ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3363/2024

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 15.06.2015, sub nr. de dosar x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor (MT) și Regia Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian (RA ROMATSA), pârâta din urmă cu mențiunea expresă că doar pentru opozabilitate, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la repararea prejudiciului suferit, prin acordarea de despăgubiri, ca urmare a emiterii actului administrativ nelegal, Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 266 din 25.03.2014, pentru modificarea Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1349 din 28.08.2012 privind numirea Consiliului de Administrație al Regiei Autonome "Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian"- ROMATSA, cu modificările și completările ulterioare", act administrativ prin care s-a dispus înlocuirea reclamantei din componența Consiliului de Administrație al RA ROMATSA.

Prin sentința civilă nr. 214 din 1 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Regia Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii să plătească reclamantei o despăgubire constând în indemnizațiile fixe lunare la care reclamanta ar fi avut dreptul în perioada 25.03.2014 - 28.08.2016 (indemnizația având valoarea stabilită conform contractului de mandat - Anexa 2 la OMTI nr. 1349/2012 și actelor adiționale) și a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Regia Autonomă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, au declarat recurs ambele părți.

Prin recursul declarat pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a criticat atât sentința civilă nr. 214/2022 cât și încheierea de ședință din data de 13 ianuarie 2015, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Printr-o primă critică recurentul - pârât arată că în privința excepției inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile instanța de fond a adus prin considerente argumente care justifică, în fapt, caracterul obligatoriu al procedurii prealabile.

Sunt citate prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și se subliniază că în speță reclamanta a arătat că începând cu luna aprilie 2014 nu a mai fost convocată la ședințele Consiliului de Administrație, astfel că aceasta a avut cunoștință de actul contestat încă din luna aprilie 2014.

Se mai adaugă că reclamanta nu a formulat niciodată plângere prealabilă cu privire la pretențiile ce formează obiectul prezentei cauze, mai mult chiar, timp de 3 luni nu a făcut niciun demers pentru a valorifica dreptul pretins, ceea ce determină caracterul definitiv al actului.

Consecvent, recurentul - pârât apreciază că în mod nejustificat prima instanță a respins excepția inadmisibilității.

Printr-o altă critică recurentul - pârât arată că în mod eronat prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, ignorând cu desăvârșire prevederile Contractului de mandat nr. x/2012 și încălcând astfel și prevederile art. 1270 C. civ.

Susține recurentul - pârât că dispozițiile contractului de mandat nu au fost contestate, iar în raport de acestea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nu putea avea calitate procesuală deoarece nu putea fi obligat la plata daunelor interese.

Tot cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1357 C. civ., în speță neputându-se reține culpa ministerului.

Se subliniază că prin sentința civilă nr. 2323/2019 a Curții de București instanța de fond nu a reținut culpa ministerului ci, a constatat doar faptul că, în ceea ce privește actul de demisie al doamnei A., în cadrul instituției nu s-a regăsit originalul ci, doar o copie pe care reclamanta a contestat-o.

În concluzie, susține recurentul - pârât, nefiind reținută o faptă culpabilă a ministerului, este evident că nu putea fi atrasă nici răspunderea acestuia în conformitate cu dispozițiile C. civ.

Cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei recurentul - pârât a arătat în primul rând că instanța de fond a apreciat în mod eronat situația de fapt cu consecința aplicării eronate a prevederilor art. 1349 și art. 1357 C. civ.

În continuare recurentul - pârât reia situația de fapt și arată că hotărârea primei instanțe este criticabilă prin prisma faptului că nu s-a stabilit cu exactitate fapta culpabilă a ministerului, ci doar s-a prezumat că aceasta este reprezentată de emiterea Ordinului ministrului transporturilor nr. 266/2014, când în realitate schimbarea din funcție a reclamantei a fost rezultatul demisiei acesteia, demisia neputând constitui o faptă culpabilă a ministerului.

În aceste condiții, apreciază recurentul - pârât, instanța de fond nu a identificat în fapt, în persoana ministerului, elementele răspunderii civile delictuale, iar obligarea instituției la plata despăgubirilor este neîntemeiată.

Față de pretențiile reclamantei ce vizează obligarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii la repararea prejudiciului prin acordarea unor despăgubiri/daune interese pentru perioada rămasă de executat respectiv 25.03.2014 - 29.08.2016, se arată că pretențiile reclamantei își au izvorul în contractul de mandat nr. x/2012, contract în care se menționează că plata tuturor obligațiilor bănește se face de către Romatsa RA.

