ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5814/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 septembrie 2015, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor ("ANP"), Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova, a solicitat:

(i) anularea, în parte, a Deciziei nr. 640/14.08.2015, emisă de Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor și obligarea la emiterea unei noi decizii în care să se menționeze drepturile de care beneficiază ca urmare a clasării cauzei în care a fost urmărit penal, respectiv drepturile corespunzătoare funcției director penitenciar I;

(ii) obligarea pârâților la plata către acesta a drepturilor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziție, 07.10.2011 - 31.01.2014, reprezentate de diferența dintre drepturile salariale corespunzătoare gradului de comisar șef de penitenciare și cele corespunzătoare funcției director penitenciar I și a drepturilor aferente perioadei 01.02.2014 - 30.06.2015, reprezentate de diferența dintre drepturile salariale corespunzătoare funcției de șef tură I și cele corespunzătoare funcției director penitenciar.

Prin sentința civilă nr. 58 din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Penitenciarul Craiova și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Directorul General al ANP.

Împotriva sentinței civile nr. 58 din 10 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii

Prin decizia nr. 2951 din 24 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 58 din 10 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 60 din 1 februarie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte acțiunea formulata de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova;

(ii) a anulat în parte Decizia nr. 640/14.08.2015 emisă de Directorul General al Administrației Naționale a Penitenciarelor;

(iii) a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii în care să fie menționate drepturile de care a fost privat pe perioada 07.10.2011-31.01.2014, ca fiind cele corespunzătoare funcției director penitenciar I;

(iv) a obligat pârâții la plata către reclamant a drepturilor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziție - 07.10.2011-31.01.2014, reprezentate de diferența dintre drepturile salariale corespunzătoare gradului de comisar șef de penitenciar și cele corespunzătoare funcției director penitenciar I;

(v) a respins în rest acțiunea;

(vi) a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 750 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 60 din 1 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Penitenciarul Craiova, precum și pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

5.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în ceea ce privește respingerea petitului vizând obligarea pârâților la plata către reclamant a drepturilor aferente perioadei 01.02.2014 - 30.06.2015, reprezentate de diferența dintre drepturile salariale corespunzătoare funcției de șef tură I și cele corespunzătoare funcției de director penitenciar I și, în rejudecare, admiterea în tot a acțiunii.

5.2. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Craiova a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul susține existența unor considerente contradictorii în sentința atacată, instanța reținând, pentru primul capăt de cerere, că acțiunea este întemeiată sub aspectul cererii de anulare în parte a Deciziei nr. 640/14.08.2015, iar pentru capătul următor că acțiunea este nefondată. Motivele expuse în susținerea acestei soluții sunt contradictorii întrucât argumentul pentru care a fost respins, ca nefondat, cel de-al doilea capăt de cerere este aplicabil și în privința primului petit, care, însă, a primit o soluție diferită.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că reclamantul nu s-a aflat în situația tipică a unui director de penitenciar numit în urma unui concurs, ci a fost împuternicit să exercite această funcție de ministrul justiției, potrivit OMJ nr. 1662/C/2011 - Anexa 1, art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 și art. 9 alin. (1) din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, situație pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere.

În acest context, arată recurentul, prin OMJ 2035/11.10.2011 s-a dispus cu prioritate încetarea prelungirii împuternicirii reclamantului pe funcția de director I și revenirea pe funcția de șef tură I, începând cu data de 07.10.2011, iar în temeiul acestui ordin s-a emis Decizia nr. 894/2011, de către Directorul general al ANP, în temeiul atribuțiilor ce-i revin conform art. 5 din OMJ nr. 1662/C/2011. Prin decizie s-a dispus punerea reclamantului la dispoziție până la soluționarea definitivă a cauzei penale, acesta beneficiind pe perioadă respectivă de drepturile ce i se cuvin în calitate de funcționar public cu statut special, mai puțin indemnizația de conducere. Urmare a ordonanței de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul penal nr. x/2011 în care era urmărit reclamantul, Directorul general al ANP a emis decizia nr. 640/14.08.2015, prin care s-a stabilit că reclamantul beneficiază de drepturile de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziție.

Consideră recurentul-pârât că aceste acte sunt emise conform dispozițiilor legale și în limitele competențelor fiecărei instituții.

Totodată, arată că Penitenciarul Craiova nu are competența anulării unei decizii emise de Directorul general al ANP, având doar obligația punerii în aplicare a dispozițiilor acesteia, respectiv calculării drepturilor restante cuvenite reclamantului în raport de prevederile legale în materie, precum și dispozițiilor deciziei amintite și adresei nr. x/14.08.2015, emise de Directorul general al ANP.

