ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 237/2024

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată la data de 16.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției nr. C20-1375/D20-8132 din data de 27 octombrie 2020 a inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare nr. 2789/A din data de 14 septembrie 2020 emisă în dosarul nr. x de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru procurori, solicitând anularea acestora.

Prin sentința civilă nr. 1849 pronunțată la 6 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1849 pronunțate la 6 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat admiterea căii de atac.

După expunerea istoricului speței, recurentul-reclamant susține că, instanța de fond, Curtea de Apel București, a încercat în mod greșit să justifice prin noțiunea de "putere discreționară" a procurorului, respingerea de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați a cererii sale de reunire a dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2021 cu încălcarea dispozițiilor art. 43 (2) C. proc. pen., art. 301 alin. 3 C. proc. pen. și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Precizează că noțiunea de "putere discreționară" a procurorului sau judecătorului nu poate justifica în cauză respingerea de către parchet a cererii sale, singura explicație posibilă fiind "abaterea disciplinară" voită, determinată de o cauză cunoscută doar de către procurori și judecători. Noțiunea de "putere discreționară" nu este menționată în nici o lege din România, întrucât nu există o definiție juridică a acesteia și astfel intră în conflict cu art. 1 și 2 (3) din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004. Susține că dicționarele Limbii Române definesc noțiunea de "discreționar" și implicit "puterea discreționară"ca fiind în afara legii.

Totodată întreabă care sunt indiciile care ar fi trebuit să le prezinte pentru a demonstra că procurorul a încălcat cu știință prevederile art. 43 alin. 2 și art. 301 (3) C. proc. pen., urmărind sau acceptând vătămarea sa.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în cuprisul căreia în principal, a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de către intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, întrucât prin cererea de recurs, reclamantul a formulat critici care pot fi circumscrise formal motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat/nefondat.

Recurentul-reclamant a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată că instituția pârâtă și judecătorul fondului în mod nelegal au reținut că modul de soluționare a cererii sale de reunire a dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2019 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați a fost legal rezolvat de către procurorii de caz și că, nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului, verificând rezoluția de clasare atacată a reținut că marja de apreciere a Inspecției Judiciare a fost respectată și rezoluția de clasare nu a fost emisă cu exces de putere.

Astfel, instanța de fondului a analizat criticile recurentului-reclamant prin raportare la dispozițiile speciale în materie disciplinară prevăzute de Legea nr. 317/2004 și Legea nr. 303/2004 și a verificat dacă există exces de putere, astfel cum sunt prevederile de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Precizând că dispozițiile art. 99 și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt singurele prevederi prin care se analizează o sesizare disciplinară, judecătorul fondului a stabilit că răspunderea disciplinară este atrasă doar în situația în care există încălcări de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de procuror, și pentru care nu există o justificare.

Înalta Curte precizează că Inspecția Judiciară este obligată să respecte dispozițiile Legii nr. 304/2004 (care la art. 46 și 64 stabilește clar cum se desfășoară verificările) și independența magistraților (judecătorilor și procurorilor care se supun doar legii).

Instanța de fond a verificat doar dacă instituția pârâtă a respectat dispozițiile legale anterior indicate. Astfel, judecătorul fondului a precizat în mod legal că nu poate să dezlege o chestiune litigioasă vizând reunire a două dosare penale, întrucât competența de a se "pronunța asupra legalității măsurilor dispuse de procuror revine, conform legii, procurorului ierarhic superior, judecătorului de cameră preliminară sau instanței penale, după caz". Singurul instrument de verificare a modului în care a fost soluționată o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 336-339 C. proc. pen., aparține doar autorității ierarhic superioare, și, după caz, a controlului judiciar exercitat de către instanța de judecată în materie penală.

Totodată, instanța de recurs precizează faptul că procurorul de caz este singurul care poate aprecia dacă este oportună sau nu o reunire a două dosare de cercetare penală, aspect ce ține de modul de exercitare a rolului său activ, de exercitare a atribuțiilor sale, respectiv de esența activității de urmărire penală, lucru ce poate fi cenzurat doar de instanța penală și nu în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară. Opinia procurorului poate fi verificată prin căile de atac prevăzute de lege și nu poate forma obiectul unei abateri disciplinare, întrucât s-a încălca principiul independenței procurorului în dispunerea soluțiilor.

În mod legal judecătorul fondului a reținut că exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență este singura excepție în care se poate interveni asupra soluției procurorului, aspect ce nu a rezultat din verificările prealabile efectuate de inspectorul judiciar.

Art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 este de strictă interpretare în materia juridică în materia abaterii disciplinare: rea-credință - judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și gravă neglijență - judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că instituția pârâtă a verificat argumentele reclamantului raportat la cerințele laturii obiective și subiective a abaterii disciplinare, în sensul dacă magistrații - procurori au încălcat norme de drept material sau procesual sau dacă, cu rea-credință și în mod conștient sau din neglijență, au acționat în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia față de reclamant.

În mod legal judecătorul fondului a reținut că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare a legilor de o gravitate deosebită, cu consecințe asupra valabilității actelor întocmite de magistrat sau care produc o vătămare gravă a drepturilor și intereselor părților ori participanților la procesul civil sau penal, iar analiza acțiuni în contencios administrativ se limitează la a aprecia dacă există indicii privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare, "ceea ce presupune un control sumar, în aparență, fiind exclusă antamarea unor chestiuni litigioase ce au făcut sau vor face obiectul cercetării proceselor penale în legătură cu care sunt sesizate abaterile disciplinare".

Înalta Curte nu poate reține susținerea recurentului în sensul că nu există termenul juridic de putere discreționară, folosit de către judecătorul fondului, întrucât în literatura de specialitate acceptată și de către Uniunea Europeană, această noțiune se referă la autoritatea instituției pârâte sau a unui magistrat de apreciere asupra unei situații.

Sub acest aspect se poate observa că, în cazul în speță, instanța de fond s-a referit la dreptul de apreciere sau puterea discreționară a instituției-pârâte și/sau a magistratului-procuror, și care reprezintă marja de libertate lăsată la libera apreciere asupra unei soluții astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale, iar dacă se încalcă aceste limite se poate ajunge la un exces de putere ce poate fi cenzurat de către instanțele de judecată ierarhic superioare.

Argumentele invocate de recurentul-reclamant în susținerea recursului în sensul că nu există o definiție juridică pentru noțiunea de "putere discreționară", că dicționarul Limbii Române definește noțiunea ca fiind în afara legii, iar "indiciile abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea 303/2004 trebuiau stabilite clar și dacă nu se va putea spune la fiecare abatere disciplinară că nu există", nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate ale sentinței pronunțate de Curtea de Apel București.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimata Inspecția Judiciară și va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1849 pronunțate la 6 decembrie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 ianuarie 2024.