Mai mult, se solicită să se observe că instanța de fond a făcut referire la prevederile art. 137

1

din Legea societăților nr. 31/1990 și la faptul că administratorii pot fi revocați oricând și deși a apreciat că Ordinul 266/2014 este un act administrativ de revocare, a considerat în mod eronat că dispozițiile din contractul de mandat nu se aplică în speță.

În drept au fost invocate prevederile art. 483 și urm. C. proc. civ.

Cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin recursul declarat reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare.

În motivarea recursului se prezintă istoricul litigiului și considerentele primei instanțe și se arată că judecătorul fondului nu a fost interesat de aflarea adevărului, încălcând atât obligațiile prevăzute de art. 22 C. proc. civ. cât și obligația de garantare a exercițiului efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 C. proc. civ., art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO.

Invocând prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. recurenta - reclamantă apreciază că hotărârea prin care a fost soluționat fondul cauzei este nelegală instanța încălcând prevederile art. 237 alin. (2) pct. 7, art. 258 alin. (1), art. 255 și art. 254 alin. (5) C. proc. civ.

În concret recurenta - reclamantă arată că pe parcursul procesului niciuna dintre părți nu a ridicat obiecții cu privire la desemnarea sa în Consiliul/comitetul de audit sau cu privire la cuantumul ultimei remunerații încasate, în care era inclusă și indemnizația pentru consiliul/comitetul de audit. Singura referire la faptul că nu ar fi dovedită calitatea de membru în Consiliul/comitetul de audit și că nu ar fi fost remunerată pentru aceasta s-a făcut prin notele scrise depuse de minister după închiderea dezbaterilor.

Or, susține recurenta - reclamantă, în baza rolului activ instanța de fond avea obligația de a repune cauza pe rol și de a solicita explicații părților, pentru a pronunța o soluție legală. Neprocedând astfel, apreciază recurenta, judecătorul fondului a încălcat principiul contradictorialității și dreptul reclamantei la apărare.

Subliniază recurenta că în măsura în care i s-ar fi respectat dreptul ar fi putut prezenta extrase de cont din care rezulta fără putință de tăgadă executarea de către Romatsa a obligației de plată a sumelor aferente calității de membru în Consiliul/comitetul de audit.

Se mai adaugă că instanța de fond era datoare să administreze probatorii care, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să ofere elementele necesare stabilirii prejudiciului cert suferit de reclamantă.

În continuare recurenta - reclamantă citează pasaje din hotărârea recurată și indică că prin răspunsul la întâmpinare a precizat că așa zisa demisie de care se face vorbire nu îi aparține, însă instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților niciun aspect referitor la hotărârea Consiliului de Administrație și nici nu s-a pronunțat în niciun fel asupra solicitărilor/susținerilor reclamantei, încălcând încă odată principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

Se mai critică și faptul că judecătorul fondului nu a pus în discuție și nu a administrat probe pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, prejudiciul moral al reclamantei fiind determinat nu de revocarea fără justă cauză din calitatea de membru al consiliului de administrație, ci din modul în care s-a făcut acest lucru, prin inventarea și înregistrarea unei demisii.

Printr-o altă critică recurenta - reclamantă arată că hotărârea instanței de fond nu respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că instanța nu precizează situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, ci prezintă o preluare a susținerilor părților și o înșiruire de articole le lege. Susține recurenta că judecătorul nu a prezentat punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, nu a făcut nicio referire la susținerile reclamantei din răspunsul la întâmpinare, nu justifică de ce nu a le-a luat în considerare și de ce nu a administrat probatoriul solicitat.

Recurenta - reclamantă apreciază, de asemenea, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, oferind în acest sens citate din hotărârea recurată.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se arată că prima instanță a fost investită cu o acțiune formulată pe cale separată, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 și nu cu o acțiune în constatarea dreptului.

Se solicită să se observe că judecătorul analizează dreptul reclamantei din perspectiva dispozițiilor C. civ., Legii nr. 31/1990 și O.U.G. nr. 109/2011 ori în cauza dedusă judecății, dintre condițiile prevăzute de C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, se pune problema îndeplinirii doar a celor privind existența unui prejudiciu cert și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, celelalte cerințe privind fapta ilicită și vinovăția fiind considerate dovedite.

