ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2095/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. 1. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița - Activitatea de Inspecție Fiscală și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționarea Contestațiilor:

2.1. Prin sentința nr. 527 din data de 02.10.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița - Activitatea de Inspecție Fiscală și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței a reținut că, din punct de vedere material, competența de soluționare a prezentei cauze, ce are ca obiect anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică locală revine tribunalului, raportat la obiectul acțiunii și la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea 85/2004.

De asemenea, a reținut dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său, fiind reglementată o competență teritorială exclusivă în materia contenciosului administrativ, în favoarea instanței de contencios administrativ de la domiciliul/sediul reclamantului.

A mai reținut dispozițiile art. 129 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură și ale art. 28 alin. (1) din Legea 554/2004, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, ceea ce reprezintă o aplicație a principiului specialia generalibus derogant, respectiv generalia specialibus non derogant, or, în măsura în care legea contenciosului administrativ instituie o normă de competență teritorială exclusivă, cu caracter de normă de ordine publică, în lumina tezei finale ale art. 28 din Legea 554/2004 nu pot fi considerate ca aplicabile prevederi ale C. proc. civ. de drept comun, cum este cazul art. 111, invocat de reclamantă, ce instituie o normă de competență alternativă în litigiile de drept comun îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public.

Tribunalul Dâmbovița a subliniat că art. 111 din C. proc. civ. nu poate fi privit ca o excepție de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci acesta poate fi doar o excepție de la regula de drept comun în materie de competență, edictată de art. 1072 din C. proc. civ.

De asemenea, a stabilit că în speță nu este aplicabil art. 111 din C. proc. civ., ci art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială nu este aplicabil în materie administrativă și fiscală, iar art. 1065 prezintă domeniul de aplicare al Cărții a VII-a a C. proc. civ., conform căruia dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

În plus, reglementarea art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ. nu este incompatibilă cu reglementările Legii contenciosului administrativ, întrucât reglementează o situație neacoperită de reglementarea legii speciale, și anume situația litigiilor cu elemente de extraneitate în care nu se poate determina instanța competentă teritorial, or această prevedere nu este incompatibilă cu art. 10 din Legea contenciosului administrativ, ci, dimpotrivă, lămurește situația în care nu poate fi identificată vreo instanță națională competentă și, în această ipoteză, conferă competența teritorială Tribunalului București, dacă instanța căreia îi revine componența materială, potrivit criteriilor alin. (1) al art. 10 din Legea 554/2004 revine unui tribunal.

În materia litigiilor de contencios administrativ, dacă reclamantul nu are sediul sau reședința în România, cum este situația reclamantei din cauza de față, iar competența materială revine unui tribunal, nu se poate determina cărei instanțe naționale îi revine competența teritorială, care este exclusivă, această situație fiind reglementată de art. 1072 din C. proc. civ.

Mai mult, aplicabilitatea art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ. derivă și din împrejurarea că din punct de vedere material, competența revine unui tribunal, or, art. 1072 alin. (2) din C. proc. civ. se referă la situația în care competența materială de primă instanță revine unei judecătorii sau unui tribunal, situația fiind diferită în cazul în care competența materială în primă instanță ar fi revenit din punct de vedere material unei curți de apel, caz în care ar fi devenit aplicabil art. 1072 alin. (1) din C. proc. civ., cu consecința aplicării regulilor de la art. 107 și 111 din C. proc. civ.

2..2. Prin sentința civilă nr. 612/2024 din data de 20 februarie 2024, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția de contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justitie, în vederea soluționării conflictului astfel ivit.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată este dat, în esență, de anularea unor acte administrative, respectiv Decizia nr. 183/19.01.2023 privind soluționarea contestației, Decizia nr. 7/26.08.2023 privind suspendarea acțiunii de inspecția fiscală și Decizia nr. 10/31.08.2022 privind suspendarea acțiunii de inspecția fiscală, emise de către pârâți.

Referitor la competența teritorială, a reținut că, prin raportare la obiectul cererii, litigiul de față este un litigiu de drept public, iar nu de drept privat, mai exact un litigiu care intră în sfera dreptului internațional public.

În drept, potrivit art. 1065 C. proc. civ. "dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel".

Având în vedere că litigiu este de drept public, s-a reținut că toate referirile instanței de fond la textele din Cartea a VII-a nu sunt aplicabile cauzei, în condițiile în care determinarea legislației aplicabile cauzei trebuie efectuată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004 în ansamblul său.

