ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2024

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14.10.2021, sub numărul x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 278/21.09.2021 a Consiliului National al Audiovizualului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea acesteia și exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 5.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 784 pronunțată la 19 aprilie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI.

Împotriva sentinței civile nr. 784 pronunțate la 19 aprilie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii cu consecința anulării deciziei de sancționare nr. 278/21.09.2021, emisă de către intimatul CNA.

După prezentarea situație de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că presupusa abatere contravențională a fost motivată de către intimatul CNA printr-o pretinsă prezentare incorectă, părtinitoare și cu rea-credință a unor informații, precum și prin presupusa nerespectare a principiului audiatur et alterapars, aspecte reținute ulterior, în mod nelegal, de către instanța de fond.

A precizat că au arătat instanței de fond faptul că sancțiunea a fost dispusă în urma analizării unor opinii, a unor judecăți de valoare, respectiv a unor afirmații care nu pot fi supuse probei verității

și care nu implică necesitatea acordării unui drept la replică.

Astfel, încă din primul punct al contestației, a arătat faptul că au existat două categorii de informării prezentate și dezbătute în cadrul emisiunii, respectiv cea a datelor factuale (afirmații referitoare la derularea contractului de salubritate încheiat la nivelul Sectorului 1 al Municipiului București și pericolul reprezentat de deșeurile menajere lăsate pe domeniul public și neridicate) și cea a judecăților de valoare (a vizat acțiunile și abilitățile politice și organizatorice ale doamnei Primar al Sectorului 1, B.).

Reținerile instanței de fond sunt profund eronate, afirmațiile moderatorului și a invitaților săi nefiind susceptibile de a fi probate, reprezentând eminamente opinii critice, subiective și personale, pentru a căror licită și legală emitere nu era necesară decât existența unei baze factuale. În cadrul emisiunii, singurele informații factuale difuzate au fost acelea privind existența unei probleme grave la nivelul Sectorului 1 al Municipiului București (pentru a cărei rezolvare Prefectul Municipiului București a decretat în mod oficial stare de urgență) și cele privind realizarea unei prezentări, de către doamna Primar, B., a primelor sale luni de mandat. Or, aceste informații au fost difuzate în mod complet și corect, fără să împiedice formarea unei opinii libere și proprii a publicului telespectator, nefiind încălcată niciuna dintre normele legale invocate de către pârâtul CNA, cu atât mai puțin principiul audiatur et altera pars.

Astfel, constatarea unei pretinse incorectitudini ori rele-credințe a moderatorului și a invitaților vizând tocmai opiniile acestora, exprimate în condițiile existenței unei baze factuale suficiente, este neîntemeiată, iar aplicabilitatea normelor pe care se întemeiază actul sancționator contestat, precum și legalitatea deciziei de sancționare, au fost în mod greșit constatate de către prima instanță.

Greșită este și maniera în care instanța de fond a tratat dispozițiile referitoare la individualizarea sancțiunii. Astfel, deși instanța de fond s-a lansat într-o analiză a aplicabilității prevederilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravențiilor și a posibilității anulării deciziei de sancționare ca urmare a nerespectării criteriilor de individualizare a sancțiunii prevăzute de acest act normativ, societatea a criticat lipsa de motivare a deciziei prin raportare exclusivă la normele administrative din domeniul audiovizualului, respectiv art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011.

Așadar instanța de fond a realizat o greșită aplicare a normelor prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, ignorând cu desăvârșire și încălcând totodată modul în care acestea sunt completate de cele ale art. 144 alin. (3) din Codul audiovizualului și a stabilit în consecință, în mod eronat, că decizia contestată este legal emisă.

A subliniat principiile jurisprudențiale a căror nesocotire a dus la o greșită aplicare a legii la momentul pronunțării hotărârii atacate, astfel cum acestea au fost reținute în jurisprudența Curții Supreme (deciziile nr. 2358/2015, 2690/2010, 5213/2013). Totodată, la nivelul Curții de Apel București, a fost constatată imposibilitatea satisfacerii condiției impuse de art. 64 al Deciziei nr. 220/2011 în cazul emiterii unor opinii sau a unor judecăți de valoare (sentința nr. 4071/17.12.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2013, definitivă după respingerea recursului CNA).