În drept, recurenta-reclamanta a invocat prevederile art. 22, art. 233, art. 237, art. 254, art. 255, art. 258, art. 425, art. 488 și art. 492 C. proc. civ.

Recursul a fost legal timbrat cu suma de 200 RON, taxă judiciară de timbru.

Recurentul - pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă, iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

În susținerea excepției nulității se arată că motivele de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, recurenta fiind, practic, nemulțumită de hotărârea pronunțată de curtea de apel și de aspectele reținute de instanță.

Făcând referire la jurisprudența Înaltei Curți recurentul - pârât arată că simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege.

Cu privire la criticile formulate de recurenta - reclamantă prin calea de atac promovată se arată că susținerile referitoare la faptul că instanța nu i-a acordat sumele pretins datorate în calitate de membru al Consiliului de audit nu pot fi primite de vreme ce reclamanta nu a reușit să facă dovada cu privire la calitatea sa de membru în Consiliul de audit.

Sunt amintite prevederile art. 249 C. proc. civ. și se arată că nici ministerul și nici Romatsa nu aveau obligația de a face dovada cu privire la calitatea reclamantei de membru în Consiliul de audit al Romatsa.

Cu privire la daunele morale se solicită să se observe că recurenta reclamantă se mulțumește cu a face niște simple afirmații în fața instanței, însă simpla afirmație că i s-ar fi produs anumite prejudicii morale nu este suficientă pentru admiterea acestui capăt de cerere.

În ceea ce privește criticile încadrate de recurenta - reclamantă în motivul doi de recurs se arată că acestea sunt formale, susținerile recurentei cu privire la situația de fapt reținută de către instanță neavând niciun fundament.

Se mai arată și că afirmațiile cu privire la faptul că instanța de fond ar fi analizat o acțiune în constatarea dreptului sunt infirmate chiar de soluția pronunțată de instanța de judecată și anume obligarea ministerului la plata unei sume de bani.

În drept au fost invocate prevederile art. 205 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul - pârât ca nefondat.

În apărare s-a indicat că în mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile de vreme ce prezenta acțiune este subsecventă acțiunii de anulare a Ordinului 266/2014, ordin ce a fost anulat definitiv de instanța de contencios administrativ în dosarul nr. x/2014.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii se arată că actul anulat prin hotărâre definitivă a fost emis de acest minister.

În ceea ce privește aprecierea eronată de către instanța de fond a situației de fapt se apreciază că susținerile recurentului - pârât sunt generice, reiterează lipsa culpei ministerului și imposibilitatea obligării acestuia la plata de despăgubiri, fără indicarea vreunui motiv de nelegalitate.

Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.

Intimata - pârâtă Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian - Romatsa RA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

În apărare, în esență, intimata amintește că a fost chemată în judecată de reclamantă numai pentru opozabilitate, precum și faptul că Romatsa nu este emitentul actului administrativ nelegal, anulat de către instanța de judecată, generator de prejudicii.

În drept au fost invocate prevederile art. 205, art. 490 alin. (2) coroborat cu 471

1

alin. (3) C. proc. civ.

La data de 17 iunie 2024, prin serviciul Registratură, recurentul - pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a depus Note de ședință prin care a indicat că a înțeles să promoveze recurs numai împotriva sentinței civile nr. 214/01.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel București nu și împotriva încheierii din data de 13.01.2015, care a fost indicată, din eroare, în motivele de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Având în vedre poziția procesuală exprimată de recurentul - pârât prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la data de 17 iunie 2024, și ținând seama și de prevederile art. 463 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de renunțarea la judecarea recursului declarat împotriva încheierii din 15 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal formulată de recurentul-pârât Ministerul Transportului și Infrastructurii și să analizeze recursul declarat de partea numai în limita criticilor care vizează sentința civilă nr. 214/01.11.2023

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de recurenta - reclamantă invocată de recurentul - pârât, în acord cu prevederile art. 246 C. proc. civ. aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, acesta nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Deoarece cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitatea trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii atacate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea nu este legală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Înalta Curte subliniază că recursul nu poate fi exercitat decât pentru motivele limitativ prevăzute de lege, că niciunul dintre acestea nu permite reexaminarea situației de fapt reținută de instanțele de fond, precum și faptul că simpla reluare a unor dispoziții legale sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aplicând aceste considerente teoretice recursului declarat de recurenta - reclamantă se constată că partea a criticat sentința primei instanțe prin raportare la modul în care s-a făcut aplicarea anumitor prevederi legale, precum și pentru insuficienta motivare și prezentarea unor considerente contradictorii.

