ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6046/2021

Ședința publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată la data de 23.09.2014, înregistrată sub nr. x/2014, reclamanta A., a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând instanței de contencios administrativ ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Ordinului Ministrului Transporturilor nr. 266 din 25.03.2014, pentru modificarea Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1349 din 28.08 2012 privind numirea Consiliului de Administrație al Regiei Autonome "Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian"- ROMATSA, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește înlocuirea sa din componența Consiliului de Administrație al RAROMATSA.

În primul ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrariv și fiscal, prin sentința civilă nr. 342 din 10 februarie 2015, a admis excepția lipsei de interes și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca inadmisibilă. Instanța a reținut că reclamanta nu justifică un interes actual, deoarece calitatea sa de membru a încetat prin demisie, ea necontestând Hotărârea nr. 7/2014.

Această sentință a fost atacată cu recurs de către ambele părți.

Prin Decizia ÎCCJ nr. 4289/04.12.2018 a fost respins recursul pârâtului și s-a admis recursul reclamantei, cu casarea sentinței recurate și trimiterea spre rejudecare a pricinii. Instanța supremă a arătat că excepția inadmisibilității invocată de către pârât a fost corect soluționată, în cauză nefiind probată comunicarea actului contestat către reclamantă. S-a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată vizeză anularea Ordinului nr. 266/25.03.2014, ÎCCJ statuînd că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei de interes, câtă vreme interesul este evident, reclamanta contestând un act administrativ ce i-a produs o vătămare prin menționare renunțării la mandat. Se arată că se impunea analizarea apărărilor reclamantei sub acest aspect așa cum ele au fost indicate prin răspunsul la întâmpinare și judecarea pe fond a cererii, dat fiind faptul că excepția fusese unită cu fondul. Fondul nu a fost însă antamat în sentința pronunțată.

În rejudecare cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 25.02.2019.

Prin sentința civilă nr. 2323 din data de 27 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A., astfel cum a fost precizată, a dispus anularea Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 266/25.03.2014 pentru modificarea Ordinului nr. 1349/28.08.2012 și a anexei acestui ordin în ceea ce privește poziția 6 relativ la reclamantă.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 975 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri precum și împotriva încheierii de ședință din data de 13 septembrie 2019 a formulat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, și pe cale de consecință modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.

În esență, susține recurentul că instanța de fond nu a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, nu a realizat o încadrare juridică adecvată și că sentința recurată nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

De asemenea, susține recurentul că situația de fapt reținută de instanță cu privire la demisia reclamantei înregistrată la Ministerul Transporturilor sub nr. x/24.07.2014 nu este conformă realității, sens în care susține:

- reclamanta, deși avea obligația conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., nu a făcut dovada susținerilor sale cu privire la semnătura în fals, nu a probat faptul că actul cu numărul x/24.03.2014 nu i-ar aparține și drept urmare recurentul nu putea face altceva decât să ia act de cererea reclamantei prin adresa nr. x/24.03.2014

- instanța de fond a interpretat eronat conținutul celor două adrese la care face referire în cuprinsul considerentelor, respectiv adresa din Cabinet ministru nr. x/29.05.2019 și adresa nr. x/21.08.2019, adrese din care nu rezultă o atitudine oscilantă a Ministerului Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor, ci dimpotrivă demisia reclamantei a fost înregistrată la Direcția Generală de Strategie, Management și Afaceri Europene din Ministerul Transporturilor sub nr. x/24.03.2014.

Se susține de către recurent că au fost făcute demersuri pentru găsirea înscrisului contestat în original, inclusiv pe lângă RA Romatsa, însă Direcția Strategie și Management se afla în posesia a două copii ale actului de demisie, având aplicate apostilele conducerii direcției în original, iar RA Romatsa se afla tot în posesia unei copii a actului cu nr. x/24.03.2014.

Chiar dacă recurentul a făcut toate demersurile pentru identificarea originalului, nu a reușit să identifice decât copia înscrisului contestat de reclamantă și nu s-a eschivat de la prezentarea acestuia în instanță.

În ce privește legalitatea Ordinului ministrului transporturilor nr. 266/25.03.2014 pentru modificarea Ordinului ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1349/28.08.2012 susține recurentul că sentința recurată nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Arată în acest sens că încetarea calității de membru a Consiliului de Administrație al RA Romatsa este rezultatul demisiei reclamantei așa după cum rezultă din actul înregistrat sub nr. x/24.03.2014 iar nu al apariției Ordinului contestat, ca atare acest ordin nu creează, modifică, sau stinge raporturi juridice care să o vizeze pe reclamantă.