5.3. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat casarea sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susține că Decizia nr. 640/2015 a fost emisă cu respectarea art. 65 alin. (4) din Legea nr. 284/2010, repunerea în drepturi a reclamantului fiind făcută în raport de drepturile bănești avute la data punerii la dispoziție, respectiv cea de șef de tură. Instanța de fond a reținut în mod greșit că punerea la dispoziție a reclamantului, în aplicarea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, a fost dispusă odată cu încetarea detașării la Penitenciarul Târgu Jiu. Reclamantul a fost împuternicit pe funcția de director I, iar prin încetarea modificării raporturilor de serviciu prin detașare, a revenit pe funcția de bază de șef tură I, din care a fost pus la dispoziție.

Consideră recurenta-pârâtă că toate efectele actului administrativ de împuternicire în funcția de director penitenciar au încetat la momentul la care a încetat detașarea acestuia de la Penitenciarul Craiova la Penitenciarul Târgu Jiu, iar încetarea detașării s-a realizat cu respectarea art. 55 din Legea nr. 293/2004 și art. 4 din Anexa 1 la OMJ nr. 1662/C/2011.

Învederează recurenta-pârâtă că punerea la dispoziție s-a realizat de pe funcția de șef de tură, potrivit art. 2 din Decizia nr. 849/2011, funcție pe care reclamantul a revenit ca urmare a încetării detașării, începând cu data de 07.10.2011. Așadar, reclamantului i-a fost încetată detașarea și după aceea a fost pus la dispoziție de pe funcția pe care era numit la Penitenciarul Craiova, respectiv cea de șef de tură. Prin Decizia nr. 111/25.02.2014, începând cu daza de 01.02.2014, reclamantului i-a încetat punerea la dispoziție, revenind pe funcția pe care a fost încadrat anterior punerii la dispoziție, aceea de șef de tură.

Mai arată recurenta că, de la data de 12.10.2011, a fost detașat și împuternicit un alt ofițer pe funcția de director I al penitenciarului Târgu Jiu, care a exercitat efectiv atribuțiile funcției și care a făcut formele de predare-primire a funcției de conducere cu reclamantul,

6.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, recurenta-pârâtă ANP a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamant, pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

6.2. Recurentul-pârât Penitenciarul Craiova a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor și respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

6.3. Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare față de recursurile declarate de pârâți, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Susține reclamantul că doar Directorul general al ANP poate formula critici față de soluția de anulare a Deciziei nr. 640/14.08.2015, în calitate de emitent al actului, iar nu și Penitenciarul Craiova, care a fost chemat în judecată pentru obligarea la plata drepturilor salariale restante. Cei doi pârâți nu pot aduce critici sentinței instanței de fond în privința soluției asupra petitelor care nu le vizează.

Arată reclamantul că măsura de încetare a prelungirii detașării și cea de punere la dispoziție au intervenit la aceeași dată, 7 octombrie 2011, iar nu la date diferite, potrivit Deciziei nr. 849/18.10.2011, emisă de Directorul general al ANP.

Mai învederează că dispozițiile art. 65 alin. (4) din Legea nr. 284/2010 și art. 58 alin. (5) din Legea nr. 293/2004 nu fac nicio distincție între modalitatea de ocupare a postului la data punerii la dispoziție, definitiv sau detașare. Clasarea dispusă de organul de urmărire penală trebuie să aibă ca efect repunerea în toate drepturile bănești avute la data punerii la dispoziție, inclusiv compensarea drepturilor salariale de care a fost privat reclamantul pe perioada punerii la dispoziție, iar pentru o completă reparare a prejudiciului suferit, această compensare trebuie să se refere la drepturile salariale corespunzătoare funcției director penitenciar I.

II. Soluția instanței de recurs

II. 1. Analizând, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...)

(3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Examinând recursul declarat în cauză prin raportare la aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care reclamantul își întemeiază cererea, criticile formulate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în raport de conținutul concret al hotărârii atacate.