Toate aceste critici pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 5, 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ. motiv pentru care excepția nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată de intimatul-pârât Ministerul Transportului și Infrastructurii urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Asupra recursului declarat de recurenta - reclamantă:

Subsumat acestor critici recurenta - reclamantă susține că judecătorul cauzei nu a fost interesat de aflarea adevărului odată ce nu a repus cauza pe rol pentru a solicita explicații suplimentare părților și nu a administrat un probatoriu complex pentru a oferi reclamantei posibilitatea de a-și dovedi pretențiile solicitate cu titlu de indemnizație de membru al Consiliului/comitetului de audit și cu titlu de daune morale.

Potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, astfel că reclamanta odată ce a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, avea obligația de a dovedi întinderea prejudiciului sub toate aspectele sale.

Prin cererea de chemare în judecată recurenta - reclamantă a indicat în mod clar că solicită daune materiale ce cuprind atât indemnizația de membru al Consiliului de administrație al Romatsa cât și îndemnizația de membru al Consiliului/comitetului de audit, precum și daune morale pentru care a solicitat să se aibă în vedere o sumă compensatorie prin apreciere.

Consecvent, în acord cu prevederile art. 249 C. proc. civ., recurenta - reclamantă era cea care trebuia să dovedească calitatea sa de membru al Consiliului/comitetului de audit, precum și sumele încasate pentru această calitate, după cum tot reclamanta era ținută să dovedească prejudiciul moral reclamant.

Este adevărat că potrivit art. 22 C. proc. civ. judecătorul are rolul de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, însă principiul rolului activ al judecătorului nu îl transformă pe acesta în avocat al părții și nici nu îl substituie părții nediligente în exercitarea drepturilor sale procesuale.

Contrar susținerilor recurentei - reclamante în temeiul art. 22 C. proc. civ. judecătorul nu avea obligația de a repune cauza pe rol pentru ai permite acesteia să facă dovada calității sale de membru în Consiliului/comitetului de audit, în condițiile în care art. 194 C. proc. civ. impune reclamantului obligația de a depune înscrisurile doveditoare ale pretențiilor sale odată cu cererea de chemare în judecată.

De asemenea, după cum amintește și recurenta - reclamantă, încuviințarea și administrarea probelor se face în condițiile art. 254 C. proc. civ., iar nu ca urmare a repunerii cauzei pe rol de către judecător în măsura în care, la momentul deliberării și pronunțării soluției, constată că partea nu și-a dovedit integral pretențiile.

Mai mult, dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc în mod expres că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Ori în cauza de față, deși invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, în realitate, prin primul motiv de recurs recurenta - reclamanta critică tocmai faptul că judecătorul cauzei nu a dispus administrarea de probe din oficiu pentru a fi dovedite parte din daunele materiale și daunele morale nejustificate de partea reclamantă.

În continuarea analizei primului motiv de recurs, astfel cum a fost numerotat de recurentă, se costată că nu sunt pertinente nici criticile prin care se arată că deși reclamanta a solicitat în dovedirea acțiunii emiterea unei adrese către Romatsa pentru a se depune la dosar relații privind indemnizațiile primite de membrii consiliului de administrație, solicitarea a fost respinsă nemotivat și nejustificat de judecător.

Potrivit art. 258 C. proc. civ. pertinența și concludența probelor se apreciază de judecător, iar în cauză prima instanță a acordat recurentei - reclamante despăgubiri constând în indemnizațiile fixe lunare la care ar fi avut dreptul în perioada 25.03.2014 - 28.08.2016 (indemnizația având valoarea stabilită conform contractului de mandat - Anexa 2 la OMTI nr. 1349/2012 și actelor adiționale). Astfel, emiterea adresei solicitate de reclamantă nu apare a avea relevanță în cauză odată ce despăgubirile constând în indemnizațiile fixe lunare la care partea ar fi avut dreptul în calitate de membru al Consiliului de administrație puteau fi acordate și fără a fi indicată o sumă anume, iar pe de altă parte, proba solicitată nu viza sumele cuvenite sau calitatea recurentei - reclamante de membru în Consiliul/comitetul de audit, pentru a avea relevanță din punctul de vedere al pretențiilor respinse și care fac obiectul criticilor din prezentul recurs.

