ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2395/2024

Ședința publică din data de 24 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 noiembrie 2022, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Constanta și Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, a solicitat:

(i) reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare brute și a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizațiilor de încadrare brute și a celorlalte drepturi aferente plăților procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare 19,000 stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13, în raport de funcțiile deținute cu care sunt asimilați potrivit legii, începând cu data numirii în funcția de judecător în cadrul Judecătoriei Constanța și în continuare pentru viitor;

(ii) obligarea pârâților la calcularea, plata și alocarea sumelor necesare, pentru fiecare lună, a diferenței dintre venitul la care este îndreptățit și venitul definitiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare și până la data plății efective;

(iii) obligarea Ministerului de Justiție la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător.

1.2. În ședința publică din 9 martie 2023, Tribunalul București a dispus introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de pârât, în vederea discutării transmisiunii calității procesuale pasive, în temeiul art. 142-162 din Legea nr. 304/2022.

La data de 24 martie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar o adresă prin care a arătat că se subrogă, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției.

2.1. Prin sentința civilă nr. 2644 din 4 mai 2023, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Motivând hotărârea astfel dispusă, Tribunalul București a reținut că litigiul în cauză nu este supus jurisdicției dreptului muncii, ci jurisdicției contenciosului administrativ, întrucât reclamantul contestă stabilirea salariului de bază, a sporurilor și a altor drepturi salariale care se acordă potrivit legii. Astfel fiind, capătul principal de cerere vizează obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de salarizare, fiind incidente dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, care prevăd o competență specială, materială și teritorială, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1262 din 19 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În argumentarea hotărârii astfel pronunțate, instanța a reținut că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât reclamantul nu contestă un act administrativ privind stabilirea drepturilor sale salariale, față de care ar fi formulat contestație administrativă în temeiul acestor dispoziții legale speciale și nu deduce analizei instanței un act administrativ tipic sau asimilat. În acest context, obiectul acțiunii se circumscrie jurisdicției muncii, în raport de prevederile art. 1, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

A mai reținut Curtea că cel de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător, are natură accesorie, astfel că, raportat la prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., acest petit nu este determinant în stabilirea competenței de soluționare a cauzei.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cel două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că reclamantul este încadrat ca judecător la Judecătoria Constanța, începând cu data de 02.03.2022.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare brute și a celorlalte drepturi aferente la nivelul indemnizațiilor de încadrare brute și a celorlalte drepturi aferente stabilite în cazul procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., precum și plata diferențelor salariale rezultate în urma recalculării și obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită un ordin de salarizare în sensul celor solicitate.

Problema care a generat conflictul de competența între cele două instanțe privește stabilirea competenței materiale a cauzei, din perspectiva temeiului de drept al acțiunii, raportat la obiectul cererii reclamantului, Tribunalul București făcând aplicarea în speță a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care conferă secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București competența exclusivă de soluționare a acestor acțiuni, iar Curtea de Apel București reținând incidența prevederilor Codului muncii și stabilind natura litigiului ca fiind unul de dreptul muncii, dat în competența secției specializate în conflicte de muncă a tribunalului. Se observă, așadar, că Înalta Curte a fost învestită cu un conflict de competență materială raportat la rangul instanței, însă în discuție se află și specializarea secției sau a completului învestit(ă) cu soluționarea cererii de față.

Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze prezenta cauză este curtea de apel, temeiul de drept fiind însă dat de dispozițiile legii generale a contenciosului administrativ - Legea nr. 554/2004, iar nu de prevederile legii speciale, respectiv art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017, cum eronat a reținut Tribunalul București.

Potrivit statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite din Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 privind recursul în interesul legii "Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.". Potrivit art. 1 din Codul muncii "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, (…) precum și jurisdicția muncii. (2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.".

Potrivit art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (incidente la data formulării acțiunii) "(…) Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.", iar potrivit art. 8 alin. (2) din Cap. VIII, Anexa V din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri public, "Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor (…) se stabilesc, (…), de ministrul justiției, (…), cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.". Totodată, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară "Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.".

Din normele legale citate rezultă că salariul judecătorilor este stabilit prin act al ministrului justiției, act calificat de lege ca fiind act administrativ. În prezent, dispoziții similare se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, atribuțiile ministrului justiției fiind preluate, în materia salarizării, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (conform art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022), fără ca această împrejurare să modifice în vreun fel natura de acte administrative a ordinelor emise în vederea stabilirii și calculării drepturilor salariale cuvenite magistraților.

Înalta Curte constată că acțiunea de față nu privește o situație de fapt particulară referitoare la un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupațională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază și comun personalului din "Justiție"). Obiectul cauzei este reprezentat inclusiv de cererea de emitere a actului administrativ individual, respectiv a ordinului privind încadrarea și stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenții intră în competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ. Așadar, prezentul litigiu nu se circumscrie jurisdicției dreptului muncii, ci are natura contenciosului administrativ.

Înalta Curte reține că în cauză nu sunt aplicabile art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât cererea reclamantului nu are drept obiect plângerea formulată împotriva actului administrativ emis de organele de conducere ale Ministerului Justiției, prin care să fi fost soluționată contestația formulată împotriva unui ordin de salarizare emis de această autoritate. Prin pretențiile deduse judecății în prezenta cauză, reclamantul urmărește obligarea pârâtului la recalcularea drepturilor sale salariale, în raport de prevederile pct. 6-13, lit. A) din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, precum și de hotărârile judecătorești definitive pronunțate în cazuri similare în favoarea personalului care ocupă aceleași funcții, nefiind, așadar, contestat un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale sau o hotărâre emisă în soluționarea contestației salariale. Dispozițiile art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

În sensul celor expuse s-a statuat și prin soluția de principiu adoptată de Plenul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28.02.2023, potrivit căreia, în litigiile având ca obiect emiterea de noi ordine de încadrare, acte administrative prin care reclamanților să le fie recunoscut un anumit drept salarial, competența de soluționare a cauzelor aparține instanței de contencios administrativ stabilită în raport cu dispozițiile prevăzute de norma generală în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004, nefiind incidente prevederile speciale de competență ale art. 7 din Capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 153/2017.

În sfârșit, Înalta Curte subliniază că nu prezintă natura unui capăt de cerere accesoriu acela prin care se solicită obligarea părții pârâte la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător, ci acesta constituie un capăt de cerere principal, întrucât reflectă esența dreptului de salarizare pretins, urmând ca în raport de conținutul respectivului act administrativ unilateral să se efectueze calcule și să intervină plata, în ipoteza în care acțiunea ar fi admisă potrivit pretențiilor reclamantului. În aceste condiții, competența de soluționare a capătului de cerere în discuție nu se determină în acord cu dispozițiile art. 123 C. proc. civ., ci influențează în mod decisiv stabilirea instanței competente și lămurește faptul că procesul de față este unul de contencios administrativ.

Este de menționat și că Înalta Curte că a fost învestită cu un conflict de competență între cele două instanțe sesizat din perspectivă materială (și materială procesuală), iar nu și din perspectivă teritorială.

În consecință, în condițiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze prezenta cauză este curtea de apel, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal dintre cele două instanțe aflate în conflict de competență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, Tribunalul Constanța și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.