Motivarea recursului declarat de reclamant cuprinde redarea soluției instanței de fond, a mențiunii că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material întrucât pentru acordarea drepturilor pretinse nu se impunea contestarea Deciziei nr. 111/2014, urmată de reluarea aspectelor înfățișate în fond în susținerea cererii de obligare a pârâților la plată. Recursul nu cuprinde argumente referitoare la sentința atacată, respectiv critici efective la adresa soluției instanței de fond și a raționamentului juridic pe care s-a întemeiat aceasta, limitându-se la o critică generică și nesusținută, împrejurare care nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită cerința motivării recursului.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport de dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.. De aceea, simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, atât timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Deoarece reclamantul nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și va anula, ca nemotivat, recursul declarat de reclamantul A..

II. 2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, cât privește criticile formulate de recurentul-pârât Penitenciarul Craiova, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se subsumează pct. 8 al aceluiași articol, urmând a fi analizate din această perspectivă. Totodată, întrucât recursurile pârâților cuprind critici similare, ele vor fi analizate împreună, primind un răspuns comun, în raport de chestiunile litigioase invocate.

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârâți, Înalta Curte consideră necesar a prezenta, prealabil, contextul factual care a dus la promovarea litigiului de față, cu menționarea cronologică a actelor administrative emise în privința situației profesionale a reclamantului A..

Reclamantul a fost împuternicit de ministrul Justiției și detașat în funcția de director penitenciar I la Penitenciarul Târgu Jiu, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 190/C/25.01.2011, anterior acesta ocupând funcția de șef tură I la Penitenciarul Craiova. Împuternicirea și detașarea au fost prelungite prin Ordinul nr. 991/C emis de ministrul Justiției la data de 03.05.2011, pentru o perioadă de 6 luni, dar nu mai mult de data ocupării funcției prin concurs în condițiile legii.

Prin adresa nr. x/2011, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova - Biroul Teritorial Târgu Jiu a comunicat că s-a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant.

Urmare a acestei adrese, prin Ordinul nr. 2035/11.10.2011, ministrul Justiției a dispus, începând cu data de 07.10.2011, încetarea prelungirii împuternicirii reclamantului în funcția de director penitenciar I. Prin Decizia emisă de Directorul general al ANP sub nr. x/18.10.2011, s-a dispus, începând cu data de 07.10.2011, încetarea detașării reclamantului la Penitenciarul Târgu Jiu și, potrivit art. 2 din aceasta decizie, reclamantul a fost pus la dispoziția directorului Penitenciarului Craiova, urmând să beneficieze de drepturile bănești corespunzătoare gradului de comisar sef de penitenciare la nivelul de bază.

Decizia nr. 849/2011, emisă de Directorul general al ANP, a fost modificată și completată în ceea ce privește art. 2, prin Decizia nr. 493/21.05.2012, acest articol având următorul conținut:

"Funcționarul public cu statut special menționat la art. 1 beneficiază, pe perioada punerii la dispoziție, ca efect al începerii urmăririi penale, de salariul funcției de bază avut, cu excepția salariului de comandă, precum și de celelalte drepturi salariate avute anterior punerii la dispoziție".

Având in vedere modificarea legislativă a art. 58 alin. (2) din Legea nr. 293/2004, în vigoare de la data de 01.02.2014, precum și faptul că până la data de 25.02.2014 nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva reclamantului, Directorul general al ANP a emis Decizia nr. 111/25.02.2014, prin care a încetat punerea la dispoziție a reclamantului începând cu data de 01.02.2014. Începând cu aceeași data, reclamantul a revenit pe functia în care a fost încadrat anterior punerii la dispoziție, respectiv aceea de șef de tură.

Prin Ordonanța din data de 30.06.2015, emisă în dosarul nr. x/2011 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova, s-a dispus clasarea cauzei în care reclamantul a fost urmărit penal.

Urmare a acestei ordonanțe, Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor a emis Decizia nr. 640/14.08.2015, care prevede că reclamantul, pentru perioada 07.10.2011 - 31.01.2014, beneficiază de drepturile de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziție, iar potrivit adresei nr. x/14.08.2015, s-a precizat că aceste drepturi sunt calculate în raport de funcția de șef de tură I .

Nemulțumit de modul de calcul a drepturilor salariale, potrivit acestei decizii, reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ, susținând, pe de-o parte, că această decizie nu reglementează drepturile salariale aferente perioadei 01.02.2014 - 30.06.2015 și, pe de altă parte, că pentru perioada 07.10.2011 - 31.01.2014 aceste drepturi nu sunt calculate în raport de funcția de director penitenciar I, pe care o ocupa la data punerii la dispoziție, ci de aceea de șef de tură I, ocupată anterior detașării sale la Penitenciarul Târgu Jiu.