Cererea reclamantei, în limitele investirii și în raport de dovezile prezentate a fost pusă în discuția contradictorie a părților, iar faptul că partea nu și-a dovedit integral pretențiile nu denotă încălcarea dreptului la apărare al acesteia sau încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Nici principiul dreptului la un proces echitabil și nici cel al protejării dreptului la apărare nu garantează părții reclamante câștigarea litigiului și nici nu obligă judecătorul să repună cauza pe rol sau să ordone din oficiu probe pentru a admite pretențiile părții.

De asemenea, din considerentele expuse de prima instanță nu rezultă că respingerea pretențiilor constând în indemnizația cuvenită membrilor Consiliului/comitetului de audit a intervenit ca urmare a unor apărări formulate de recurentul - pârât prin Notele scrise depuse ulterior încheierii dezbaterilor. Respingerea acestor pretenții s-a datorat faptului că reclamanta nu a dovedit că a fost desemnată în cadrul acestui consiliu și pentru ce perioadă, principiul contradictorialității nefiind încălcat din acest punct de vedere.

Încălcarea principiului contradictorialității nu se poate reține nici motivat de faptul că prima instanță nu a pus în discuția contradictorie a părților niciun aspect referitor la hotărârea consiliului de administrație ce a vizat demisia reclamantei, deoarece obiectul cauzei a fost stabilit de către reclamantă, respectiv acordarea despăgubirilor, nelegalitatea actului administrativ ce a stat la baza acestor pretenții făcând obiectul unei alte cauze, după s-a indicat chiar prin petitul acțiunii.

Consecvent niciuna dintre criticile expuse de partea reclamantă și subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu dovedesc încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului la apărare.

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă Înalta Curte atrage atenția asupra faptului că, deși judecătorul este obligat să motiveze soluția asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea respectivelor capete de cerere.

Recurenta-reclamantă susține că prima instanță nu prezintă situația de fapt reținută pe baza probelelor, nu prezintă punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, nu face referire la susținerile reclamantei din răspunsul la întâmpinările formulate de pârâte, nu justifică de ce nu le-a luat în considerare sau de ce nu a administrat probatoriul solicitat, nu face referire la motivele pentru care a înlăturat susținerile reclamantei.

Contrar acestor afirmații, din simpla lectură a sentinței civile recurate se constată că prima instanță a prezentat situația de fapt relevantă în cauză, făcând trimitere și la litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, a analizat prevederile legale incidente, ținând seama de susținerile și înscrisurile prezentate de părți și a pronunțat o soluție în raport de modul în care completul a înțeles să aprecieze probatoriul. În motivarea hotărârii au fost menționate aspectele apreciate relevante în sprijinul soluției, iar o motivare sintetică, concisă, ori întemeiată pe alte dispoziții legale sau pe alte probe decât pe cele pe care reclamanta le apreciază a-i fi favorabile, nu echivalează cu lipsa ori cu insuficiența motivării.

Din motivarea hotărârii rezultă cu claritate motivul pentru care curtea de apel a admis în parte acțiunea recurentei - reclamante, fiind explicat motivul pentru care parte din pretenții au fost apreciate ca a fi întemeiate, iar restul au fost respinse.

Nu se poate reține în cauză existența unor indicii în sensul că motivarea sentinței este superficială, după cum motivarea hotărârii nu este nici contradictorie. Citarea unor paragrafe scoase din context nu dovedește existența unor considerente contradictorii, deoarece acest motiv de nelegalitate are în vedere situația în care hotărârea judecătorească conține considerente decizorii care conduc la soluții opuse. Citatele prezentate de partea reclamantă prin memoriul de recurs nu denotă o asemenea situație și nici analiza întregii motivări nu susține o asemenea concluzie.

Înalta Curte reiterează că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO impune instanței să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor aduse de părți, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi nefondate și se poate realiza controlul de legalitate de către instanța de recurs.

Pe cale de consecință criticile recurentei - reclamante referitoare la nemotivarea de către curtea de apel a soluției pronunțate în cauză precum și la existența unor considerente contradictorii nu sunt fondate.

