ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1774/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat anularea în totalitate a deciziei nr. 124/07.02.2017 privind soluționarea contestației formulata de S.C. A., emisa de D.G.R.F.P. Ploiești și, pe cale de consecință, procedând la soluționarea pe fond a contestației, să se dispună anularea în totalitate a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/03.08.2016, emisă de A.J.F.P. Dâmbovița și a actelor ce au stat la baza emiterii acesteia, respectiv raportul de inspecție fiscala nr. x/03.08.2016.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 113 din 6 iunie 2018 a Curții de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S.C. A., criticând-o pentru motive de nelegalitate, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar, în subsidiar, in eventualitatea reținerii cauzei spre rejudecare: anularea in totalitate a Deciziei nr. 124/07.02.2017 privind soluționarea contestației formulata de S.C. A., emisa de DGRFP Ploiești ("Decizia de soluționare") si pe cale de consecința, anularea in totalitate a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferentelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/03.08.2016 emisa de AJFP Dambovita si a actelor ce au stat la baza emiterii acesteia, respectiv Raportul de inspecție fiscala nr. x/03.08.2016, precum și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata efectuate în prezenta cauza. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nemotivarea sentinței recurate, apreciind că hotărârea nu cuprinde considerentele avute în vedere de instanța de fond la formarea concluziei înscrise in dispozitiv, nefiind respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Astfel, a susținut că instanța de fond nu a consemnat care din cererile si susținerile părtilor au fost avute in vedere la formarea concluziei, deși acest lucru era impus de norma legala sus-amintita, nu a consemnat nici situația de fapt reținuta pe baza probelor administrate, neexistând nicio mențiune in cuprinsul sentinței recurate la probele administrate in cauza. Rezultă, așadar, că nici recurenta si nici o instanța de control judiciar nu ar putea sa aprecieze asupra temeiniciei soluției, fiind in imposibilitate de a determina modul in care prima instanța a reținut situatia de fapt, fiind, totodată, evident ca instanța de fond nu a arătat nici care au fost motivele pentru care s-au înlăturat cererile (sau cererea) reclamantei, prin raportare la temeiurile de drept incidente în cauză. Cu privire la nelegalitatea soluției primei instanțe prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept material, critică circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că formularea de critici cu privire la sentința recurată nu este posibila în lipsa motivării acesteia, însă, în eventualitatea în care Înalta Curte va considera ca este competenta sa rejudece litigiul in fond după casare, înțelege să reia argumentele din cererea de chemare în judecată, în opinia sa, acestea mentinandu-si valabilitatea, în lipsa demontării sau infirmării lor în proces. Astfel, în contextul prezentării situației de fapt, în ceea ce privește nelegalitatea si netemeinicia deciziei de soluționare, precum si a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală referitoare la obligațiile fiscale suplimentare în cuantum de 4.110.893 RON, recurenta-reclamantă a arătat că pârâta A.J.F.P. Dâmbovița a procedat eronat la stabilirea în sarcina societății a unui impozit pe profit suplimentar, prin nerespectarea prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale Hotărârii de Guvern nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare și încălcând jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În ceea ce privește cheltuielile nedeductibile în cuantum de 7.763.451 RON reprezentând cheltuiala cu chiria înregistrată în baza facturilor emise de B. S.R.L., recurenta-reclamantă a arătat că inspectorii fiscali au considerat drept cheltuială nedeductibilă contravaloarea chiriei achitate de societatea B. S.R.L. către reclamantă, pentru motivul că aceasta reprezintă, in fapt, o parte a prețului de achiziție a imobilelor. Reiterând situația de fapt, recurenta a arătat că, astfel cum a sustinut si prin concluziile orale expuse cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, intreaga constructie juridica pe care se bazeaza organele fiscale este una eronata intrucat pleaca de la premisa eronata conform careia a operat o novatie a Contractul de închiriere a activului "C." intr-un Contract de vanzare cumparare cu plata pretului in rate. Nu doar ca organele fiscale nu au probat aceasta novatie, ba chiar tratamentul fiscal aplicat societatii ca urmare a acestei calificari a fost contradictoriu, relevand, prin el insusi, un standard dublu de aplicare a legii fata de contribuabil. Contrar reținerilor organelor fiscale, reclamanta a probat prin inscrisurile depuse in fata instantei ca desi in anul 2009 au avut loc negocieri privind novarea Contractului de inchiriere intr-un contract de vanzare-cumparare, aceste negocieri nu au fost finalizate, motiv pentru care nu a operat niciodata