În fond, prima instanță a considerat a fi doar parțial întemeiate aceste motive de nelegalitate, reținând, în aplicarea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 33/2004, că funcția ocupată de reclamant la data punerii la dispoziție este cea de director penitenciar I, detașarea sa în această funcție încetând odată cu punerea la dispoziție. A fost respinsă acțiunea cu privire la pretențiile referitoare la perioada 01.02.2014 - 30.06.2015, în raport de existența Deciziei nr. 111/25.02.2014, prin care reclamantului i-a încetat punerea la dispoziție, acesta revenind pe funcția în care a fost încadrat anterior, respectiv șef tură și de împrejurarea că nu a contestat acest act administrativ prin care se stabilește nivelul său de încadrare.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 58 alin. (5) din Legea nr. 293/2004 și art. 65 alin. (4) din Secțiunea a 6-a, Capitolul I, Anexa VII a Legii nr. 284/2010.

Astfel, conform art. 58 alin. (2) din Legea nr. 293/2004 și art. 63 din Secțiunea a 6-a, Capitolul I, Anexa VII a Legii nr. 284/2010, funcționarul public cu statut special din sistemul administrației penitenciare pus la dispoziție beneficiază de drepturile bănești corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, cu excepția salariului de comandă, precum și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege.

Încetarea cauzei care a dus la punerea la dispoziție produce efecte cu privire la drepturile salariale ale funcționarul public cu statut special din sistemul administrației penitenciare. Astfel, potrivit art. 58 alin. (5) din Legea nr. 293/2004:

"În cazul în care s-a dispus clasarea, renunțarea la urmărirea penală, achitarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum și în cazul încetării procesului penal, funcționarul public cu statut special din sistemul administrației penitenciare va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziție, respectiv a suspendării din funcție, potrivit competențelor stabilite prin ordin al ministrului justiției.", iar potrivit art. 63 din Secțiunea a 6-a, Capitolul I, Anexa VII a Legii nr. 284/2010:

"În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, precum și în cazul încetării urmăririi penale ori a procesului penal, persoanele cărora li s-au aplicat prevederile alin. (1)-(3) vor fi repuse în toate drepturile bănești avute la data punerii la dispoziție, respectiv a suspendării din funcție, inclusiv compensarea drepturilor salariale de care au fost private pe perioada punerii la dispoziție, respectiv a suspendării din funcție, actualizate potrivit majorărilor sau indexărilor salariale."

În speță, chestiunea litigioasă privește funcția din care reclamantul a fost pus la dispoziție, și anume (i) cea de director penitenciar I, cum susține reclamantul, opinie la care s-a raliat instanța de fond sau (ii) cea de șef de tură, cum susțin pârâții.

Pentru a tranșa această problemă, Înalta Curte consideră necesar a analiza actele administrative emise cu privire la încetarea prelungirii împuternicirii și detașării reclamantului și punerea sa la dispoziție, analiză din care rezultă că încetarea prelungirii împuternicirii reclamantului pe funcția de director penitenciar I s-a dispus conform Ordinului ministrului Justiției nr. 2035 din 11.10.2011, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 1 și art. 2 lit. h) din Anexa 1 la OMJ nr. 1622/C/2011. Decizia directorului general al ANP nr. 849/18.10.2011, emisă ulterior, a dispus doar încetarea prelungirii detașării la Penitenciarul Târgu Jiu și punerea reclamantului la dispoziția directorului Penitenciarului Craiova.

Cronologic, mai întâi s-a dispus, de către ministrul Justiției, încetarea prelungirii împuternicirii, cu efectul revenirii reclamantului pe funcția avută anterior acestei împuterniciri, aceea de șef tură I, iar ulterior s-a decis, de către directorul general al ANP, încetarea detașării la Penitenciarul Craiova și punerea la dispoziție. Așadar, măsurile luate de directorul general al ANP sunt dispuse după revocarea împuternicirii acordate reclamantului pentru ocuparea funcției de director penitenciar I, astfel încât atât încetarea detașării, cât și punerea la dispoziție a reclamantului s-au făcut din funcția de șef tură I, nu din cea de director penitenciar I.

Pe cale de consecință, drepturile salariale cuvenite reclamantului au fost corect stabilite prin Decizia nr. 640/14.08.2015 [emisă de directorul general al ANP în aplicarea art. 58 alin. (5) din Legea nr. 293/2004 și art. 65 alin. (4) din Secțiunea a 6-a, Capitolul I, Anexa VII a Legii nr. 284/2010], în raport de funcția de șef tură I, pe care reclamantul o ocupa la momentul punerii sale la dispoziție, iar soluția instanței de fond este nelegală, sub acest aspect, decizia atacată nesuferind de viciul de nelegalitate susținut de reclamant.

