ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 240/2024

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 mai 2022 sub nr. x/2022 pe rolul Curțiia de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura (A.N.P.A.) și B., obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor în sumă totală de 124.744 RON, pentru încheierea nelegală a contractului de utilizare a resurselor acvatice vii în scop recreativ nr. 49/28.12.2017; actualizarea sumei cu rata inflației și dobânda legală, calculată de la scadența anuală a fiecărei sume și până la data plății; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 82 pronunțată la 17 octombrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâte și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură și B..

Împotriva sentinței nr. 82 pronunțată la 17 octombrie 2022 de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

După expunerea situației de fapt și a dispozițiilor legale incidente, recurenta-reclamantă a susținut că prejudiciul din speță a devenit cert doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ de soluționare a contestației pârâtei de rând II și a contractului administrativ - 12 mai 2021. În acest sens au fost și soluțiile date prin Decizia ICCJ nr. 1668/1 aprilie 2014 și Decizia ÎCCJ (RIL) nr. 22/2019.

Prin Decizia ÎCCJ nr. 1 .668/1 aprilie 2014 s-a stabilit că termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște existenta și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire și că, abia după soluționarea acțiunii în anulare, poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni.

În acest context reiese fără echivoc faptul că existența unei hotărâri judecătorești definitive de anulare a actul administrativ nu este doar condiția esențială pentru promovarea unei acțiuni în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reprezintă și momentul zero de la care se poate estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, partea având la dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni.

In ceea ce privește Decizia RIL nr. 22/2019, prin care se statuează că data de la care începe să curgă termenul de prescripție nu este in mod direct și aprioric legată nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia, aceasta are doar semnificația că se poate stabili, în funcție de circumstanțele concrete, și un alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripție. Însă în speță, acest moment, cu siguranță nu poate fi unul anterior rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului nelegal, ci doar unul ulterior, având în vedere faptul că, în înseși considerentele aceleiași decizii RIL (77) se arată că cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată este condiționată de existenta unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal,

Soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este nelegală și netemeinică, deoarece termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu poate, în niciun caz, să curgă din 2018 data pronunțării soluției instanței de fond.

În acest sens, la data pronunțării soluției primei instanțe nu avea, în mod obiectiv, cum să cunoască că prejudiciul se poate întinde până în anul 2022. Astfel, hotărârea ÎCCJ prin care a rămas definitivă hotărârea instanței de fond a fost pronunțată la data de 12.05.2021, pârâta de rând 2 percepând venituri din pescuit inclusiv în acel an. Abia din anul 2022 nu mai perceput cotizații și taxe pentru pescuit, doar din acel moment prejudiciul fiind determinabil.

Intimatele-pârâte Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură și B. au depus întâmpinări, în cuprinsul cărora au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată faptul că instanța de fond a admis în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin interpretarea eronată a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a Deciziei ÎCCJ nr. 1 .668/1 aprilie 2014 și a Deciziei RIL nr. 22/2019.

Soluția de respingere ca prescrisă a acțiunii formulată de reclamanta A. este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind nefondate criticile aduse de recurenta - reclamantă sentinței atacate, prin invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, Decizia ÎCCJ nr. 1 .668/1 aprilie 2014 și Decizia RIL nr. 22/2019 în demersul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În cauză prin acțiune, recurenta a precizat că prejudiciul este rezultat din comparația între cotizațiile obținute de la membrii pescari în anul în care a intervenit atribuirea contractului pârâtei, decembrie 2017, cotizația având un ritm anual în raport de un număr dat de membri și cotizațiile obținute de la membrii din anul 2018, an în care reclamanta nu a mai fost beneficiara contractului asupra resurselor acvatice vii în scop recreativ.

Examinând, mai departe, aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție reglementat de art. 19 din Legea 554/2004, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 22/24.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că: "data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Paragraful din decizia nr. 22/24.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii redat prin motivele de recurs este eronat interpretat de către recurenta-reclamantă, motiv pentru care nu poate fi valorificat în sensul sugerat de aceasta, întrucât nu prevede ca sentința judecătorească prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal să fie definitivă, ci doar existența unei hotărâri.

