Decizia nr. 5449/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2015, din data de 21.04.2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 44/02.02.2015 prin care a fost respinsa ca neîntemeiată contestația, în procedura administrativă, împotriva Deciziei de Impunere privind obligațiile fiscal suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscal pentru persoane juridice nr. x/25.07.2014. Prin sentința civilă nr. 2225/15.09.2015 a Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei și prin decizia nr. 2146/23.05.2018 a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cauza a fost înregistrată în fond după casare pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a la data de 22.06.2018.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 430 din 6 noiembrie 2020, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași și a anulat, în parte, decizia nr. 44/2015, decizia de impunere x/25.07.2014 și raportul de inspecție fiscală contestate, mai puțin în ceea ce privește factura stornată nr. x/2013.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond, după casare, pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași au declarat recurs. 3.1. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin motivele de recurs, arată că soluția instanței de fond este nelegala, fiind data cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 noul C. proc. civ. Instanța de fond a motivat doar anumite aspecte, astfel ca soluția adoptată nu este dată în conformitate cu aspectele reținute de instanță, nefiind în conformitate cu realitatea. Recurenta arată că a depus la dosar atât întâmpinare cât și obiecțiuni la expertiza, care însă nu au fost luate în considerare de către instanța de fond și nu au fost combătute așa cum prevede procedura civilă, fiind ignorate aspecte esențiale care dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanța de fond, ar fi condus la o altă soluție. Instanța de fond în rejudecare contrazice prima instanța care a susținut ca nu au fost depuse documente justificative, respectiv bonuri de consum prin care să dovedească și să justifice consumul materialelor în interesul activității. De asemenea, aferent cheltuielilor cu materiale auxiliare în sumă de 61.383 RON, societatea înregistrează venituri din lucrări executate și servicii prestate doar în sumă de 299 RON. Astfel, cheltuielile cu materialele consumabile în sumă de 61.283 RON sunt nedeductibile fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, întrucât nu s-a dovedit că acestea au fost efectuate în scopul realizării de venituri și nu au fost justificate cu documente. De reținut este faptul că, cheltuielile cu mărfurile în sumă de 3.292.441 RON au fost considerate nedeductibile fiscal și în baza prevederilor art. 21 alin. (4) lit. u) din Codul fiscal, respectiv sunt cheltuieli înregistrate în evidența contabilă, dovedite ulterior ca fiind legate de fapte de corupție. Valoarea cheltuielilor cu marfa achiziționată de la cei doi furnizori și înregistrată în anii 2013 și 2014 în valoare de 3.292.441 RON (2.711.941 RON + 580.500 Iei) a fost considerată cheltuială nedeductibilă fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) și lit. u) din Codul fiscal, iar pentru TVA deductibilă aferentă în sumă de 790.185 RON nu a fost acordat dreptul de deducere, conform prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, taxa fiind stabilită suplimentar la control. Achizițiile de autoturisme second hand au fost declarate doar de către S.C. A. S.R.L., nefiind declarate livrări și de către furnizori, respectiv S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., organele fiscale nereușind să contacteze nici un reprezentant al firmelor respective. Rezultă că intimata-reclamantă nu a demonstrat realitatea tranzacțiilor înscrise în facturile emise de furnizorii sus-menționați care au un comportament fiscal inadecvat, de tip fantomă și nici proveniența bunurilor înscrise în aceste facturi. În consecință, facturile emise de aceste societăți nu pot fi considerate documente justificative, societatea neavând drept de deducere pentru cheltuiala cu bunurile achiziționate în perioada 2013 - 2014 în sumă totală de 3.292.441 RON și nici drept de deducere pentru TVA deductibilă aferentă în sumă totală de 790.185 RON, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) și lit. u), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată. Din punct de vedere fiscal, nu este suficient prezentarea facturilor de achiziție de bunuri emise de diverși furnizori completate cu datele obligatorii prevăzute de legiuitor (aspect de formă), ci trebuie demonstrată realitatea operațiunilor înscrise în aceste facturi. Obligațiile fiscale suplimentare se datorează, faptului că nu a fost demonstrată realitatea tranzacțiilor înscrise în facturile emise de cei doi furnizori cu un comportament fiscal inadecvat și nici proveniența bunurilor înscrise în aceste facturi, astfel că facturile de achiziție nu pot fi considerate documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor cu mărfurile și pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă. Față de cele prezentate mai sus, rezultă ca intimata-reclamantă nu are drept de