Nu poate fi primit argumentul reclamantului A., din întâmpinarea depusă în recurs, în sensul că atât ordinul ministrului Justiției, cât și decizia directorului general al ANP menționează aceeași dată, 07.10.2011, pentru încetarea prelungirii detașării, respectiv pentru punerea la dipoziție.

În prim rând, prin OMJ nr. 2035/11.10.2011 nu s-a dispus încetarea prelungirii detașării, ci încetarea prelungirii împuternicirii pe funcția de director penitenciar I, încetarea prelungirii detașării fiind atribuția directorului general al ANP, conform art. 4 și art. 5 lit. k) și l) din Anexa 1 la OMJ nr. 1662/C/2011.

În al doilea rând, după cum s-a arătat anterior, OMJ nr. 2035/11.10.2011 a dispus cu prioritate încetarea prelungirii împuternicirii, iar măsurile luate de directorul general al ANP, de încetare a detașării și de punere la dispoziție, au fost dispuse ulterior. Prin urmare, chiar dacă măsurile care îl vizează pe reclamant (încetarea prelungirii împuternicirii, respectiv încetarea detașării și punerea la dispoziție) au fost dispuse cu începere din aceeași zi, cronologic măsura dispusă de ministrul Justiției are întâietate, fiind anterioară măsurii luate de directorul general al ANP.

Totodată, Înalta Curte apreciază că este lipsit de relevență argumentul recurentului-reclamant, în sensul că dispozițiile Legii nr. 239/2004 și ale Legii nr. 284/2010 nu fac distincție după cum persoana în cauză se afla în funcție definitiv sau prin detașare. Nerelevanța acestei susțineri este dată de concluzia anterior menționată, potrivit căreia prelungirea împuternicirii încetase la data punerii la dispoziție, astfel încât nu există o dispută asupra modului de exercitare a funcției de către reclamant (definitiv/detașare), câtă vreme acesta nu mai exercita efectiv funcția de director penitenciar I.

Recurentul-reclamant a mai invocat, prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, că doar Directorul general al ANP poate formula critici față de soluția de anulare a Deciziei nr. 640/14.08.2015, în calitate de emitent al actului, iar nu și Penitenciarul Craiova. Înalta Curte nu subscrie acestei opinii, având în vedere că toate părțile cadrului procesual al fondului cauzei au dreptul de a exercita calea de atac împotriva sentinței pronunțate în contradictoriu cu acestea. Mai degrabă, problema invocată de reclamant privește interesul procesual al declarării căii de atac, dar și din această perspectivă, instanța consideră că Penitenciarul Craiova justifică interesul atacării sentinței, această hotărâre cuprinzând dispoziții de obligare a sa, alături de pârâta ANP, la plata către reclamant a unor diferențe de drepturi salariale. Totodată, Penitenciarul Craiova justifică și interesul atacării soluției de anulare a Deciziei nr. 640/14.08.2015, deși nu are calitatea de emitent al actului, întrucât această soluție constituie fundamentul obligării sale la plata unor sume de bani către reclamant.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile de nelegalitate formulate de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova cu privire la sentința recurată, prima instanță aplicând greșit normele de drept incidente speței, cu privire la drepturile salariale cuvenite reclamantului în perioada 07.10.2011 - 31.01.2014, în raport de actele administrative emise cu privire la situația profesională a reclamantului, din care rezultă, incontestabil, că funcția efectiv deținută la data punerii la dispoziție era aceea de șef tură I, iar nu cea de director penitenciar I.

Este de observat că, în privința soluției de respingere a acțiunii pentru pretențiile aferente perioadei 01.02.2014 - 30.06.2015, recursul reclamantului a fost anulat, ca nemotivat, astfel încât considerentele instanței de fond nu pot fi reanalizate de instanța de recurs, concluzia legalității modului de calcul a drepturilor salariale în această perioadă, conform Deciziei nr. 111/25.02.2014, impunîndu-se instanței de recurs.

În consecință, constatând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâți, va casa sentința recurată și, în rejudecarea cauzei, va dispune respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca nemotivat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 60 din 1 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursurile declarate de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Craiova împotriva aceleiași sentințe.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Craiova și Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.