ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3324/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași la data de 02.04.2024, sub nr. x/2024, reclamanții A., Libertăți și Protecție, B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României au formulat cerere de ordonanță președințială pentru constatarea nulității O.U.G. nr. 21/2024 privind unele măsuri privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European din anul 2024 și a alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale din anul 2024.

În motivare, au invocat excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024.

La termenul din data de 09.04.2024, reclamanții, în temeiul art. 1001 C. proc. civ., au transformat cererea de ordonanță președințială într-una de drept comun, învestind instanța cu o cerere având ca obiect anulare O.U.G. nr. 21/2024.

La același termen de judecată, Curtea a pus în discuție excepția de neconstituționalitate invocată și admisibilitatea acțiunii judiciare prin raportare la obiectul acesteia, așa cum a fost precizat.

Prin sentința civilă nr. 118/2024 din 09 aprilie 2024, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamanții A., Libertăți și Protecție, B., C., D. și E. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibilă.

A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024.

Împotriva sentinței civile nr. 118/2024 din 09 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, atât în ceea ce privește soluția de respingere a cererii în anulare ca inadmisibilă, cât și în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, a declarat recurs A. prin specialiști D., C., B., E., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurenții solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, verificarea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024, admiterea excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024 și sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024.

În susținerea criticii referitoare la soluția privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurenții-reclamanți susțin că în contextul în care instanța de judecată a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, considerând că excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024 invocată este inadmisibilă si căreia nu i se cunosc motivele pe care instanța și-a întemeiat soluția respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, singura motivare fiind "nu au legătură cu soluționarea cauzei", apreciază că trebuie avut în vedere Decizia nr. 723/2 noiembrie 2021 CCR, paragraful 15: "'Curtea a constatat că nu poate fi primită critica potrivit căreia nu se cunosc motivele pe care instanța și-a întemeiat soluția respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale atunci când excepția este considerată inadmisibilă. Astfel, instanța de judecată în fața căreia este invocată excepția de neconstituționalitate realizează un control al condițiilor de admisibilitate a excepției fără a o putea respinge pe motive ce țin de netemeinicia acesteia. Prin urmare, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale poate privi exclusiv condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte, care nu necesită considerații teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepției. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții (a se vedea Decizia nr. 714 din 9 noiembrie 2017, paragraful 21, și Decizia nr. 546 din 7 iulie 2020, paragraful 16). Mai mult, dezvoltarea pe larg a motivelor poate fi făcută și prin concluzii scrise sau susțineri orale (a se vedea Decizia nr. 546 din 7 iulie 2020, paragraful 18).

Aplicând la prezenta cauză considerentele de la paragraful 15 din Decizia nr. 723/2021, se reține că, în atare situație, instanța de control judiciar va verifica dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, putând pronunța soluția de admitere a recursului atunci când apreciază că, în realitate, prima instanță a respins în mod greșit cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Recurenții-reclamanți apreciază că O.U.G. nr. 21/2024, în ansamblul ei invocată, îndeplinește cerințele prevăzute în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în sensul că O.U.G. nr. 21/2024 face parte, conform art. 108 din Constituție, din categoria actelor care se emit de Guvern, în temeiul legilor speciale întemeiate pe art. 115 din Constituție, ca urmare O.U.G. nr. 21/2024 are caracter de lege, O.U.G. nr. 21/2024 este în vigoare, nu a fost abrogată, anulată, obiectul cererii are legătură cu obiectul O.U.G. nr. 21/2024 și nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Prin urmare, cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024 îndeplinește, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce privește soluția pe fondul cauzei, o primă critică a hotărârii recurate vizează aspectul că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 131 din C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurenții susțin că instanța de fond a constatat că cererea este inadmisibilă, fără a-și verifica competența generală, materială și teritorială pentru soluționarea cauzei conform art. 131 din C. proc. civ., se declară competentă în condițiile art. 131-132 din C. proc. civ., trece la judecarea pricinii și invocă art. 9 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, recurenții susțin că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței absolute de ordine publică conform art. 176 pct. 3 din C. proc. civ., întrucât judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul hotărârii recurate temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Mai mult, textul de lege invocat instituie în sarcina instanței obligația verificării din oficiu a propriei competențe, indicând expres faptul că aceasta se impune a fi îndeplinită la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii. Orice depășire a acestui moment procesual este permisă doar în condițiile alin. (2) al art. 131 C. proc. civ.

O altă critică adusă hotărârii recurate vizează împrejurarea că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, dar și principiul respectării dreptului la apărare și al oralității, iar prin acestea, dreptul la un proces echitabil.

În susținerea acestei critici, recurenții susțin că instanța de fond a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în anulare după închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare asupra cauzei, iar pronunțarea asupra excepției inadmisibilității acțiunii în anulare, fără ca recurenții-reclamanți să fi avut cunoștință despre excepție și să o fi dezbătut verbal, înainte de declararea ca închise a dezbaterilor.

Soluționând excepția inadmisibilității invocată din oficiu, cu ocazia deliberării, fără ca părțile să fi dezbătut verbal excepția, reiese că hotărârea instanței de fond este lovită de nulitate, întrucât, în procesul civil, părțile nu au avut posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfășurarea judecății, prin dreptul de a-și exprima poziția față de excepția de inadmisibilitate, fiind încălcat principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Concluzionând, față de motivele expuse, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024.