deducere pentru cheltuielile cu autoturismele în sumă de 3.292.441 RON, și nici drept de deducere pentru TVA deductibilă aferentă în sumă totală de 790.185 RON, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) și lit. u), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât datorează obligațiile suplimentare stabilite la control. Diferența de impozit pe profit în sumă de 533.622 RON a fost stabilită și ca urmare a diminuării pierderii fiscale înregistrată de societate la 31.12.2012 în sumă de 58.647 RON. Referitor la accesoriile aferente în valoare de 80.698 RON și respectiv în sumă de 125.433 RON, au fost calculate în baza prevederilor art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și art. 1201 din O.G. nr: 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere motivele arătate, solicită admiterea recursului și casarea sentinței în sensul respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată. 3.2 Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, în motivarea recursului arată că soluția instanței de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 noul C. proc. civ. Din studierea sentinței recurate se poate observa că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, motivarea acesteia sprijinindu-se exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuată în cauză. Instanța de fond a motivat doar anumite aspecte, astfel că soluția adoptată nu este data în conformitate cu aspectele reținute de instanța, nefiind în conformitate cu realitatea. Recurenta susține că a depus la dosar atât întâmpinare cât și obiecțiuni la expertiză, care însă nu au fost luate în considerare de către instanța de fond și nu au fost combătute așa cum prevede procedura civilă, fiind ignorate aspecte esențiale care dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanța de fond, ar fi condus la o altă soluție. Instanța de fond, în rejudecare, contrazice prima instanță care a susținut că nu au fost depuse documente justificative, respectiv bonuri de consum prin care să dovedească și să justifice consumul materialelor în interesul activității. De asemenea, aferent cheltuielilor cu materiale auxiliare în sumă de 61.383 RON, societatea înregistrează venituri din lucrări executate și servicii prestate doar în sumă de 299 RON. Astfel, cheltuielile cu materialele consumabile în sumă de 61.283 RON sunt nedeductibile fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, întrucât nu s-a dovedit că acestea au fost efectuate în scopul realizării de venituri și nu au fost justificate cu documente. Intimata-reclamantă a achiziționat în anii 2013 și 2014 autoturisme second hand pe bază de facturi emise de 2 furnizori cu un comportament fiscal inadecvat, respectiv societăți de tip fantomă, drept pentru care la control cheltuielile în sumă de 3.292.441 RON nu au fost considerate deductibile fiscal conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată, iar pentru TVA deductibilă aferentă în sumă de 790.185 RON nu a fost acordat dreptul de deducere, conform prevederilor art. 145 alin. (2) fit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din aceeași lege. Instanța de fond nu a avut în vedere ca cele două societăți comerciale furnizoare de autoturisme second hand sunt societăți de tip fantomă, care nu au declarat livrările de bunuri către S.C. A. S.R.L. prin declarația 394, care nu depun deconturi de TVA și alte declarații, fapt ce conduce la aprecierea că operațiunile în cauză fac parte dintr-o schemă în care realitatea este disimulată, iar reclamanta participă în lanț alături de celelalte societăți comerciale la realizarea de operațiuni tip suveică sau carusel, prejudiciind bugetul de stat cu sume reprezentând impozit pe profit și TVA, iar organele de inspecție fiscală nu au reușit să contacteze reprezentanții acestor firme. Intimata-reclamantă nu a demonstrat realitatea tranzacțiilor înscrise în facturile emise de furnizorii susmenționați care au un comportament fiscal inadecvat, de tip fantomă și nici proveniența bunurilor înscrise în aceste facturi. În consecință, facturile emise de aceste societăți nu pot fi considerate documente justificative, societatea neavând drept de deducere pentru cheltuiala cu bunurile achiziționate în perioada 2013 - 2014 în sumă totală de 3.292.441 RON și nici drept de deducere pentru TVA deductibilă aferentă în sumă totală de 790.185 RON, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) și lit. u), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată. Din punct de vedere fiscal, nu este suficient prezentarea facturilor de achiziție de bunuri emise de diverși furnizori completate cu datele obligatorii prevăzute de legiuitor (aspect de formă), ci trebuie demonstrată realitatea operațiunilor înscrise în aceste facturi (aspect de fond). Obligațiile fiscale suplimentare se datorează faptului că nu a fost demonstrată realitatea tranzacțiilor înscrise în facturile emise de cei doi furnizori cu un comportament fiscal inadecvat și nici proveniența bunurilor înscrise în aceste facturi, astfel că facturile de achiziție nu pot fi considerate documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor cu mărfurile și pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă, Față