Faptul că opiniile prezentate în cadrul emisiunii au fost unele critice, negative și exagerate, dar licite și permise de lege, reprezintă unicul motiv pentru care membrii Consiliului intimat au considerat că se află în situația unei informări incorecte sau părtinitoare, însă această constatare (la rândul ei subiectivă) nu poate constitui, în circumstanțele speței de față, temei de sancționare a reclamantei.

A solicitat să se constate faptul că instanța de fond a realizat o greșită aplicare atât a normelor incidente în prezenta cauză, cât și a principiilor jurisprudențiale consacrate la nivel european și național în materia libertății de exprimare și că, reclamanta și-a exercitat dreptul la liberă exprimare și obligația de informare a publicului, fără să încalce obligațiile instituite de art. 40 alin. (1), (2) și (4) și de art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia CNA nr. 220/2011 (inaplicabile discursului jurnalistic sancționat în cauza de față.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), se reține că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 și ale art. 40, 64 și 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011, prin raportare la incidența principiilor de natură normativă, care reies din jurisprudența CEDO și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în materia libertății de exprimare.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speță, Înalta Curte constată că ansamblul criticilor subsumate de recurentă motivului de casare menționat prin raportare la actul administrativ contestat, nu prezintă aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate.

Astfel, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 278/21.09.2021, recurenta-reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru încălcarea, în cadrul programelor audiovizuale difuzate, a prevederilor 40 alin. (1), (2) și (4) și ale 64 alin. (1) lit. a) și b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare (Codul audiovizualului).

Recurenta - reclamantă a susținut că presupusa abatere contravențională a fost motivată de către intimatul CNA printr-o pretinsă prezentare incorectă, părtinitoare și cu rea-credință a unor informații, precum și prin presupusa nerespectare a principiului audiatur et alterapars, aspecte reținute ulterior, în mod nelegal, de către instanța de fond.

Înalta Curte constată că aceste critici nu au temei legal, întrucât judecătorul fondului a reținut în mod corect că "informațiile aduse la cunoștința publicului au îmbrăcat și forma unor declarații factuale, nu doar a unor opinii, cum susține reclamanta..." în "emisiunea Punctul de întâlnire, în cadrul cărora s-au purtat discuții cu privire la d-na primar B. (...)", argumentele invocate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură să demonstreze nelegalitatea deciziei contestate.

Afirmațiile făcute de către moderator și de către invitați în sensul că "Problema cumva ar fi că e foarte bogată din afaceri cu statul român, ceea ce arată... implică un pic de interes, zic eu. Că, sigur, ați descris aicea, e evident că în cazul B. - Primăria Sectorului 1 e și un caz clinic. Da, aicea trebuie specialiștii să se pronunțe", "doamna B. e o combinație foarte ciudată așa, nu-mi găsesc alt cuvânt, complexă cumva de incompetență cu șmecherie pentru că în cariera ei a condus mai multe firme, a făcut multe lucruri greșite, proaste administrativ. Știți că ea a început, conducea o firmă de gaz. În firma aia de gaze a fost un accident mare în care a murit un om, cred că și încă... și-au fost și ceva răniți" și că aceasta "s-a întors cu firma asta care superviza construirea C.. Deci, acolo, cu firma de gaze a dat-o-n bară. S-a întors cu supervizarea C., aicea vine partea de șmecherie pentru că supervizând nimic firma respectivă a câștigat zeci de milioane de euro și ea sute de mii de euro pe an. într-o vreme când apăruseră discuții și astea și-a mutat... multă vreme de la aceeași firmă ea-și lua salariul din Bulgaria, o operațiune d- asta foarte bizară", chiar dacă ar fi reale, au avut un evident caracter acuzator la adresa doamnei B., neputându-se considera nici că este vorba de date și fapte general cunoscute.

În plus, recurenta reclamantă nu a asigurat o distincție clară între fapte și opinii, o informare corectă, obiectivă a publicului, de natură să favorizeze libera formare a opiniilor acestuia.

Or, afirmațiile scoase în evidență în decizia atacată conduc la concluzia că reclamanta a încălcat dreptul la demnitate și imagine a persoanei și principiul asigurării informării corecte, în emisiunea identificată ca fiind difuzată în data de 7 iulie 2021 de postul A., unde au fost făcute comentarii cu caracter acuzator la adresa primarului sectorului 1 al Municipiului București, fără a fi aduse dovezi care să ateste realitatea faptelor imputate.