Subsumat acestei critici recurenta - reclamantă arată că a investit instanța cu o acțiune în despăgubire formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, și nu cu o acțiune în constatarea dreptului astfel cum a înțeles judecătorul fondului.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În cauza de față, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată se constată că recurenta - reclamantă a investit instanța cu o acțiune în despăgubiri, pe cale separată, nelegalitatea actului administrativ fiind invocată în dosarul nr. x/2014.

Din analiza dispozitivului și a considerentelor prezentate de prima instanță se constată că judecătorul cauzei nu a schimbat temeiul ori obiectul cauzei, ci a analizat îndeplinirea condițiilor legale pentru a acorda despăgubirile solicitate de reclamantă.

Faptul că în cuprinsul considerentelor s-a menționat că "valoarea fiind doar estimată în cuprinsul cererii (...) instanța se va pronunța doar asupra dreptului solicitat" nu denotă transformarea acțiunii în realizare într-o acțiune în constatare, ci doar s-a subliniat că reclamanta nu a precizat un cuantum exact al prejudiciului.

Prima instanță a analizat dacă reclamanta este îndreptățită sau nu să obțină despăgubiri ca urmare a desființării actului administrativ într-un alt dosar, soluționând cauza în limitele investirii.

În atare situație critica recurentei - reclamante este vădit nefondată.

În ceea ce privește referirile la condițiile legale pe care trebuia să le analizeze prima instanță pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se constată că susținerile recurentei - reclamante nu conțin veritabile critici de nelegalitate apte să fie încadrate în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum s-a indicat anterior, în analiza excepției nulității, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, iar simpla reluare a unor dispoziții legale sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de recurentul - pârât:

În susținerea acestui motiv de nelegalitate recurentul - pârât arată mai întâi că argumentele aduse de prima instanță în susținerea soluției de respingere a excepției conduc, în realitate, la admiterea acesteia.

Înalta Curte nu va primi aceste susțineri deoarece din simpla lectură a sentinței civile recurate se poate observa că prima instanță a prezentat textele legale relevante în analiza excepției inadmisibilității și a indicat în mod expres că dispozițiile art. 19 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prevederi pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, au caracter special în raport de dispozițiile art. 7, art. 8 și art. 11 din lege concluzionând că în acest caz nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Verificând în continuare legalitatea concluziei la care a ajuns curtea de apel, în raport de criticile formulate de recurentul - pârât, Înalta Curte constată că pentru soluționarea acestei excepții este irelevant momentul la care reclamanta a avut cunoștință de revocarea sa din funcția de membru al consiliului de administrație, precum și faptul că vreme de 3 luni aceasta nu a făcut niciun demers pentru valorificarea dreptului pretins.

Din actele dosarului rezultă că reclamanta a contestat Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 266/2014 în dosarul nr. x/2014, dosar în care, printr-o soluție definitivă, actul administrativ a fost anulat. Este astfel îndeplinită situația premisă a art. 19 din Legea nr. 554/2004 actul administrativ contestat fiind anulat printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-un dosar distinct.

În ceea ce privește necesitatea parcurgerii procedurii prealabile, în analiza sa, Înalta Curte va pleca de la prevederile art. 2 lit. j) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora plângerea prealabilă este cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia. Se observă astfel că textul citat nu obligă partea care solicită și acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii actului administrativ să formuleze pretențiile în cuprinsul plângerii prealabile.

De asemenea, după cum a indicat și prima instanță, în raport de prevederile art. 2 lit. j) și art. 7 din lege, parcurgerea procedurii prealabile este obligatorie, în principiu, atunci când se contestă un act administrativ propriu-zis, oferindu-i-se posibilitatea autorității emitente să revină sau să modifice actul contestat fără a mai fi necesară intervenția instanței.

În litigiul de față, actul administrativ apreciat a fi nelegal și vătămător a fost contestat cu succes într-un alt dosar, reclamanta uzând mai apoi de prevederile art. 19 din lege, care permit persoanei vătămate prin emiterea actului administrativ să solicite acordarea de daune, pe cale separată, iar nu prin aceeași acțiune prin care a pus în discuție legalitatea respectivului act.