novarea Contractului de inchiriere intr-un contract de vanzare cumparare cu plata in rate documentele avute in vedere de inspectorii fiscali, Adresa B. nr. 1013/06.01.2009 si Decizia consiliului de administratie a A. nr. 6/11.06.2009, reprezentând doar documente ce tin de conducerea executiva a societatii, care au exprimat la momentul respectiv intentii de actiune teza organelor fiscale conform carora a operat novatia, fiind contrazisă de Actul aditional nr. 1085/17.06.2009 la Contractul de inchiriere, dovada clara in sensul in care intentia comuna a partilor era sa incheie un contract de inchiriere iar nu unul de vanzare. Asadar, din moment ce chiria achitata de societate a fost calculata, inregistrata in contabilitate si declarata organelor fiscale in mod corespunzator, recurenta-reclamantă a considerat abuziv demersul organelor fiscale de reclasificare fiscala a sumei respectiv drept contravaloare a pretului de achizitie, in lipsa oricarui document justificativ care sa denote aceasta operatiune. Cu privire la acest aspect, a invocat reținerile expertului cu ocazia raspunsului la Obiectivul nr. 3 ca "din documentele existente la dosarul cauzei ca si din hotararea definitiva a instantei rezulta ca nu a existat in fapt, o novare a contractului x/27.11.2008 in contract de vanzare cu plata in rate (...)" și mențiunea făcută de acesta în sensul că în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Ploiesti, prin Decizia nr. 2148/15.09.2015 (ca urmare a contestarii unui act administrativ la aceeasi societate si cu acelasi obiect al judecatii) a contrazis sustinerile organelor fiscale referitoare la novarea contractului de inchiriere, recurenta susținând în final că in speta sunt aplicabile prevederile art. 1130 din vechiul C. civ. Totodată, a apreciat recurenta că in lipsa oricaror documente justificative in acest sens, reclasificarea fiscala putea fi operata de organele fiscale doar in temeiul art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, in cuprinsul RIF menționându-se că "organele de inspectie fiscala nu au facut trimitere la prevederile art. 11, nefiind necesara reincadrarea operatiunilor economice intrucat starea de fapt a rezultat din documentele puse la dispozitie in timpul controlul. În masura in care prin absurd s-ar considera intemeiate sustinerile inspectorilor fiscali privind operarea novarii, recurenta a invederat că mentiunea inspectorilor fiscali privind nerealizarea de venituri in perioada analizata cu respectivul imobil, ceea ce ar determina neacordarea dreptului de deducere a amortizarii, reprezinta o interpretare si aplicare gresita a legii de catre acestea in ceea ce priveste asa numitul principiu al corelarii cheltuielilor la venituri, cu referire la regula prevazuta de art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, în condițiile în care societatea a obtinut venituri impozabile din exploatarea acestui imobil in cuantum de aproximativ 1.700.000 RON. În acest sens a făcut trimitere la detalierea expertului judiciar in raspunsul la Obiectivul nr. 2 a veniturilor realizate de Societate din exploatarea bunurilor obiect al inchirierii, respectiv că, in prima faza, achizitia C. a permis A. realizarea de venituri din valorificarea bunurilor depozitate in urma dezafectarii complexelor D. și E., cat si venituri din Contractul de administrare imobile nr. 248/19.03.2010, urmare caruia, spatiile comerciale dezafectate de bunurile depozitate la C. au fost date spre administrare unei alte societati comerciale contra sumei de 7000 EURO/luna+TVA, valoarea veniturilor din aceasta administrare fiind completata si de valoarea investiilor facute in spatii, crescand astfel, valoarea activelor detinute de societate. Mai mult, ca urmare a modernizarilor, Societatea a obtinut venituri impozabile din inchirierea acestor spatii, in cuantum aproximativ de 53.000 EURO/luna, invocând din nou opinia expertului fiscal privind existența autoritatii de lucru judecat a deciziei nr. 2148/15.09.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Curtii de Apel Ploiesti. A mai invocat recurenta-reclamantă încalcarea dispozitiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în condițiile în care inspectorii fiscali au procedat la o reincadrare a tratamentului fiscal aferent chiriei platite de A. in baza Contractului de inchiriere, in lipsa oricaror documente justificative si cu preluarea nejustificata a opiniilor din cuprinsul Procesului-verbal de control incheiat de DGAF Constanta. Pe de alta parte, a susținut că este nejustificat si neintemeiat refuzul inspectorilor fiscali de acordare a deductibilitatii cheltuielii in suma de 1.131.911 RON, pe motiv ca aceasta este o "cheltuiala cu chiria neadmisa la deducere, ce nu este aferenta perioadei verificate si nu a fost justificata de societate cu documente", din moment ce aceasta suma reprezinta chiria achitata de A. catre B. in perioada ianuarie - iunie 2011, ce a fost inregistrata initial in contul 231 Imobilizari corporale in curs de executie, si apoi stornata la data de 31.12.2011 (operatiune aferenta perioadei verificate de inspectia fiscala), suma respectiva reprezentând chiria in cuantum de 45.000 