ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 750/2024

Ședința publică din data de 09 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Sibiu sub dosar nr. x/2019 reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (MDRAP) a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 10.627.016,65 RON (827.389,15 RON cofinanțare de la bugetul de stat, 9.799.627,50 RON FEDR);

- obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere, în valoare de 0,1 % pe zi de întârziere, începând din a 16-a zi de la primirea notificării, respectiv din data de 16.07.2018, până la momentul plății efective, în temeiul dispozițiilor art. 12 din contract.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 5/11.04.2019 privind rezilierea Contractului de finanțare nr. x/01.04.2013 având ca obiect finanțarea proiectului cu titlul "Punerea în valoare a resurselor naturale și creșterea calității serviciilor turistice în Regiunea Sibiu prin construirea unui teren de golf, Orașul Cisnădie, județul Sibiu, SMIS 17821";

- anularea Deciziei nr. 80528/12.06.2019 de respingere a plângerii prealabile formulată în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 împotriva Deciziei nr. 5/11.04.2019.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 228 din 23 decembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (fost Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice) împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L., și în consecință:

- a obligat pârâta la plata sumei de 10.627.016,65 RON (827.389,15 RON cofinanțare de la bugetul de stat, 9.799.627,50 RON FEDR);

- a obligat pârâta la plata majorărilor de întârziere, în valoare de 0,1 % pe zi de întârziere, începând din a 16-a zi de la primirea notificării, respectiv din data de 16.07.2018, până la momentul plății efective.

Totodată, a respins ca nefondată acțiunea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul reconvențional Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației (fost Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice).

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 228 din 23 decembrie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., invocând incidența motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de fond a interpretat în mod greșit atât clauzele contractului de finanțare, cât și prevederile legale pe care le-a invocat în apărare.

Arată că Decizia nr. 5/11.04.2019 privind rezilierea Contractului de finanțare nr. x/01.04.2013 este netemeinică și nelegală având în vedere că rezilierea unui contract pentru cauze apărute în cursul implementării acestuia nu poate fi admisă decât în ipoteza existenței unei neexecutări serioase a obligațiilor contractuale, ipoteză care nu există în prezenta cauză. Astfel, în speță nu s-a invocat existența unei deturnări a scopului contractului, iar eventualele neajunsuri derivate din efortul de implementare nu pot fi imputate exclusiv pârâtei și nu pot constitui o bază serioasă și rezonabilă care să justifice rezilierea unui contract ce aproape și-a atins obiectivele din punct de vedere tehnic și funcțional, motiv pentru care a apreciat că pretenția rezilierii unilaterale a contractului și solicitarea restituirii întregii sume acordate depășește exigentele impuse de legislația comunitară.

Instanța de fond nu a luat în considerare faptul că, în cauză, nu există nicio încălcare a angajamentelor asumate, ca rezultat al intenției ori neglijenței pârâtei așadar, întârzierile în implementarea contractului nu pot fi considerate neregularități care să permită rezilierea contractul și declanșarea procedurii de recuperare a avantajelor acordate. În concluzie, dificultățile întâmpinate în implementarea proiectului, care au condus la întârzierea funcționalității investiției nu justifică retragerea sprijinului financiar nerambursabil, care ar reprezenta o măsura disproporționată, de natură să deturneze scopul finanțării și să creeze consecințe negative excesiv de împovărătoare pentru recurenta-pârâtă.

A precizat faptul că pe toată durata contractuală a fost de bună credință, a depus eforturi susținute și a făcut toate demersurile ce s-au impus în vederea finalizării cu succes a întregului proiect, dovadă stau lucrările efectuate și îmbunătățirile majore aduse la calitatea și cantitatea materialelor utilizate.

Executarea cu întârziere a obligațiilor pe care și le-a asumat prin contractul de finanțare are drept cauză imposibilitatea fortuită de executare, în sensul art. 1634 C. civ.

De esența rezilierii unilaterale a contractelor stau încălcări repetate ale obligațiilor contractuale, încălcări care să fie determinate de culpa proprie. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o culpă evidentă imputată în mod exclusiv recurentei-pârâte, iar vinovăția cu care să acționeze aceasta trebuie să fie rezultatul propriei atitudini contractuale și nu determinată de cauze exterioare voinței sale.

De asemenea, având în vedere incidența acestui motiv justificat de neexecutare și caracterul său temporar, executarea obligației se suspendă un termen rezonabil, în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare, în virtutea art. 1634 alin. (3) C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în calitate de beneficiar al finanțării, și-a manifestat și își manifestă interesul pentru derularea și finalizarea proiectului, a dovedit implicare și corectitudine privind respectarea obligațiilor asumate, ceea ce nu se poate susține în privința partenerilor săi contractuali. Consideră că nefinalizarea în termen a investiției nu îi este în totalitate imputabilă, ca o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, astfel încât să se impună rezilierea.

Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile legale care impun principiul proporționalității, cu referire la art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, care stipulează faptul că orice acțiuni întreprinse pentru constatarea unei nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporționalității, având în vedere natura și gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia. În speță nu s-a respectat principiul proporționalității, neținându-se cont de gradul mare de implementare a proiectului. Astfel, o întârziere la finalizarea proiectului, având în vedere procentul de execuție, nu poate duce la rezilierea contractului și la obligarea de a returna în integralitate sumele acordate. Recurenta-pârâtă nu avea cum să prevadă încă de la încheierea contractului de finanțare impedimentele ce vor apărea în derularea acestuia, impedimente ce au apărut deși a acționat cu prudență și a dat dovadă de responsabilitate și de bună-credință. Buna-credință a sa a fost incontestabilă pe întreaga perioadă de desfășurare a proiectului, iar reclamanta a reziliat în mod abuziv contractul de finanțare, tratând în mod superficial situația de fapt și ignorând toate demersurile efectuate în încercarea de a face proiectul funcțional.

În ceea ce privește temeiul declarației de reziliere, anume art. 18 alin. (5) din Contract, se observă că nicio prevedere contractuală nu reglementează procedura de urmat în situația în care se decide rezilierea contractului pentru nerespectarea de către beneficiar a prevederilor contractului, respectiv dacă propunerea organismului intermediar privind desfacerea contractului urmează a se materializa într-o decizie, astfel cum s-a procedat în cauză.

De altfel, recurenta-pârâtă consideră că acest articol nu are valoarea unui pact comisoriu de gradul 4, astfel încât să se poată dispună desființarea contractului în temeiul lui. Pactul comisoriu are ca efect rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului, însă este necesar ca prin acordul părților să fi fost prevăzut în mod expres care sunt obligațiile a căror neexecutare atrage acest remediu contractual, conform art. 1553 alin. (1) C. civ.

Această cerință legală a fost denumită în doctrină regula specializării pactului comisoriu, având drept consecință ineficiența unui pact care conține doar referiri generale la neîndeplinirea obligațiilor contractuale, cum este în cazul de față. Din analizarea celor trei aliniate consacrate de C. civ. pactelor comisorii, reiese faptul că părțile trebuie să prevadă nu doar ce obligații determină încetarea contractului în baza clauzei rezolutorii, ci și condițiile în care aceasta operează. Față de această reglementare, pactul comisoriu a fost definit în doctrină ca o clauză contractuală prin care părțile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluțiunea.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esență că sentința atacată este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a clauzelor contractuale, precum și a normelor materiale incidente în cauză.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 09 februarie 2024, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

În ceea ce privește situația de fapt care a generat litigiul dintre părți, Înalta Curte reține că între pârâta S.C. A. S.R.L., în calitate de Beneficiar, și reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în calitate de Autoritate de Management, a fost încheiat contractul de finanțare nr. x/01.04.2013, care a avut ca obiect finanțare pentru implementarea proiectului cu titlul "Punerea în valoare a resurselor naturale și creșterea calității serviciilor turistice în Regiunea Sibiu prin construcția unui teren de golf, Orașul Cisnădie, județul Sibiu SMIS 17821".

Prin decizia nr. 5/11.04.2019 a fost reziliat Contractul de finanțare nr. x/01.04.2013 și s-a dispus restituirea sumei de 10.627.016,65 RON (827.389,15 RON cofinanțare de la bugetul de stat, 9.799.627,50 RON FEDR) pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 7 alin. (2), alin. (10) și alin. (11) din contractul de finanțare, în termenul prevăzut de Actul adițional nr. x, respectiv până la data de 31.12.2018.

Prima instanță, reținând că actele administrative privind rezilierea contractului de finanțare au fost legal emise, a obligat pârâta la restituirea finanțării acordate prin contract, precum și la plata majorărilor de întârziere, în valoare de 0,1 % pe zi de întârziere, începând din a 16-a zi de la primirea notificării, respectiv din data de 16.07.2019, până la momentul plății efective.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a criticat hotărârea primei instanțe, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând în esență că instanța de fond a interpretat în mod greșit atât clauzele contractului de finanțare, cât și prevederile legale incidente.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În esență, sub un prim aspect, se reproșează instanței de fond neluarea în considerare a faptului că încălcarea angajamentelor asumate prin contract nu sunt rezultatul intenției ori neglijenței recurentei-pârâtei, că nerespectarea obligațiilor nu este determinată de culpa acesteia, ci de cauze exterioare voinței sale. În opinia recurentei-pârâte, întârzierile în implementarea contractului nu pot fi considerate neregularități care să permită rezilierea contractului și declanșarea procedurii de recuperare a avantajelor acordate, câtă vreme, pe toată durata contractuală, a fost de bună credință, a depus eforturi susținute și a făcut toate demersurile ce s-au impus în vederea finalizării cu succes a întregului proiect.

Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte va porni analiza de la natura juridică a Contractului de finanțare nr. x/01.04.2013 care este de drept public, părțile aflându-se pe poziții de inegalitate, iar obligațiile asumate de Beneficiar (în speță, recurenta-pârâtă) sunt obligații de rezultat și nu de diligență, astfel că, pentru păstrarea finanțării acordate era obligatoriu să se îndeplinească obiectivele specifice ale proiectului și să fie atinși indicatorii asumați în termenul maxim de realizare a proiectului.

În mod corect s-a reținut, în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2), alin. (10) și alin. (11) din contractul de finanțare, că răspunderea pentru managementul și implementarea proiectului revine exclusiv beneficiarului finanțării și nu unor terțe persoane, cum ar fi partenerii contractuali ai recurentei-pârâte.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din contractul de finanțare:

"Beneficiarul se obligă să implementeze Proiectul pe propria răspundere, în conformitate cu prevederile prezentului Contract și ale legislației comunitare și naționale în vigoare. Beneficiarul va fi singurul răspunzător în fața AM POR/OI pentru îndeplinirea obligațiilor asumate prin Contract, pentru implementarea Proiectului și pentru realizarea obiectivelor prevăzute în Anexa IV - Cererea de finanțare la prezentul Contract."

De asemenea, la art. 7 alin. (10) este stipulat în mod expres că:

"Beneficiarul are obligația de a respecta calendarul activităților prevăzute în Anexa IV - Cererea de finanțare a prezentului Contract", iar potrivit art. 7 alin. (11):

"Beneficiarul are obligația să asigure un management eficient al Proiectului, inclusiv prin asigurarea resurselor umane și materiale necesare implementării corecte și în termenele stabilite prin prezentul Contract a activităților proiectului."

Prin urmare, față de specificul contractului de finanțare încheiat între părțile litigante și în acord cu clauzele contractuale redate anterior, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte în sensul că nu există nicio încălcare a angajamentelor asumate, ca rezultat al intenției ori neglijenței sale, și că întârzierile în implementarea contractului nu pot fi considerate neregularități care să permită rezilierea contractul și declanșarea procedurii de recuperare a avantajelor acordate.

Totodată, în mod just s-a reținut că nu este aplicabilă în cauză nici instituția cazului fortuit ori protecția oferită de prevederile art. 1634 din C. civ., câtă vreme beneficiarul și-a asumat expres riscul de neexecutare și pentru cazul fortuit prin clauza de la art. 17 alin. (7) din contractul de finanțare:

"cazul fortuit nu este exonerator de răspundere contractuală".

O altă critică adusă hotărârii recurate vizează interpretarea și aplicarea eronată a principiul proporționalității reglementat la art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, reproșându-se primei instanței că nu a ținut cont de gradul mare de implementare a proiectului. În opinia recurentei-pârâte, o întârziere la finalizarea proiectului, având în vedere procentul de execuție, nu poate duce la rezilierea contractului și la obligarea de a returna în integralitate sumele acordate.

Reanalizând actele relevante din dosar referitoare la gradul de implementare a proiectului (raportul de progres nr. 42/16.01.2019 aflat la dosarul curții de apel și raportul de vizită la fața locului din 18.01.2019 depus la filele x din același dosar), instanța de control judiciar constată, în deplin acord cu judecătorul fondului, că nu a fost atins niciunul dintre cele 5 obiective specifice ale proiectului finanțat și niciunul dintre cei 4 indicatori ai proiectului, astfel încât nu se reține un grad mare de implementare a proiectului, cum eronat afirmă recurenta-pârâtă, câtă vreme lipsește caracterul funcțional al terenului de golf.

În finalul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a reluat argumentele pentru care a considerat că Autoritatea de Management nu putea să dispună desființarea contractului de finanțare în temeiul art. 18 alin. (5) din contract, care, în opinia sa, nu are valoare unui pact comisoriu de gradul 4.

Contrar acestor argumente, Înalta Curte constată că în raport de natura juridică de drept public a contractului de finanțare, intimatul-reclamant în mod corect a dispus rezilierea unilaterală a acestui contract în temeiul art. 18 alin. (5) din contract potrivit căruia:

"în cazul nerespectării de către Beneficiar a prevederilor prezentului contract, AM POR poate decide rezilierea unilaterală a Contractului printr-o notificare scrisă" coroborat cu dispozițiile art. 1552 din C. civ. care dispun în sensul că "Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere."

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 5/11.04.2019 prin care a fost reziliat Contractul de finanțare nr. x/01.04.2013, prima instanță făcând o corectă aplicare a prevederilor legale și contractuale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 228 din 23 decembrie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 09 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.