. Reclamantul, împuternicit temporar în funcția publică de conducere, nu poate fi vătămat de încetarea împuternicirii deoarece, de esența unei împuternici temporare este că, aceasta nu creează un drept de ocupare a funcției de care acesta se poate prevala, în condițiile în care ocuparea postului nu s-a realizat prin concurs, așa cum dispune Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare. În acest sens, corect a sesizat recurentul-pârât că împuternicirea în funcție nu este un drept câștigat de către persoana care ocupă respectiva funcție, nu constituie un salt în carieră, fiind învestită doar cu încrederea persoanei care are competența de a împuternici și, în aceeași măsură, se poate interveni asupra mandatului dat în mod rapid și cu o minimă motivare. Pentru toate aceste considerente, constatând că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prima instanță realizând o greșită aplicare a normelor de drept material, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.