De vreme ce din coroborarea dispozițiilor art. 2 lit. j) și art. 7 din lege rezultă că parcurgerea procedurii prealabile este strâns legată de procedura de contestare a actului administrativ, iar despăgubirile pot fi cerute atât prin acțiunea prin care se pune în discuție legalitatea respectivului act, ca un capăt de cerere accesoriu, fără a fi necesară precizarea valorii lor în plângerea prealabilă, cât și pe cale separată, în mod corect a reținut prima instanță că prevederile art. 19 au caracter special în raport de cele ale art. 7, parcurgerea procedurii prealabile nefiind obligatorie atunci când se solicită despăgubiri într-un litigiu ulterior celui în care s-a contestat actul administrativ.

Mai mult se observă că textul legal, art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu prevede obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile anterior sesizării instanței.

În atare situație criticile recurentului - pârât care vizează modul de soluționare a excepției inadmisibilității nu vor fi primite.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate pârâtul arată că prima instanță nu a ținut seama de prevederile Contractului de mandat nr. x/2012 din care rezultă că plata drepturilor bănești către reclamanta se face de Romatsa și nici de faptul că în speță nu poate fi reținută culpa ministerului.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ. calitatea procesuală presupune existența unei identități între părțile litigante și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății, iar potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

Din coroborarea celor două textele legale rezultă că atât în litigiul în care se solicită anularea actului administrativ, cât și în litigiul în care se solicită despăgubiri pe cale separată calitate procesuală pasivă are emitentul actului administrativ apreciat ca a fi nelegal.

Ordinul nr. 266/2014 contestat și anulat în dosarul nr. x/2014 și în raport de care s-a formulat prezenta acțiune în despăgubiri a fost emis de Ministrul Transporturilor, astfel că potrivit art. 36 C. proc. civ. și art. 19 din Legea nr. 554/2004 Ministerul Transporturilor și Infrastructurii are calitate procesuală pasivă în cauză.

Este adevărat că în Contractul de mandat nr. x/2012, invocat de recurent, se menționează că plata tuturor obligațiilor bănești rezultate din contract către reclamantă se face de către Romatsa, însă în cauză nu suntem în prezența unei acțiuni în materie contractuală, ci a unei acțiuni ce are la baza emiterea unui act administrativ nelegal ce îi permite reclamantei să solicite despăgubiri în temeiul legii contenciosului administrativ.

După cum s-a indicat anterior actul administrativ anulat a fost emis de Ministrul Transporturilor motiv pentru care recurentul - pârât are calitate procesuală pasivă în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 19 din legea nr. 554/2004.

Mai mult, din analiza prevederilor contractului de mandat se poate observa că acesta a fost încheiat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii cu recurenta - reclamantă, astfel că nu poate fi primită nici critica prin care se invocă încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ.

În ceea ce privește criticile prin care se pune în discuție culpa ministerului Înalta Curtea constată că acestea vizează în realitate îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, aspect ce ține de soluția pronunțată pe fondul cauzei și urmează să le analizeze în cadrul următorului punct din cuprinsul prezentei decizii.

După cum a indicat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 22/2019 (RIL) din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în corelație cu normele cuprinse în art. 8 din lege, ce reglementează obiectul acțiunii judiciare, rezultă că instanța poate acorda despăgubiri pentru prejudiciul material numai în cazul acțiunilor în contencios subiectiv, deoarece acțiunile întemeiate pe încălcarea unui interes legitim public pot avea ca obiect numai anularea actului sau obligarea autorității pârâte să emită un act sau un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din C. civ., în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.

În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Analizând îndeplinirea acestor condiții, astfel cum au fost ilustrate și în decizia RIL, în mod corect a observat prima instanță că Ordinul nr. 266/2014 emis de Ministrul Transporturilor a fost anulat definitiv în dosarul nr. x/2014.

Din considerentele sentinței civile nr. 2323/2019 și ale deciziei civile nr. 6046/2021 pronunțate în dosarul nr. x/2014 se reține că Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 266/2014 a fost anulat deoarece nu a fost respectată cerința motivării actului administrativ. Este adevărat că din cauza respectivă a fost înlăturat din carul probatoriului înscrisul reprezentând actul de demisie al reclamantei, deoarece nu a putut fi înfățișat în original, însă contrar susținerilor recurentului nu acesta a fost motivul determinant și exclusiv de culpă al ministerului pentru care s-a dispus anularea actului.

Din lectura celor două hotărâri anterior menționare rezultă cu claritate că recurentului - pârât i s-a imputat în principal faptul că nu a motivat actul administrativ contestat, critica sa în sensul că actul a fost desființat doar pentru că nu a putut prezenta originalul demisiei reclamantei fiind vădit nefondată.

