ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 761/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2017, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, anularea în parte a Deciziei nr. 503 din 25 aprilie 2017, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 134/27 octombrie 2010, act administrativ fiscal emis de D.G.F.P. Dâmbovița - Activitatea de Inspecție Fiscală, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. x, încheiat la data de 27 octombrie 2010, suspendarea deciziei nr. 503 din 25 aprilie 2017 până la soluționarea acțiunii în anulare și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 26 iulie 2017, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat în principal excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală, și a respins, în consecință, acțiunea față de această pârâtă, a admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, având ca obiect "anulare act administrativ", a anulat în parte decizia nr. 503/25.04.2017 în ceea ce privește punctul 2 și, în consecință, a anulat parțial decizia de impunere nr. x/27.10.2010 în ceea ce privește suma de 4.971.758 RON, compusă din: suma de 352.481 RON impozit pe profit cu accesorii aferente de 413.577 RON și suma de 1.934.992 RON TVA cu accesorii aferente de 2.270.708 RON.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În motivarea căii de atac exercitate recurenta a susținut următoarele:

Recurenta critică sentința recurată precizând că aceasta a fost pronunțată fără a ține cont de cele solicitate de AJFP Dâmbovița în întâmpinarea formulată, considerând faptul că toate probele și raționamentele organelor fiscale au fost înlăturate prin ordonanța de clasare din dosarul penal.

Instanța de fond, în mod eronat, s-a prevalat în motivarea sentinței exclusiv pe dovezile și considerentele din dosarul penal, fără a lua în calcul înscrisurile și susținerile recurentei care au stat la baza obligațiilor fiscale.

În mod eronat, instanța de fond a admis cererea formulată de intimată, referitor la TVA și impozitul pe profit, obligații fiscale stabilite în mod corect și legal de organele de control prin metoda estimării, prevăzută de dispozițiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003 din Codul de Procedură Fiscală. În aceste condiții, consideră recurenta că instanța de fond nu a avut în vedere în motivarea acestor prevederi legale în baza cărora s-au fixat aceste obligații fiscale.

În speța dedusă judecății, intimata nu face dovada că suma totală din care fac parte și accesoriile stabilite de către organul de control prin Decizia de impunere au fost achitate sau nu sunt datorate.

În ceea ce privește susținerile intimatei, preluate de instanța de fond, prin care motivează cererea afirmând că este neîntemeiat și nelegal motivul stabilirii impozitelor și taxelor suplimentare, nu sunt dovedite.

Susținerea din cererea de chemare în judecată potrivit căreia toate debitele suplimentare au fost puse în sarcina sa prin estimare, în baza unor înscrisuri ținute de salariatele magazinului fără știința sa și a notelor explicative luate vânzătoarelor din tura respectivă prin intimidare și amenințare de către comisarii Gărzii Financiare, nu poate fi luată în calcul ca argument în susținerea contestației, deoarece nu au fost prezentate dovezi care să combată constatările organelor de control, în fapt, ignorând dispozițiile exprese prevăzute de art. 73 din Codul de Procedură Fiscală, republicat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata - reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, apreciind că recurenta - pârâtă a formulat critici care se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, instanța de control judiciar are în vedere că, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală x/27.10.2010 au fost stabilite în sarcina intimatei-reclamante obligații fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 4.987.680 RON. La baza emiterii deciziei de impunere au stat constatările organelor de inspecție fiscală consemnate în Raportul de inspecție fiscală nr. x/27 octombrie 2010, în esență apreciindu-se că, la punctul de lucru din Găești al intimatei-reclamante, au fost comercializate mărfuri și s-au realizat venituri în sumă de 82.405,92 RON, fără ca aceste venituri să fie înregistrate în evidența contabilă a societății, astfel că s-a procedat la estimarea taxei pe valoarea adăugată și a impozitului pe profit, pretins sustrase de la plată.

S-a făcut astfel aplicarea dispozițiilor art. 67 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și pct. 65 alin. (1) lit. d) și pct. 66 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală.

Potrivit dispozițiilor art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la data controlului,"(1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale".

Alineatul (2) al articolului anterior menționat prevede că, "în situațiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptățite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere prețul de piață al tranzacției sau bunului impozabil, astfel cum este definit de Codul fiscal".

De asemenea, potrivit pct. 65.1. și 65.2. din H.G. nr. 1050/2004 aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: estimarea bazelor de impunere va avea loc în situații cum sunt:.... când au dispărut evidențele contabile și fiscale sau actele justificative privind operațiunile producătoare de venituri și contribuabilul nu și-a îndeplinit obligația de refacere a acestora; organul fiscal va identifica acele elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale, luând în considerare prețul de piață al tranzacției sau al bunului impozabil, precum și informații și documente existente la dosarul fiscal al contribuabilului care sunt relevante pentru impunere, iar, în lipsa acestora, organul fiscal va avea în vedere datele și informațiile deținute de acesta despre contribuabilii cu activități similare.

Din economia dispozițiilor legale menționate reiese că, documentele justificative și evidențele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există și alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere. Mai mult, contribuabilul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal, organul fiscal având sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

Analizând aspectele reținute prin Raportul de Inspecție Fiscală, instanța a constatat, în mod corect că, starea de fapt avansată de organul fiscal a fost întru totul analizată și evaluată de procuror, concluzia organului fiscal în sensul că "prejudiciul cauzat bugetului de stat a fost stabilit prin estimare de către organul fiscal, avându-se în vedere perioada 14.02.2004 – 18.07.2010, fără ca să se poată proba că în această perioadă a existat o situație similară cu cea care a fost constatată efectiv în urma controlului".

În alte cuvinte, s-a apreciat că din conduita reclamantei în cursul a două zile nu se poate trage concluzia că a avut aceeași conduită pe parcursul a mai mult de 5 ani, de natură a justifica estimarea bazei de impozitare pentru perioada 14.02.2004 - 18.07.2010.

Art. 6 din O.G. nr. 92/2003 prevede, de asemenea, că "organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză", iar art. 7 alin. (2) din ordonanță prevede că "organul fiscal este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată, organul fiscal va identifica și va avea în vedere toate circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz".

Prin urmare, în lipsa unor aspecte, probe, argumente noi, care să stea la baza unui nou act de impunere, instanța de fond, în mod corect, a reținut ca nelegală stabilirea obligațiilor suplimentare antrenate de estimarea bazei de impunere pentru perioada 14.02.2004 – 18.07.2010.

În acest context, însăși măsura suspendării soluționării contestației administrative până la finalizarea cercetărilor penale, adoptată de organul de soluționare a contestației, are ca premisă, raportat la art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, existența unor motive temeinice care să justifice existența unei interdependențe între posibilul caracter penal al faptelor cercetate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabililor.

În speță, starea de fapt a fost pe deplin lămurită de organul de urmărire penală, astfel că instanța de judecată nu a mai putut proceda la o nouă apreciere a acelorași fapte, opusă celei adoptată definitiv de organul de cercetare penală, soluție care, așa cum s-a arătat în precedent, este justă, organul fiscal, contrar regulilor logicii formale, pentru a justifica estimarea bazei de impunere, a prezumat o conduită generală pe parcursul unei perioade semnificative de timp dintr-un singur caz particular.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

În consecință, nefiind incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului și va respinge recursul declarat de, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1033 din 7 martie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.