Decizia ÎCCJ nr. 1668/1 aprilie 2014, indicată în susținerea recursului de către reclamantă și care privește momentul de la care curge termenul de prescripție pentru o persoană care nu cunoaște în mod obiectiv existența și întinderea pagubei, nu poate fi aplicată în speță, întrucât asociația reclamantă cunoștea existența pagubei și putea aproxima întinderea ei din momentul anulării contractului vătămător.

Din perspectiva cunoașterii existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, Înalta Curte reține în acord cu prima instanță, că data rămânerii definitive a sentinței nr. 161/2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel Târgul Mureș, respectiv 12 mai 2021 nu poate fi reținută drept momentul nașterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme recurenta a cunoscut în momentul încheierii contractului x/2017 (fiind evident că, urmare unei atari soluții, va fi lipsită de folosința veniturilor din exploatarea resurselor acvatice vii) sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat din momentul pronunțării soluției de anulare parțială a soluției Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.P.A. de admitere a contestației B. și a contractului pentru utilizarea resurselor acvatice vii în scop recreativ nr. 49/28.12.2017 încheiat între cele două intimate-pârâte. În cazul în speță sfârșitul anului 2018 - începutul anului 2019 este momentul nașterii dreptului la despăgubiri, reclamanta cunoscând, în mod neîndoielnic, existența și conținutul sentinței de anulare a contractului, în momentul primirii hotărârii.

Cât privește aspectul momentului cunoașterii întinderii prejudiciului, Înalta Curte reține că, în egală măsură, recurenta - reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la aceeași dată la care a cunoscut însăși paguba, câtă vreme a cuantificat-o prin cererea de chemare în judecată.

Alegând acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, recurenta - reclamantă a cunoscut și întinderea prejudiciului, determinabilă pe baza criteriului ales. Faptul că prejudiciul invocat de recurentă s-a produs în timp nu reprezintă un element suficient spre a se susține teza unei imposibilități de cunoaștere a întinderii prejudiciului la chiar momentul cunoașterii existenței acestuia.

Nu poate fi reținută critica recurentei vizând faptul că nu a formulat cererea pentru despăgubiri pentru că nu a cunoscut cuantumul pagubei și în consecință, a acționat după 12 mai 2021, data pronunțării instanței de recurs asupra hotărârii de anulare a procedurii de licitație și a contractului pentru utilizarea resurselor acvatice vii în scop recreativ nr. 49/2017.

Sub acest aspect chiar recurenta a recunoscut că prejudiciul a intervenit după atribuirea contractului pârâtei B., în decembrie 2017, prin acțiune menționând faptul că exista o cotizație cu un ritm anual în raport de un număr dat de membri, 28 decembrie 2017 fiind momentul când nu a mai fost beneficiara contractului asupra resurselor acvatice vii în scop recreativ.

În mod legal a stabilit judecătorul fondului că, în cauză, chiar reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor în cuantum de 124.744 RON actualizată cu rata inflației plus dobânda, astfel că acest prejudiciu era cuantificabil, în raport de durata încălcării și putea fi determinat prin formula: cotizația totală este reprezentată de cotizația anuală de la nivelul anului 2017 plătită de membri x numărul de ani în care urma să fie lipsită de venituri. Astfel prejudiciul nu a fost influențat de definitivarea soluției date asupra cererii de anulare a actului administrativ vătămător.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, stabilind în mod corect momentul la care reclamanta a cunoscut ori trebuia să cunoască nu numai existența, dar și întinderea pagubei.

Astfel, sunt nefondate criticile reclamantei, prin care se susține că întinderea pagubei putea fi cunoscută doar la data rămânerii definitive a sentinței nr. 161/2018 a Curții de Apel Târgul Mureș, respectiv la data de 12.05.2021, această interpretare eronată fiind datorată unei confuzii între noțiunea de "întindere a pagubei" și modul de calcul al sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, prin raportare la o sumă lunară, stabilită pentru o anumită perioadă și pe care recurenta a indicat-o prin acțiune.

Ca urmare a menținerii soluției de respingere a acțiunii ca prescrisă, Înalta Curte constată că nu este necesară analiza argumentelor din recurs referitoare la fondul cauzei, a cărui analiză este împiedicată de admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 82 pronunțate la 17 octombrie 2022 de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 ianuarie 2024.