de euro/luna ce a fost inițial inregistrata in contul de imobilizari 231 pe perioada ianuarie – iunie 2011, dar care a fost trecuta ulterior pe cheltuielile perioadei. În ceea ce privește nelegalitatea și netemeinicia constatărilor organului fiscal privind ajustarea TVA aferenta chiriei achitate în baza contractului de închiriere, recurenta-reclamantă a arătat că facturile fiscale emise de B. îndeplinesc în totalitate calitatea de document justificativ în sneusl OMFP nr. 3512/2008 și oferă toate informațiile prevăzute de art. 155 Codul fiscal, astfel că în mod nejustificat și neîntemeiat organele fiscale refuză acordarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 2468984 aferentă chiriei achitate în baza Contractului de închiriere a C., asadar nu pe încălcarea dispozițiilor legale, ci pe contestarea, fără nicio probă, a calificării facturilor în cauză, considerându-le facturi emise pentru plăți în rate și nu facturi de chirie, invocând în acest sens constatările expertului fiscal din răspunsul la obiectivul nr. 3, în care se menționează că facturile în discutie îndeplinesc condițiile de deducere TVA prevazute de art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) Codul fiscal. In ceea ce priveste deductibilitatea dobanzilor recurenta a susținut că parata nu a contestat in niciun fel concluziile expertului cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) Codul fiscal, astfel că atat timp cat realitatea desfasurarii operatiunii economice reprezentata in facturi si existenta relatiei comerciale care a stat la baza emiterii acestor facturi a fost demonstrata, aplicarea unei sanctiuni atat de drastice precum nepermiterea deducerii TVA de catre organele de control, contravine in mod evident principiului neutralitatii TVA reliefat in mod constant in jurisprudenta CJUE in materie. In ceea ce priveste cheltuielile nedeductibile in cuantum de 4.251.893 RON reprezentand cheltuieli cu dobanda bancara, cheltuieli cu diferenta de curs valutar si cheltuieli cu impozite si taxe locale, precum si in ceea ce priveste veniturile neimpozabile stabilite de organele fiscale in cuantum de 1.173.225 RON aferente "F.", în opinia recurentei, in mod nelegal și neintemeiat, organele fiscale au considerat nedeductibila această din moment ce respecta conditiile de deductibilitate stabilite de art. 23 din Codul fiscal, veniturile din diferente de curs valutar trebuind să fie considerate venituri impozabile în condițiile în care diferentele de curs valutar sunt deductibile in lumina prevederilor art. 23 din Codul fiscal.

Apărările formulate în cauză În stadiul procesual al recursului intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 7 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 9 martie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) – (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/3.08.2016, care a avut la bază raportul de inspecție fiscală nr. x/3.08.2016, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița-Activitatea de inspecție fiscală a stabilit obligații fiscale suplimentare de plată în sarcina societății A., după cum urmează: 1.641.909 RON reprezentând impozit pe profit pentru perioada 1.07.2011 – 31.12.2015 și 2.468.984 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată pentru perioada 1.07.2011 – 31.01.2016. În temeiul art. 19 alin. (1), art. 24 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal - pentru impozitul pe profit, respectiv art. 149 alin. (5) lit. a), alin. (2) lit. b), alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 și art. 54 alin. (1) din H.G. nr. 44/2003 - pentru TVA, organele fiscale au reținut că, pentru impozitul pe profit suplimentar, societatea a înregistrat cheltuieli ce nu sunt aferente realizării de venituri, precum și cheltuieli curente privind ratele aferente achiziției unui bun de capital, acesta fiind amortizabil, și că, pentru taxa pe valoare adăugată suplimentară de plată, societatea a alocat un bun de capital pentru efectuarea de operațiuni scutite. Împotriva acestei decizii de impunere reclamanta a formulat contestația înregistrată sub nr. x/29.09.2016 la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații, contestația fiind respinsă ca neîntemeiată prin decizia nr. 124/07.02.2017. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat anularea deciziei nr. 124/07.02.2017 privind soluționarea contestației formulata de S.C. A., emisa de D.G.R.F.P. Ploiești și, pe cale de consecință, procedând la soluționarea pe fond a contestației, să se dispună anularea în totalitate a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/03.08.2016, emisă de A.J.F.P. Dâmbovița și a actelor ce au stat la baza emiterii acesteia, respectiv raportul de inspecție fiscala nr. x/03.08.2016. Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, după expunerea detaliată a motivării cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă și apărărilor formulate prin întâmpinare, precum și a răspusului la întâmpinare, la filele x ale sentinței recurate, se regăsește situația de fapt reținută de prima instanță pe baza probelor administrate, în cuprinsul considerentelor făcându-se constant trimitere la cererile si susținerile părtilor care au fost avute în vedere la formarea concluziei, arătându-se care au fost motivele pentru care s-au înlăturat susținerile reclamantei, prin raportare la temeiurile de drept incidente în cauză, ceea ce dovedește că judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arătând, prin memoriul de recurs, că înțelege să reitereze argumentele prezentate prin acțiunea introductivă, cu privire la care Înalta Curte constată că au fost analizate de prima instanță, care a pronunțat soluția pe care aceasta o împărtășește pe deplin. Astfel, sunt nefondate aspectele invocate de recurentă în ceea ce privește stabilirea eronată în sarcina societății a unui impozit pe profit suplimentar. Referitor la cheltuielile nedeductibile în cuantum de 7.763.451 RON reprezentând cheltuiala cu chiria înregistrată în baza facturilor emise de B. S.R.L., Înalta Curte constată că este lipsită de suport susținerea recurentei în sensul că organele fiscale au pornit de la premisa eronata conform careia a operat o novatie a Contractul de închiriere a activului "C." intr-un Contract de vanzare cumparare cu plata pretului in rate. Se constată că reclamanta A. a închiriat de la B. S.R.L. spații comerciale situate în clădirile aflate în comuna Dragomiresti, C., județul Dâmbovița, în baza contractului de închiriere din data de 27.11.2008, respectiv clădirile C3, C4, C7, C8 și C15 în suprafață totală de 3.430 m.p., și, având în vedere succesiunea actelor și hotărârilor adoptate de părțile contractului de închiriere, conform înscrisurilor aflate în dosarul de fond la filele x – 167 vol. I, 56-57 filele x – 233 vol. I, 54 – 55 fila x, filele x – 225 vol. I, 46 - 47 filele x, 48 - 49 fila x, filele x – 52 fila x, filele x – 55 vol. I, rezultă că, în mod corect a reținut judecătorul fondului că părțile contractante, în fapt, au novat contractul inițial, din contract de închiriere în contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate, stabilind calculul valorii reziduale prin expertiză imobiliară, după cum este menționat în mod expres în procesul-verbal de conciliere din data de 29.09.2012, novația fiind aprobată prin decizia nr. x/11.06.2009 a Consiliului de administrație al A.. Valoarea reziduală a fost prețul de achiziție din contractul autentificat, respectiv 285.000 euro, reprezentând aproximativ 10% din prețul stabilit pentru C. prin raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator ANEVAR G., după cum, de asemenea, este menționat în mod explicit pe ordinea de zi aprobată de acționarii reclamantei la data de 27.12.2013 . În aceste condiții nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante privind intenția de novare a societăților contractante care, însă, nu a fost finalizată, fiind aplicabile, în opinia sa, dispozițiile art. 1130 C. civ., în sensul că voința de a nova trebuie să rezulte în mod evident din actul încheiat. Amintește instanța de control judiciar că, în materie fiscală, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, alin. (1), organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și să adopte soluția întemeiată pe prevederile legale, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii. Totodată, potrivit art. 14 din Legea nr. 207/2015, "(1) veniturile, alte beneficii și elemente patrimoniale sunt supuse legislației fiscale indiferent dacă sunt obținute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerințele altor dispoziții legale. (2) Situațiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în concordanță cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condițiile prezentului cod. Atunci când există diferențe între fondul sau natura economică a unei operațiuni sau tranzacții și forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operațiuni sau tranzacții, cu respectarea fondului economic al acestora. (3) Organul fiscal stabilește tratamentul fiscal al unei operațiuni având în vedere doar prevederile legislației fiscale, tratamentul fiscal nefiind influențat de faptul că operațiunea respectivă îndeplinește sau nu cerințele altor prevederi legale." Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că organele de inspecție fiscală au obligația de a da prevalența conținutului economic al situațiilor relevante din punct de vedere fiscal. Așa fiind, având în vedere că oferta din data de 1.06.2009 a locatorului B. S.R.L., de novare a contractului de închiriere, a fost acceptată și pusă în aplicare prin modificările aduse obligațiilor părților prin actul adițional încheiat la data de 15.06.2009, cu modificarea ratei lunare a chiriei la 50.000 euro + TVA, în același sens fiind și nota explicativă dată organelor D.R.A. 2 Constanța la data de 12.10.2015 de directorul general al A., prin care a susținut că "relația contractuală cu S.C. B. S.R.L. a avut la bază un contract de închiriere încheiat la data de 27.11.2008 ce a fost novat ulterior în baza hotărârii A.G.A. în contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data de 19.03.2014", precum și faptul că voința părților contractante de a nova a rezultat din actele prezentate la control, în mod corect pârâta a reținut starea de fapt