Intimatul pârât Guvern României a depus întâmpinare, solicitând, pe cale de excepție, anularea recursului ca nemotivat, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 24 mai 2024, Ministerul Afacerilor Interne a depus la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul Guvernului României, ce a fost comunicată părților pentru a-și exprima punctul de vedere.

La termenul de judecată din 31 mai 2024, Înalta Curte a respins cererea de intervenție accesorie.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor formulate în cauză și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Preliminar, Înalta Curte apreciază că susținerile recurenților se pot încadra, formal, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel că va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare.

În continuare, Înalta Curte reține că reclamanții A., Libertăți și Protecție, B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, au investit instanța de contencios administrativ cu o cerere de ordonanță președințială pentru constatarea nulității O.U.G. nr. 21/2024 privind unele măsuri privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European din anul 2024 și a alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale din anul 2024, în motivare fiind invocată și excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024, cerere care, la primul termen de judecată, a fost transformată de reclamanți, în temeiul art. 1001 C. proc. civ., într-o acțiune de drept comun.

Prin sentința recurată, a fost respinsă acțiunea promovată de reclamanți, ca inadmisibilă.

De asemenea, a fost respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024.

Critica recurenților privind soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenții au susținut că instanța de fond, în mod greșit, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă, fără a indica motivele pe care și-a întemeiat soluția de respingere, în opinia recurenților, cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 21/2024 îndeplinind, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuie să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Instanța de control judiciar, în acord cu instanța de fond, apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale.

În acest sens, reține Înalta Curte că, referitor la condiția privind legătură normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret asupra soluției ce se va da în cauză.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motivat de faptul că acțiunea principală a fost respinsă ca inadmisibilă, drept pentru care soluția Curții Constituționale nu ar fi impietat asupra acestui aspect.

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere și împrejurarea că, în data de 14 mai 2024, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională a României a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (5)-(13), art. 3 și art. 33 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2024 privind unele măsuri pentru organizarea și desfășurarea alegerilor pentru membrii din România în Parlamentul European din anul 2024 și a alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale din anul 2024, și, cu majoritate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. d), alin. (4) fraza a doua teza întâi și alin. (14) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2024, precum și ordonanța de urgență în ansamblul său, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Curtea a constatat că ordonanța de urgență nu încalcă prevederile constituționale referitoare la securitatea juridică, separația și echilibrul puterilor în stat, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, condițiile de adoptare a ordonanțelor de urgență și la deciziile Curții Constituționale.

Prin urmare, instanța de control constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Critica recurenților privind soluția de respingere a cererii în anulare ca inadmisibilă, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit motivului de casare invocat de recurenții-reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Acest motiv de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4 alin. (1) ale art. 488 C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină, s-a arătat cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare ca urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au invocat, sub un prim aspect, că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 131 din C. proc. civ., în sensul că nu și-a verificat, din oficiu, competența generală, materială și teritorială pentru soluționarea cauzei, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea competenței absolute de ordine publică, conform art. 176 pct. 3 din C. proc. civ.

În analiza acestei critici, Înalta Curte constată că susținerile recurenților în sensul că în cuprinsul hotărârii atacate nu au fost consemnate nici un fel de mențiuni cu privire la verificarea competenței, sunt reale.

Cu toate acestea, reține instanța de control că sancțiunea nerespectării acestei obligații nu poate fi nulitatea absolută, întrucât textul art. 131 C. proc. civ. nu cuprinde nicio mențiune expresă în acest sens.

Pe de altă parte, nu se poate reține că, în lipsa consemnării acestor aspecte în hotărârea atacată, reclamanților le-ar fost cauzate prejudicii ce nu pot fi înlăturate decât prin anularea actului de procedură respectiv, astfel că susținerea recurenților în sensul că hotărârea este lovită de nulitate absolută nu pot fi primite.

Mai mult decât atât, recurenții nu au invocat în fața instanței de fond necompetența acesteia în soluționarea cauzei, or, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți doar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Tot din perspectiva motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de fond și pentru motivul că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității, principiul respectării dreptului la apărare și al oralității, iar prin acestea, dreptul la un proces echitabil.

În susținerea acestei critici, recurenții au arătat că instanța de fond a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în anulare după închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare asupra cauzei, fără a pune în discuția părților această excepție.

Contrar celor susține de recurenții-reclamanți, analizând conținutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de fond a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii în anulare.

În acest sens, se reține că în pagina 4 a hotărârii, para. 6, s-au consemnat următoarele: "Curtea reține cauza în pronunțare pe excepția de neconstituționalitate și pune în discuția părților admisibilitatea unei acțiuni în contencios administrativ de anulare a unei Ordonanțe de urgență a Guvernului".

De altfel, instanța de control reține că instanța de fond a soluționat cauza cu respectarea cadrului legal în materie și a principiilor de drept procesual civil și în acord cu solicitarea reclamanților privind acordarea de urgență și cu precădere a unui termen scurt, chiar de pe o zi pe alta, precum și cu solicitarea pârâtului privind judecarea cauzei și în lipsă, sentința pronunțată fiind deopotrivă legală și temeinică.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de A. prin specialiști D., C., B., E., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. prin specialiști D., C., B., E. împotriva sentinței nr. 118/2024 din 09 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.