Contrar celor reținute de instanța de fond prin considerente, anularea unui act juridic reprezintă operația juridică prin care se dispune desființarea acelui act, încetarea definitivă a producerii de efecte juridice de către acesta iar, în condițiile în care actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate această măsură se poate dispune doar în situația în care actul administrativ a fost adoptat sau emis cu nerespectarea cerințelor de legalitate sau cu încălcarea unor norme care privesc ocrotirea unui interes general.

Ordinul ministrului transporturilor nr. 266/2014 a fost emis în temeiul atribuțiilor care revin acestuia prin lege, în preambulul ordinului fiind menționat temeiul de drept al emiterii acestuia, și a fost emis ca urmare a constatării unei situații de fapt respectiv au rămas două posturi vacante în CA al RA Romatsa.

Numirea membrilor provizorii s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 137

2

din Legea nr. 30/1990 fiind determinată de anumite circumstanțe, cum ar fi vacantarea unor locuri în CA al unei instituții, iar dispozițiile legale - O.U.G. nr. 109/2011, Legea nr. 31/1990 - nu interzic numirea unor membrii provizorii.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că motivele de recurs invocate nu se circumscriu normei de drept invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul nearătând în mod punctual care sunt motivele contradictorii și/sau străine de natura cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă A. a supus controlului de legalitate Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 266/25.03.2014 pentru modificarea Ordinului Ministrului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1349/28.08.2012 privind numirea în Consiliul de Administrație al Regiei Autonome "Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian" - Romatsa cu modificările și completările ulterioare în ceea ce privește înlocuirea sa din componența Consiliului de Administrație al RA Romatsa.

Soluționând cauza, în rejudecare, Curtea de Apel București a găsit întemeiate criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, soluție însușită și de instanța de control judiciar întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deși prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât a invocat numai motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în realitate au fost expuse critici care se încadrează și în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, sentința atacată va fi analizată din perspectiva acestor două motive de casare.

În ce privește motivul de casare încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constată Înalta Curte caracterul nefondat al acestuia, hotărârea recurată fiind motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, fiind afectată de viciu nelegalității hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă în privința actului administrativ contestat, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanța de fond a sistematizat și a examinat toate cererile și susținerile părților, fiind preocupată să identifice împrejurările de fapt care au constituit situația premisă a declanșării mecanismului judiciar.

Instanța de control judiciar constată că, deși în susținerea acestui motiv de casare recurentul-pârât a arătat că sentința atacată cuprinde motive contradictorii și respectiv, motive străine de natura pricinii, criticile expuse, care vizează reținerea în mod greșit de către prima instanță a situației de fapt, în raport de probatoriul administrat în cauză, nu pot fi primite, stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond iar aceste susțineri nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să admită cererea de chemare în judecată, aceste argumente prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Instanța de control judiciar nu poate reține nici critica recurentului-pârât potrivit căreia sentința atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentului în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele sentinței au fost expuse argumentele pe care s-au întemeiat concluziile instanței de fond în privința problemelor de drept supuse analizei.

Motivarea clară și accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe.

În aceste condiții, împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Reține Înalta Curte că prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 266/25.03.2014 a fost modificat Ordinul nr. 1349/28.08.2012 emis de aceeași autoritate privind numirea Consiliului de Administrație al Regiei Autonome "Administrația Română a Serviciilor de Trafic Aerian"- ROMATSA, respectiv anexa 1, pentru pozițiile 5 și 6 fiind numiți doi membri noi cu statut provizoriu.

În anexa 1, reclamanta figura la poziția 6 ca membru numit prin Ordinul nr. 1349/28.08.2012.

Prin Ordinul nr. 266/2014 reclamanta este înlocuită de un membru provizoriu, iar prin hotărârea ulterioară acestui ordin, nr. 7/28.03.2014, s-a luat act de demisia reclamantei din funcție.

Prin recurs se critică hotărârea pe considerentul că intimata reclamantă nu a făcut dovada susținerilor sale cu privire la semnătura în fals, instanța de fond în mod eronat și neîntemeiat a înlăturat din probatoriu înscrisul defăimat de intimata reclamantă, respectiv demisia acesteia, susținând recurentul ca există o contradicție între încheierea de ședință din data de 13 septembrie 2019 când s-a reținut că nu se poate face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 307 C. proc. civ., pentru ca prin Sentința recurată instanța de fond a procedat la punerea în aplicare a acestor dispoziții.

Înalta Curte, contrar susținerilor recurentului, constată că hotărârea este legală, neexistând nicio contradicție în sensul precizat de acesta.

Reține Înalta Curte că în conformitate cu dispozițiile art. 307 C. proc. civ. "Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deși denunțarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanța, dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunțat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia în acest scop".