relevantă din punct de vedere fiscal, care reiese din ansamblul documentelor prezentate cu ocazia inspecției, ținând seama de conținutul economic al acestora, neputând fi reținută interpretarea recurentei în sensul că adresa B. nr. 1013/06.01.2009 si Decizia consiliului de administratie a A. nr. 6/11.06.2009 reprezintă doar documente ce tin de conducerea executiva a societatii. Pentru același motiv va fi înlăturată și susținerea cu privire la reclasificarea fiscală a sumei respectiv drept contravaloare a pretului de achizitie, în mod corect, în cuprinsul RIF menționându-se că "organele de inspectie fiscala nu au facut trimitere la prevederile art. 11, nefiind necesara reincadrarea operatiunilor economice intrucat starea de fapt a rezultat din documentele puse la dispozitie in timpul controlului." Nici încălcarea art. 6 din Legea nr. 207/2015 invocată de reclamantă, prin raportare la decizia de impunere nr. x/7.11.2011, raportul de inspecție fiscală nr. x/24.08.2011, aferente inspecției fiscale anterioare, precum și cu decizia nr. 2148/15.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2011 cu referire și la concluziile expertului desemnat și ale expertului consilier al reclamantei nu poate fi reținută. Înalta Curte constată că, nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat astfel invocată, întrucât actele fiscale menționate privesc obligația fiscală în cuantum de 923.713 RON, din care 794.373 RON TVA dedusă, 55.022 RON dobânzi și 74.318 RON penalități, pentru perioada verificată 01.04.2007 - 30.06.2011, anterioară celei din prezenta cauză, TVA în suma de 794.373 RON fiind aferentă sumei de 3.427.672 RON (echivalentul a 810.000 euro) înregistrată în contul 231 – "imobilizări corporale în curs de execuție"). Instanța de recurs a reținut îndeplinirea prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru această sumă, constatând intenția și demersurile efectuate de reclamantă în sensul achiziționării în viitor a imobilelor menționate și faptul că TVA în sumă de 794.373 RON este aferentă unor achiziții ce sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. Instanța de recurs a examinat legalitatea deducerii TVA pentru suma prezervată de reclamanta A. în contul de imobilizări în curs de execuție, în raport de recunoașterea unei imobilizări conform pct. 108 (1) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare la acea dată, fără să reiasă că au fost deduse judecății aspecte de fapt și de drept referitoare la novarea contractului, la cheltuieli deductibile din punctul de vedere al impozitului pe profit. Referitor la invocarea de către recurenta-reclamantă a interpretarii si aplicarii gresite a legii in ceea ce priveste asa numitul principiu al corelarii cheltuielilor la venituri, cu trimitere la regula prevazuta de art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, în condițiile în care societatea a obtinut venituri impozabile din exploatarea imobilului în discuție in cuantum de aproximativ 1.700.000 RON, care a generat o pretinsa neacordare a dreptului de deducere a amortizării, Înalta Curte reține că potrivit art. 24 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "(1) Cheltuielile aferente achiziționării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătățirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol. (2) Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplinește cumulativ următoarele condiții: a) este deținut și utilizat în producția, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terților sau în scopuri administrative; b) are o valoare fiscală mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la data intrării în patrimoniul contribuabilului; c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an". Conform alin. (6) "regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină conform următoarelor reguli: a) în cazul construcțiilor, se aplică metoda de amortizare liniară; b) în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al mașinilor, uneltelor și instalațiilor, precum și pentru computere și echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată; c) în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară sau degresivă". Conform alin. (11), "amortizarea fiscală se calculează după cum urmează: a) începând cu luna următoare celei în care mijlocul fix amortizabil se pune în funcțiune". Amortizarea fiscală reprezintă, așadar, deducerea din punct de vedere fiscal a cheltuielilor generate de achiziționarea, respectiv producerea, de mijloace fixe pe baza unui mecanism similar amortizării contabile. Procedura de deducere a acestor cheltuieli este cea prevăzută de art. 24 alin. (11) din Codul fiscal, respectiv prin amortizarea fiscală, nefiind aplicabilă procedura deducerii acestor cheltuieli prin raportare la art. 21 alin. (1) din Codul fiscal invocat de recurentă, neputând fi reținut refuzul organelor fiscale de deducere a amortizării mijlocului fix, întrucât reclamanta nu a efectuat înregistrări privind amortizarea mijlocului fix până la data de 31.12.2013. Reclamanta a utilizat acest activ drept spațiu de depozitare pentru depozitarea de mărfuri, obiecte de inventar, materiale, rezultate