de cele prezentate mai sus, rezultă că intimata-reclamantă nu are drept de deducere pentru cheltuielile cu autoturismele în sumă de 3.292.441 RON, și nici drept de deducere pentru TVA deductibilă aferentă în sumă totală de 790.185 RON, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) și lit. u), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât datorează obligațiile suplimentare stabilite la control. Diferența de impozit pe profit în sumă de 533.622 RON a fost stabilită și ca urmare a diminuării pierderii fiscale înregistrată de societate la 31.12.2012 în sumă de 58.647 RON. Referitor la accesoriile aferente în valoare de 80.698 RON și respectiv în sumă de 125.433 RON, au fost calculate în baza prevederilor art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere motivele arătate, solicită admiterea recursului și casarea sentinței în sensul respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., admiterea excepției nulității recursurilor, motivele invocate neîncadrându-se în cele limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) și, implicit, nici în cele indicate de recurente, și, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiate a căilor de atac declarate, constatând că, pe de o parte, instanța de fond și-a motivat corespunzător soluția adoptată și, pe de altă parte, nu a încălcat și nici aplicat greșit normele de drept material, consecința fiind menținerea în integralitate a sentinței.

Soluția instanței de recurs Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursurilor invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurentele-pârâte au formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Cu toate că recurentele au formulat memorii de recurs separate, au formulat critici similare, motiv pentru care Înalta Curte va răspunde prin considerente comune. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Trebuie subliniat, de asemenea, și faptul că, în ciuda celor reclamate de recurente, instanța de apel a făcut o apreciere proprie a situației de fapt, contrazicând chiar concluziile expertului desemnat, context ce a condus la o soluție de admitere în parte a cererii promovată de intimată. Mai mult, Curtea de Apel București a făcut o analiză complexă a cauzei, cu referiri la jurisprudența europeană în spețe similare, dând valență, într-adevăr, în parte, raportului de expertiză efectuat. Validarea raportului de expertiză nu reprezintă o conduită nelegală a instanței de fond câtă vreme dispunerea și efectuarea unui astfel de mijloc de probă este imperativă în litigiile de această natură tocmai în considerarea caracterului tehnic al speței. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., În prealabil, conformându-se îndrumărilor date în decizia de casare, în al doilea ciclu de judecată a fost fixat cadrul procesual, fiind citată în calitate de pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași. A fost încuviințată și administrată proba cu expertiza tehnică de specialitate, fiind urmărite și obiectivele indicate de instanța supremă în considerentele deciziei din recurs. A fost precizat cadrul obiectiv, reclamanta înțelegând să conteste decizia nr. 44/2015, decizia de impunere nr. x/25.07.2014 și raportul de inspecție fiscală. Din actele și lucrările dosarului rezulta că în perioada 15.07.2014 -24.07.2014, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecții fiscale parțiale, pentru verificarea impozitului pe profit și a taxei pe valoarea adăugată aferente perioadei 04.05.2012-31.03.2014. Consecutiv inspecției, organul de control a întocmit Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/25.07.2014 și a emis Decizia de impunere nr. x/25.07.2014, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată în valoare de 1.338.697 RON, la care s-au adăugat dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere în valoare de 206.131 RON. Împotriva acestor acte, reclamanta a formulat contestație, soluționată prin Decizia nr. 44/02.02.2015, prin care contestația a fost respinsă ca neîntemeiată. În concret, în sarcina reclamantei s-a stabilit pentru perioada 04 mai 2012 -31 martie 2014 o diferență în plus în sumă totală de 3.448.540 RON (61.283 RON pentru anul 2012, 2.806.757 RON pentru anul 2013, 580.500 RON pentru trim. I 2014), care a condus la stabilirea unei diferențe suplimentare la impozitul pe profit în sumă de 539.831 RON. Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași nr. 349/P/08.09.2016 a fost clasată cauza penală în care reclamanta a fost urmărită penal pentru infracțiunea de evaziune fiscală, organele de cercetare penală stabilind că reclamanta nu se face vinovată de aceste fapte. Expertiza efectuată în cauză a relevat că operațiunile de achiziție și vânzare sunt reale. Din perspectiva unei posibile implicări a reclamantei într-o posibilă fraudă comisă de furnizori, Înalta Curte constată că nu au fost făcute niciun fel de probe de către pârâte care să ateste că reclamanta ar fi avut cunoștință sau ar fi fost implicată în acțiuni frauduloase generate de partenerii săi de relații comerciale. Pârâtele au refuzat dreptul de deducere motivat de faptul că nu s-a putut verifica realitatea