Norma juridică instituie un caz special de suspendare facultativă a judecării unei cauze, pentru ipoteza în care părțile, ascultate conform art. 306 C. proc. civ. își mențin poziția inițială, în sensul că o parte stăruie în denunțarea înscrisului ca fals, iar cealaltă parte stăruie în folosirea lui ca mijloc de probă, și denunțătorul falsului indică pe autorul falsului sau complicele acestuia.

Observă Înalta Curte că prin cererea de recurs se susține că în pofida tuturor demersurilor întreprinse pentru a depune la dosarul cauzei originalul demisiei, înscris defăimat ca fals, nu a reușit să identifice decât copia înscrisului contestat de reclamantă și nu s-a eschivat de la prezentarea acestuia instanței de judecată. Or, în condițiile în care nu a fost depus la dosarul cauzei originalul înscrisului denunțat ca fals de către partea care stăruie în folosirea lui ca mijloc de probă, se constată că instanța de fond nu putea face aplicarea art. 307 C. proc. civ., situație față de care motivul de casare este nefondat, neputând fi circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, reține Înalta Curte că înlăturarea din probatoriu a înscrisului defăimat a fost în mod amplu și corect motivată, instanța de fond dând eficiență normei art. 306 C. proc. civ. în condițiile în care s-au pus în vedere recurentului-pârât dispozițiile art. 304-306 C. proc. civ., iar acesta a exprimat în adresa nr. x/2019, poziția sa, fără însă a trimite un reprezentat care să dea explicațiile necesare în instanță și, cel mai important, fără a înainta originalul actului.

În raport de această situație, se constată că în mod corect a fost înlăturat acest înscris din probatoriu.

Din moment ce instanța de fond a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 306 alin. (2) C. proc. civ., se reține că nu se mai poate face analiza acestui înscris și a semnăturilor din cuprinsul său, fiind considerat inexistent în prezentul litigiu.

Singurele critici admisibile în acest cadru procesual pot fi cele cu privire la modul în care prima instanță a aplicat prevederile textului art. 306 și art. 307 C. proc. civ., iar din această perspectivă, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. cât și a dispozițiilor art. 307 C. proc. civ., iar înlăturarea înscrisului denunțat ca fals din proces a fost legal efectuată de către instanța de fond.

Cu referire la legalitatea actului administrativ, critica formulată vizează faptul că sentința recurată nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, întrucât încetarea calității de membru a Consiliului de Administrație al RA Romatsa este rezultatul demisiei reclamantei așa după cum rezultă din actul înregistrat sub nr. x/24.03.2014 iar nu al apariției Ordinului contestat, ca atare acest ordin nu creează, modifică, sau stinge raporturi juridice care să o vizeze pe reclamantă.

Prealabil, cu referire la această critică, se observă că nu se arată de către recurentul-pârât care sunt normele juridice a căror interpretare și aplicare a fost în mod eronat efectuată de către instanța de fond.

Analizând însă hotărârea atacată, Înalta Curte constată faptul că în mod corect instanța de fond a reținut nelegalitatea ordinului contestat pentru nerespectarea cerinței motivării acestuia. Cerința motivării actului administrativ constituie o veritabilă condiție de legalitate a acestuia, atât de formă, sub aspectul existenței ei, cât și de fond, în privința conținutului ei.

Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, apreciază că recurentul-pârât nu și-a îndeplinit obligația de a motiva în fapt și în drept actul administrativ contestat.

Înalta Curte are în vedere că principiul motivării impune necesitatea ca autoritatea care emite un act administrativ să arate, în mod expres, elementele de fapt și de drept care determină adoptarea deciziei respective. Motivarea unui ordin de ministru nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acestuia, ci trebuie să conțină și elemente de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale sau colective

Amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz. Așadar, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectului său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului

Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

Pe de altă parte, în condițiile în care instanța de fond a înlăturat din probatoriu înscrisul defăimat ca fals, respectiv pretinsa cerere de demisie a intimatei-reclamante datată 21.03.2014 al cărui original nu s-a putut depune la dosar, orice trimiteri, orice critici la acest act - demisia intimatei-reclamante, nu pot fi primite.

În ce privește cheltuielile de judecată solicitate în calea de atac a recursului, Înalta Curte constată ca dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia "partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului, acest drept fiind recunoscut părții, atunci când aceasta a solicitat cheltuieli de judecată.

Cum în cauză intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va admite cererea și va obliga recurentul la plata sumei de 1.500 RON cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței civile nr. 2323 din 27 septembrie 2019 și a încheierii de ședință din data de 13 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2021.