ca urmare a restructurării activității A. prin dezafectarea magazinelor D. și E., ulterior încheind contractul de administrare de imobile nr. x/19.03.2010 prin care spațiile comerciale dezafectate de bunurile depozitate au fost date spre administrare unei alte societăți comerciale, contra sumei de 7.000 euro/lună + TVA, iar începând cu data de 1.01.2014 a închiriat ferma aplicând regimul de scutire de TVA. Mai constată instanța de recurs că este nesusținută și alegația recurentei referitoare la suma de 1.131.911 RON, cheltuială neadmisă în mod nejustificat la deducere în anul 2011, invocând că această sumă reprezinta chiria achitată de A. catre B. in perioada ianuarie- iunie 2011, ce a fost inregistrata initial in contul 231 Imobilizari corporale in curs de executie, si apoi stornata la data de 31.12.2011 (operatiune aferenta perioadei verificate de inspectia fiscala), suma respectiva reprezentând chiria in cuantum de 45.000 de euro/luna ce a fost inițial inregistrata in contul de imobilizari 231 pe perioada ianuarie- iunie 2011, dar care a fost trecuta ulterior pe cheltuielile perioadei. Astfel, în mod corect, prima instanță a constatat că organele fiscale au reținut că suma este înregistrată inițial în contul 231 "imobilizări corporale în curs de execuție" în registrul jurnal aferent lunii iulie 2011 și face parte din soldul contului la data de 30.06.2011, perioadă supusă inspecției fiscale anterioare, nefiind aferentă perioadei verificate și nefiind justificată cu documente, prin nota contabilă 117 = 231 din 30.12.2011 reclamanta majorând pierderea fiscală rămasă de recuperat la 31.12.2010 cu suma de 2.295.511 RON, reprezentând valoarea prezervată pentru activul C.. Or, această cheltuială trebuie recuperată pe calea amortizării fiscale, conform art. 24 din Codul fiscal, în raport de novația contractului de închiriere, astfel cum s-a reținut anterior. Referitor la nelegalitatea și netemeinicia constatărilor organului fiscal privind ajustarea TVA aferenta chiriei achitate în baza contractului de închiriere invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 149 din Codul fiscal: (...) (2) "taxa deductibilă aferentă bunurilor de capital, în condițiile în care nu se aplică regulile privind livrarea către sine sau prestarea către sine, se ajustează, în situațiile prevăzute la alin. (4) lit. a) - d): a) pe o perioadă de 5 ani, pentru bunurile de capital achiziționate sau fabricate, altele decât cele prevăzute la lit. b); b) pe o perioadă de 20 de ani, pentru construcția sau achiziția unui bun imobil, precum și pentru transformarea sau modernizarea unui bun imobil, dacă valoarea fiecărei transformări sau modernizări este de cel puțin 20% din valoarea totală a bunului imobil astfel transformat sau modernizat". (3) perioada de ajustare începe: c) de la data de 1 ianuarie a anului în care bunurile au fost achiziționate, pentru bunurile de capital prevăzute la alin. (2) lit. b), care sunt achiziționate, și se efectuează pentru suma integrală a taxei deductibile aferente bunului de capital, inclusiv pentru taxa plătită sau datorată înainte de data aderării, dacă formalitățile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător s-au îndeplinit în anul aderării sau într-un an ulterior anului aderării". (4) ajustarea taxei deductibile prevăzute la alin. (1) lit. d) se efectuează: a) în situația în care bunul de capital este folosit de persoana impozabilă: 1. integral sau parțial, pentru alte scopuri decât activitățile economice; 2. pentru realizarea de operațiuni care nu dau drept de deducere a taxei; 3. pentru realizarea de operațiuni care dau drept de deducere a taxei într-o măsură diferită față de deducerea inițială". (5) ajustarea taxei deductibile se efectuează astfel: a) pentru cazurile prevăzute la alin. (4) lit. a), ajustarea se efectuează în cadrul perioadei de ajustare prevăzute la alin. (2). Ajustarea deducerii se face în perioada fiscală în care intervine evenimentul care generează ajustarea și se realizează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând anul în care apare modificarea destinației de utilizare". Potrivit art. 149 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, "în sensul prezentului articol, taxa deductibilă aferentă bunurilor de capital reprezintă taxa achitată sau datorată, aferentă oricărei operațiuni legate de achiziția, fabricarea, construcția, transformarea sau modernizarea acestor bunuri, exclusiv taxa achitată sau datorată, aferentă reparării ori întreținerii acestor bunuri sau cea aferentă achiziției pieselor de schimb destinate reparării ori întreținerii bunurilor de capital". Conform pct. 54 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 149 din Codul fiscal, "pentru taxa aferentă achiziției bunurilor de capital care au fost cumpărate de locatar/utilizator printr-un contract de leasing, perioada de ajustare începe la data de 1 ianuarie a anului în care a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, dar ajustarea se efectuează pentru suma integrală a taxei deductibile aferente bunurilor de capital, inclusiv pentru taxa plătită sau datorată înainte de data transferului dreptului de proprietate". În