De asemenea, ținând seamă de aspectele intrate în puterea de lucru judecat în litigiul anterior, susținerea recurentului - pârât în sensul că schimbarea reclamantei din funcție a fost rezultat demisiei acesteia nu poate fi reținut.

Consecvent, în mod corect s-a reținut de către prima instanță că fapta ilicită a recurentului - pârât, constând în emiterea unui act administrativ nelegal anulat de instanță, a fost dovedită prin dezlegările oferite de instanțe în dosarul nr. x/2014.

Având în vedere modul în care a fost săvârșită fapta ilicită (emiterea unui act administrativ de schimbare din funcție a reclamantei nemotivat) nu se poate exclude culpa recurentului - pârât, cu atât mai mult cu cât acesta se limitează la indica prin criticile din memoriul de recurs că nu poate fi reținută culpa sa atât timp cât reclamanta și-a prezentat demisia.

După cum s-a indicat mai sus apărările recurentului în raport de demisia recurentei - reclamante nu sunt apte să dovedească lipsa culpei ministerului, cu atât mai mult cu cât aceasta rezultă din considerentele hotărârilor pronunțate în litigiul anterior care au reținut cu putere de lucru judecat lipsa motivării actului administrativ anulat.

În ceea ce privește prejudiciul și dovada legăturii de cauzalitate dintre actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamantă se constată că recurentul - pârât face încă odată trimitere la contractul de mandat, contract în baza căruia despăgubirile trebuiau achitate de Romatsa.

Înalta Curte reamintește că în prezenta cauză recurenta - reclamantă nu a investit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală pentru a putea fi puse în discuție dispozițiile contractului de mandat și efectele acestuia între părți și față de teți, ci cu o acțiune în antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale a pârâtului.

Este adevărat că prejudiciul a fost cuantificat prin raportare la prevederile contractului de mandat, însă în cuprinsul actului se regăseau elementele necesare determinării întinerii acestuia.

Astfel Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, în calitate de mandant, a acordat recurentei - reclamante, în calitate de mandant, un mandat pentru administrarea activității Romatsa RA, pentru o durată de 4 ani. Remunerația mandatarului, precum și dreptul acestuia la plata de daune interese și întinderea acestora au fost stabilite de părți la art. 4 lit. B) din contract.

În atare situație în mod corect recurenta-reclamantă a solicitat despăgubiri într-un cuantum determinat prin raportare la prevederile contractului de mandat (acelea fiind drepturile cuvenite în măsura în care ar fi rămas și în funcție), iar instanța i-a acordat daunele materiale solicitate raportându-se, de asemenea, la îndemnizația de care aceasta a fost privată în calitate de membru al consiliului de administrație al Romatsa.

O asemenea determinare a întinderii prejudiciului nu transformă acțiunea într-una în răspundere contractuală, temeiul de drept și cauza acțiunii fiind clar stabilite de recurenta - reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv antrenarea răspunderii administrativ-patrimoniale a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii urmare a emiterii unui act nelegal de schimbare din funcție.

În fine, criticile recurentului - pârât prin care se arată că potrivit art. 137

1

din legea nr. 31/1990, citat și de instanța de fond, administratorii pot fi revocați oricând, vor fi înlăturate în raport de considerentele decizorii ale hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2014.

Mai mult, se constată că recurentul - pârât citează trunchiat din sentința recurată de vreme ce instanța de fond a făcut referire la dreptul comun (art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 137

1

din Legea nr. 31/1990 și art. 216 alin. (2) C. civ.) indicând că aceste dispoziții au în vedere acte legale de revocare, iar în cauză se aplică art. 19 din Legea nr. 554/2004 cu referire la prevederile art. 1349 și art. 1357 C. civ. care vizează situația în care revocarea se dispune printr-un act administrativ nelegal, anulat definitiv de instanță.

În atare situație niciuna dintre criticile recurentului - pârât care vizează modul de aplicare și interpretare a prevederilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. nu poate fi primită.

Pe cale de consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. și pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii ca fiind nefondate

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecarea recursului declarat împotriva încheierii din 15 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal formulată de recurentul-pârât Ministerul Transportului și Infrastructurii.

Respinge excepția nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată de intimatul-pârât Ministerul Transportului și Infrastructurii.

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. și pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței civile nr. 214 din 1 noiembrie 2022 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.