Faptul că moderatorul emisiunii nu a intervenit pentru a pondera dezbaterea, nu contactat-o și nu a invitat-o pe doamna B., să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere și nu a precizat pe post că aceasta ar fi refuzat să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată, deși i-au fost imputate fapte sau comportamente ilegale, unele anterioare obținerii mandatului ori altele de natură să prejudicieze cetățenii Sectorului 1 în care a fost aleasă, conduce la concluzia încălcării dispozițiilor art. 40 din Codul audiovizualului.

Se poate observa că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale incidente, exemplificând din conținutul deciziei atacate și din raportul de monitorizare afirmațiile factuale făcute de recurenta-reclamantă și de invitați în timpul emisiunii analizate, susceptibile de a fi probate, stipulând clar că "Pentru aceste afirmații acuzatoare care nu sunt doar judecăți de valoare, nu a fost cerut punctul de vedere al persoanei vizate, primarul sectorului 1, d-na B. și nici nu s-a precizat în emisiune că s-ar fi încercat contactarea acesteia, dar ar fi refuzat să-și exprime opinia, astfel cum prevăd dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului."

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 40 din Codul audiovizualului:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. În situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

(2) În cazul în care acuzațiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; respectarea acestui principiu presupune condiții nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiași program în cadrul căruia s-au făcut acuzațiile. În situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie precizat acest fapt.

(...) (4) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea.".

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că în cadrul emisiunii a folosit de informații publice și relatări ale presei privind activitățile și trecutul profesional al doamnei Primar (legate de conducerea anumitor societăți comerciale care au câștigat sute de milioane de RON din contracte cu statul român) existând în ceea ce o privește pe aceasta o problemă de notorietate națională, nu au un temei legal, întrucât astfel cum a menționat și judecătorul fondului, potrivit art. 40 din Codul audiovizualului, aspectele factuale trebuiau dovedite.

În cadrul emisiunii difuzate in data de 7 iulie 2021, au fost formulate critici ce au îmbrăcat forma unor acuzații la adresa primarului sectorului 1 București, doamna B., rezultând clar că nu a fost respectat principiul audiatur et altera pars, nefiind prezentat punctul de vedere al persoanei la adresa căreia și nici refuzul acesteia de a exercita dreptul la replică.

Înalta Curte reține că, prin recurs, recurenta reclamantă a reluat, în mare parte, argumentele prezentate în acțiune, invocând principiile jurisprudențiale consacrate la nivel european și național în materia libertății de exprimare și că, televiziunea reclamantă prin moderator și-a exercitat dreptul la liberă exprimare și obligația de informare a publicului, fără să încalce obligațiile instituite de Decizia CNA nr. 220/2011 (inaplicabile discursului jurnalistic sancționat în cauză).

Însă tocmai pornind de la principiile menționate și susținute în apărarea sa de către societatea reclamantă, Înalta Curte reține că libertatea de exprimare nu poate prejudicia, demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

De asemenea, în conformitate cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor condiții, restrângeri și chiar sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecția reputației sau a drepturilor altora.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte nu poate primi argumentul recurentei reclamante că "afirmațiile invitaților din emisiuni reprezintă opinii personale" și că moderatorul a prezentat doar "opinii critice, subiective și personale, pentru a căror licită și legală emitere nu era necesară decât existența unei baze factuale", situație de natură să dovedească, în opinia sa, respectarea dispozițiilor art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului ("Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile").

Astfel, Înalta Curte reamintește cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a arătat constant că libertatea de exprimare implică și obligații/responsabilități, iar garanțiile oferite jurnaliștilor de art. 10 din Convenție sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună credință, furnizând informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (a se vedea hotărârile din Cauza Radio France și alții împotriva Franței, Cauza Colombani și alții împotriva Franței, Cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, Cauza Stângu și Scutelnicu împotriva României, Cauza McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii etc.).