speță instanța de recurs, împărtășind opinia judecătorului de fond, reține că activul C. a constituit, inițial, obiectul contractului de închiriere din 27.11.2008, încheiat de reclamantă cu locatorul B. S.R.L., contract pentru care a intervenit ulterior, în fapt, novația în contract de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate, fiind, așadar, un bun de capital, în sensul art. 149 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, Conform art. 145 din Codul fiscal, "(1) dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a)operațiuni taxabile; b)operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operațiuni ar fi fost realizate în România; c)operațiuni scutite de taxă, conform art. 143, 144 și 144 1 ; d)operațiuni scutite de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. a) pct. 1 - 5 și lit. b), în cazul în care cumpărătorul ori clientul este stabilit în afara Comunității sau în cazul în care aceste operațiuni sunt în legătură directă cu bunuri care vor fi exportate într-un stat din afara Comunității, precum și în cazul operațiunilor efectuate de intermediari care acționează în numele și în contul altei persoane, atunci când aceștia intervin în derularea unor astfel de operațiuni; e)operațiunile prevăzute la art. 128 alin. (7) și la art. 129 alin. (7), dacă taxa s-ar fi aplicat transferului respectiv". Reclamanta a aplicat regimul de scutire de plata TVA prevăzut de dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal, prin închirierea Fermei pomicole Ungureni începând de la data de 1.01.2014, dispoziții potrivit cărora: "următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: e) arendarea, concesionarea, închirierea și leasingul de bunuri imobile, acordarea unor drepturi reale asupra unui bun imobil, precum dreptul de uzufruct și superficia, cu plată, pe o anumită perioadă". În aceste condiții, a devenit incidentă norma prevăzută de art. 149 alin. (4) lit. a) pct. 2 din același cod, ajustarea fiind efectuată de organele fiscale potrivit regulilor de ajustare, având în vedere că bunul de capital a fost achiziționat cu plata în rate, inițial constituind obiectul unui contract de închiriere. Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante în sensul nerecunoașterii dreptului de deducere pentru facturile de chirie, având în vedere situația antereferită și conținutul economic al contractului încheiat de reclamantă pentru activul C., instanța considerând, totodată, că nu a fost, implicit, încălcat principiul neutralității TVA, invocat de societate. Motivul ajustării TVA îl constituie faptul că activul achiziționat - C., pentru care reclamanta a dedus TVA, a fost, ulterior, folosit pentru operațiuni scutite de plata TVA și care nu dau drept de deducere a taxei, neîncadrându-se în ipotezele prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a), c), d). Totodată, instanța de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanță a înlăturat concluziile expertizei fiscale efectuate în cauză de expertul H., constatând că, în speță, expertul desemnat și expertul consilier al reclamantei au reținut o situație de fapt contrară celei care reiese din ansamblul înscrisurilor administrate de părți, iar față de situația de fapt reținută de instanță și dispozițiile legale aplicabile actele fiscale contestate sunt legale. Astfel, se constată că expertiza fiscală dispusă potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ. a avut rolul de a oferi instanței o opinie de specialitate cu privire la impozitul pe profit și taxa pe valoarea adăugată, instanța având posibilitatea să valorifice concluziile expertizei în condițiile în care acestea se corelează cu înscrisurile depuse la dosar și cu analiza raportului de drept fiscal în ansamblul său, ceea ce a și făcut în cauză, interpretarea și aplicarea legii fiind atributul instanței de judecată. Sub acest aspect se mai constată că, în privința achiziției activului C., concluzia experților în sensul că ajustarea TVA nu putea fi efectuată deoarece achiziția este scutită de TVA potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, astfel cum sunt interpretate prin Normele metodologice de aplicare, nu este fundamentată, neputând fi reținută, în speță nereieșind că sunt îndeplinite cerințele pentru aplicarea scutirii – terenul fermei fiind curți-construcții (deci construibil), în suprafață de 18.650 m.p., terenurile aferente construcțiilor C1-C18 având o suprafață mult mai mică, iar în cauză nefiind efectuat un raport de expertiză pentru evaluarea construcțiilor și a terenului - expertiză la care se referă normele. Pe de altă parte, sunt neîntemeiate și celelalte susțineri ale recurentei-reclamante referitoare la ajustarea taxei, întrucât ajustarea se impunea a fi efectuată după schimbarea destinației imobilului achiziționat de către reclamantă - persoana impozabilă, neputând fi reținută o încălcare a hotărârilor judecătorești din dosarul nr. x/2011, evenimentul care determina ajustarea fiind ulterior perioadei analizate în respectivele hotărâri, organele fiscale reținând că până în anul 2013 societatea reclamantă a beneficiat de dreptul de deducere a taxei. Așadar, în ipoteza