Astfel, Legea nr. 554/2004 nu conține norme privind determinarea competenței în cazul în care reclamantul are domiciliul în străinătate și cum potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., Legea nr. 554/2004 se completează cu dispozițiile generale ale C. proc. civ., iar nu cu prevederile speciale, cum sunt cele cuprinse în Cartea a VII-a a C. proc. civ., care se referă strict la procesele de drept privat cu elemente de extraneitate.

Prin urmare, a reținut că sunt incidente dispozițiile de drept comun din cadrul C. proc. civ., respectiv art. 111, care prevede că cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce urmează:

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița - Activitatea de Inspecție Fiscală și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționarea Contestațiilor, privind anularea unor decizii de soluționare a contestațiilor formulate împotriva a două decizii de suspendare a acțiunii de inspecție fiscală.

În speță, din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta A., societate comercială cu sediul în Germania, nu este rezidentă pe teritoriul României, fiind doar înregistrată în scopuri de TVA în România, conform prevederilor art. 316 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, iar în urma procedurilor de verificare de către organele fiscale a activității din România a societății, au fost emise actele administrative fiscale contestate în prezenta cauză.

Problema care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe vizează norma de drept aplicabilă situației deduse judecății, din perspectiva competenței teritoriale de soluționare a cauzei, în condițiile în care reclamanta are sediul în străinătate, motiv pentru care prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi aplicate ca atare.

Astfel, în timp ce Tribunalul Dâmbovița a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1072 din C. proc. civ., Tribunalul București a reținut incidența în cauză a normelor legale cuprinse la art. 111 din C. proc. civ., ca dispoziții de drept comun aplicabile în completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Conform art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Potrivit dispozițiilor art. 1072 din C. proc. civ., care se regăsesc în cuprinsul Titlului I - Competența internațională a instanțelor române din Cartea a VII-a - Procesul civil internațional:

"(1) Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale.

(2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București."

Așa cum rezultă din art. 1065 C. proc. civ.:

"Dispozițiile prezentei cărți (Cartea a VII-a. Procesul civil internațional) se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel."

Or, în speță, față de obiectul cererii de chemare în judecată, este de observat că litigiul dedus judecății este unul de drept public, nefiind astfel aplicabile prevederile Cărții a VII-a din C. proc. civ. și implicit, nici dispozițiile cuprinse la art. 1072 din C. proc. civ.

În doctrina de specialitate s-a reținut, pornind de la diferența dintre sistemul juridic al regulilor dreptului privat și dreptului public ce a fost stabilită în dreptul roman, că există un criteriu în baza căruia se distinge între dreptul public și dreptul privat, acesta fiind cel al obiectului de reglementare juridică.

Astfel, în timp ce dreptul public reglementează relațiile care se stabilesc cu privire la organizarea statului, precum și relațiile dintre stat și cetățeni, dreptul privat reglementează relațiile dintre persoane, fizice sau juridice. Cu alte cuvinte, normele dreptului privat reglementează relațiile cu privire la statutul juridic al persoanelor, relațiile cu un conținut patrimonial dintre persoane, relațiile ce se stabilesc între persoane cu ocazia soluționării proceselor private.

Pe de altă parte, art. 111 din C. proc. civ., care se regăsește în Capitolul II. "Competența teritorială", reglementează situația referitoare la "Cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public" care, potrivit legiuitorului, "pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului."

În acest context, fiind în prezența unui litigiu de drept public cu un element de extraneitate raportat la sediul reclamantei persoană juridică, situație ce nu a fost reglementată de legiuitor în cadrul art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, se reține că în prezenta cauză devin incidente, în aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispozițiile art. 111 C. proc. civ., ce conțin norme de competență teritorială alternativă în situația în care sunt formulate cereri îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public.

Se impune această concluzie cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 1072 din C. proc. civ. nu pot fi compatibile cu materia contenciosului administrativ, în condițiile în care prin intermediul acestora se reglementează competența materială în prima instanță a judecătoriei sau a tribunalului, iar art. 10 din Legea nr. 554/2004 reglementează competența instanței de contencios administrativ prin raportare la criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ, precum și la criteriul valoric, în favoarea secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor și curților de apel.

În consecință, ținând cont de faptul că reclamanta nu are sediul în România, competența teritorială de soluționare a cauzei se va stabili, în aplicarea dispozițiilor art. 111 din C. proc. civ., în favoarea instanței de la sediul autorității pârâte emitente a deciziilor contestate privind suspendarea acțiunii de inspecție fiscală, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița - Activitatea de Inspecție Fiscală, în speță în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

În consecință, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița-Activitatea de Inspecție Fiscală și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal .

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.