Este adevărat că, jurnaliștii, moderatorii, ca și celelalte persoane invitate în emisiuni au dreptul să-și expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă furnizorul de servicii media audiovizuale are obligația de a lua toate măsurile legale, astfel încât emisiunile pe care le difuzează să se desfășoare în cadrul reglementat de legislația audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor persoanelor.

În acest sens, CEDO a statuat, cu valoare de principiu, că numai prin respectarea îndatoririlor și responsabilităților ce-i revin presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (hotărârea din Cauza Tammer împotriva Estoniei).

Între protejarea drepturilor persoanelor și libertatea de exprimare este necesar să existe un just echilibru, iar acest echilibru nu a fost respectat în cadrul emisiunii indicate în decizia contestată, întrucât afirmațiile de natură acuzatoare impuneau cu privire la faptele imputate, respectarea de către recurenta reclamantă a principiului audiatur et altera pars.

Față de împrejurările arătate, Înalta Curte împărtășește concluzia primei instanțe în sensul că, în speță, în virtutea și în limitele atribuțiilor sale legale de a asigura protejarea drepturilor fundamentale ale omului în programele audiovizuale - intimatul pârât Consiliul Național al Audiovizualului, garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, a exercitat activitatea de control asupra conținutului programului oferit de reclamant, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea audiovizualului.

Contrar criticilor recurentei, instanța de fond corect a menținut ca legale constatările CNA privind încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) ("În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii; b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință") .

Potrivit pct. 13 și 14 din Rezoluția nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, un element esențial al respectării dreptului fundamental al cetățenilor la informație este dat de imperativul absolut al corectitudinii știrilor și al onestității opiniilor.

Or, radiodifuzorul a încălcat obligația privind respectarea principiilor imparțialității și echilibrului ce ar trebui să caracterizeze informarea în probleme de interes public astfel încât telespectatorii să-și poată forma în mod liber propria opinie, în condițiile în care persoana vizată de afirmațiile făcute în cadrul emisiunii nu i s-a dat posibilitatea de către moderator să își exprime punctul de vedere, iar interlocutorilor nu li s-a solicitat ferm să probeze afirmațiile acuzatoare sau măcar să indice probele care le susțin.

Recurenta-reclamantă susține că, în speță, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii audiovizualului, în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, ignorând cu desăvârșire și încălcând totodată modul în care art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 sunt completate de cele ale art. 144 alin. (3) din Codul audiovizualului și a stabilit în consecință, în mod eronat, că decizia contestată a fost legal emisă.

Înalta Curte constată însă că o dispoziție dintr-o lege "stricto sensu" nu poate fi completată printr-un act normativ infra-legal.

Instanța de recurs apreciază că neindicarea sancțiunilor primite anterior, nu constituie un motiv de anulare a actului, deoarece recurenta-reclamantă nu este vătămată prin această omisiune, care în sens contrar, ar fi putut conduce la aplicarea unei sancțiuni mai drastice.

Tot cu referire la dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2004, recurenta-reclamantă apreciază faptul că opiniile prezentate în cadrul emisiunii au fost unele critice, negative și exagerate, dar licite și permise de lege, acesta fiind de altfel unicul motiv pentru care membrii Consiliului intimat au considerat că se află în situația unei informări incorecte sau părtinitoare, însă această constatare (la rândul ei subiectivă) nu poate constitui, în circumstanțele speței de față, temei de sancționare a reclamantei.

Aceste critici nu pot fi primite, întrucât judecătorul fondului a făcut o analiză judicioasă cu privire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului constatând că au fost respectate criteriile prevăzute de această prevedere legală, reținând că faptele prezentate în cadrul emisiunii nu au fost dovedite. Instanța de fond a constatat că recurenta nu se afla la prima abatere de acest fel, fiind sancționată anterior pentru încălcarea acelorași prevederi legale, fapt ce demonstrează că, la aplicarea acestor sancțiuni, CNA a ținut cont, de fiecare dată, de aceste criterii stabilite în norma invocată, criterii care se reflectă si în cuantumul amenzii aplicate.

În acest context, față de cele expuse anterior se constată că instanța de fond a aplicat corect normele prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, art. 144 alin. (3) din Codul audiovizualului și a stabilit că decizia contestată este legal emisă.

Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 784 pronunțate la 19 aprilie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 ianuarie 2024.