livrării de mijloace fixe achizitorul trebuie să ajusteze TVA dacă bunul nu își menține destinația sa inițială și nu mai este folosit pentru operațiuni impozabile, având posibilitatea ajustării ulterioare în favoarea sa, potrivit dispozițiilor legale. Astfel, conform art. 149 alin. (5 1 ) din Codul fiscal, dacă pe parcursul perioadei de ajustare intervin evenimente care vor genera ajustarea în favoarea persoanei impozabile sau în favoarea statului, ajustările prevăzute la alin. (5) lit. a) și c) se vor efectua pentru același bun de capital succesiv în cadrul perioadei de ajustare ori de câte ori apar respectivele evenimente. Conform alin. (6), persoana impozabilă trebuie să păstreze o situație a bunurilor de capital care fac obiectul ajustării taxei deductibile, care să permită controlul taxei deductibile și al ajustărilor efectuate. Această situație trebuie păstrată pe o perioadă care începe în momentul la care taxa aferentă achiziției bunului de capital devine exigibilă și se încheie la 5 ani după expirarea perioadei în care se poate solicita ajustarea deducerii. Orice alte înregistrări, documente și jurnale privind bunurile de capital trebuie păstrate pentru aceeași perioadă. În fine, Înalta Curte constată că sunt nefondate și alegatiile recurentei cu privire la cheltuielile nedeductibile in cuantum de 4.251.893 RON reprezentând cheltuieli cu dobanda bancara, cheltuieli cu diferenta de curs valutar si cheltuieli cu impozite si taxe locale, precum si in ceea ce priveste veniturile neimpozabile stabilite de organele fiscale in cuantum de 1.173.225 RON aferente F.. Astfel, se constată că organele fiscale au reținut că în perioada 2011 - 2015 societatea reclamantă a înregistrat în mod eronat cheltuieli nedeductibile fiscal în sumă totală de 4.251.893 RON aferente imobilului "F.", constând în: cheltuieli cu impozite și taxe locale în sumă de 19.049 RON, cheltuieli cu dobânda bancară în sumă de 2.599.225 RON, aferente creditului în valută nr. x/2007, contractat de la I.. S.A. în vederea achiziționării imobilului, cheltuieli cu diferența de curs valutar în sumă de 1.633.619 RON. Imobilul "F." a fost achiziționat de reclamantă prin plata prețului de 1.100.00 RON din fondurile societății și din contractarea unui credit ipotecar de la I.. S.A., în sumă de 1.910.000 euro, pentru o perioadă de 20 de ani. Creanța deținută de I.. S.A. a fost cesionată succesiv către J. S.R.L. și K. S.A., fiind notificată reclamanta despre cesiune cu notificările nr. x/28.01.2015, respectiv 374/28.06.2016. Amintește instanța de control judiciar că potrivit dispozițiile art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare. De asemenea, dispozițiile art. 12 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, date în aplicarea art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, stipulează că veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal. Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare, la pct. 42 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, aprobate prin Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene al Ministrului Finanțelor Publice, prevăzându-se că trebuie să se țină cont de veniturile și cheltuielile aferente exercițiului financiar, indiferent de data încasării veniturilor sau data plății cheltuielilor. Așa fiind, sunt considerate cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil numai cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, sau cele reglementate prin acte normative în vigoare. În aceste condiții, pentru ca o cheltuială să poată fi considerată deductibilă din punct de vedere al impozitului pe profit, aceasta trebuie să se regăsească în prețul produselor comercializate și în veniturile realizate. Astfel, în mod corect prima instanță a apreciat că nu sunt deductibile cheltuielile ocazionate cu plata anumitor bunuri și servicii care se efectuează din conturile societății, dacă bunurile nu au nicio legătură cu activitatea firmei și nu concură la realizarea veniturilor acesteia, documentele prin care se face dovada efectuării de către o societate a unor cheltuieli nefiind neapărat suficiente pentru a se putea justifica deductibilitatea cheltuielilor, chiar dacă respectivele documente au fost întocmite potrivit legii. Or, potrivit constatărilor inspectorilor fiscali, imobilul "F." se afla în evidentă stare de degradare, investiția nefiind finalizată, în decursul celor 9 ani de la cumpărare reclamanta neefectuând investiții la acest imobil și nefiind cunoscută destinația lui. În consecință, organele fiscale au reținut în mod corect că sunt nedeductibile cheltuielile în cuantum de 4.251.893 RON, aferente imobilului "F." pentru neîndeplinirea cerinței prevăzute de lege astfel cum s-a reținut anterior, iar nu pentru neîndeplinirea condițiilor pentru întocmirea facturilor fiscale aferente operațiunilor comerciale desfășurate de societate, cum încearcă să inducă recurenta-reclamantă. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cirsumstanțelor de fapt reținute, motivele invocate de reclamantă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să determine reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.