tranzacțiilor, având în vedere faptul că partenerii de afaceri ai intimatei erau declarați inactivi sau nu funcționau la sediul declarat. Cu privire la acest aspect, Curtea arată că o atare împrejurare legată de comportamentul societate tip fantomă al furnizorilor sau absența de la sediu a acestora nu poate fi imputată reclamantei, după cum reclamantei nu poate fi imputată nici inactivitatea din punct de vedere fiscal a furnizorilor acesteia, în condițiile în care, chiar în cuprinsul actelor fiscale contestate se indică faptul că furnizorii au fost declarați inactivi ulterior derulării tranzacțiilor cu reclamanta. Aceste aprecieri sunt confirmate de jurisprudența CJUE în materie. Prin urmare, dat fiind că refuzarea dreptului de deducere este o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl constituie dreptul menționat, revine autorității fiscale să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de livrare. însă, în speța de față, pârâtele nu au dovedit caracterul fictiv al tranzacțiilor și nici implicarea reclamantei în operațiuni de fraudă fiscală alături de furnizorii săi, simplele presupuneri ale organului fiscal, generate de imposibilitatea acestuia de verificare a realității tranzacțiilor, neputând răsturna prezumția de veridicitate a operațiunilor rezultate din actele contabile. Din documentele depuse, coroborat cu concluziile expertizei, se reține că reclamanta a înregistrat scriptic în contabilitate toate tranzacțiile comerciale verificate, nefiind dovedite elemente obiective care să susțină teza pârâtelor cum că reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că livrările menționate erau implicate într-o fraudă privind TVA-ul. O altă critică adusă de către recurentă actelor contestate se circumscrie dreptului de deducere a cheltuielilor cu materiale auxiliare - contul 6021. Din această perspectivă, decizia de casare a instanței supreme face referire la analizarea impactului jurisprudenței CJUE în cauza C-153/11, Klub OOD. Instanța constată că potrivit prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma aplicabilă la data întocmirii actelor administrativ fiscale atacate: "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5)." Potrivit acestor prevederi legale, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligația să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile stipulate art. 155 alin. (5) din Codul fiscal. Din interpretarea acestor dispoziții legale se reține că una dintre cerințele esențiale în cazul unor achiziții de servicii, este aceea ca persoana impozabilă să facă dovada necesității achiziționării acestora în folosul operațiunilor sale taxabile. în ce privește cerința privind informațiile cuprinse în factură, instanța subliniază că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, informațiile ce trebuie incluse în facturi nu trebuie să reprezinte un factor determinant în acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, atâta timp cât alte elemente pot să ateste relația comercială dintre participanții la tranzacție. Or, o atare formalitate nu poate conduce la refuzul acordării dreptului de deducere, în condițiile în care societatea îndeplinește toate condițiile de fond pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, respectiv a derulat în mod efectiv operațiunile taxabile în exercitarea obiectului său de activitate, a încasat și a achitat către bugetul de stat TVA aferent. Relativ la suma privind "cheltuieli cu materiale auxiliare", se reține că reclamanta a efectuat un număr de 71 de achiziții în sumă totală de 61.282,96 RON și că nu a prezentat expertului documente justificative care să ateste dacă lucrările au fost efectuate în regie proprie sau cu un contractor. Aceste aspecte sunt contrazise de chiar actele întocmite de organele de control fiscal, care arată că documentele de achiziție există, dar ele nu atestă că aceste cheltuieli au fost făcute în legătură cu activitatea desfășurată de către reclamantă. În raport de principiile Directivei TVA, coroborat cu materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a apreciat în mod corect că și sub aspectul deducerii acestor cheltuieli cererea reclamantei a fost întemeiată. Organele fiscale au reținut din această perspectivă o diminuare a pierderii fiscale cu suma de 58.647 RON, calculând un impozit pe profit de 422 RON, cu accesorii de 148 RON aferente unui profit suplimentar de 2.636 RON. Chiar actele întocmite de organele de control fiscal arată că documentele de achiziție există, iar documentele depuse în rejudecare confirmă această împrejurare. Neutilizarea bonurilor de consum nu are consecințe din punct de vedere fiscal, astfel cum eronat se reține în actele fiscale contestate. Instanța de fond a analizat întreg ansamblul probator administrat și menționând atât soluția organelor de cercetare penală, cât și concluziile fundamentate pe înscrisuri ale raportului de expertiză a conchis în sensul că demersului judiciar al intimatei se impune a fi admis în parte, mai puțin în ceea ce privește modalitatea de stornare și repunere a facturii nr. x/2013. Susținerile recurentelor cu privire la comportamentul fiscal al celor două societăți se impune a fi respins câtă vreme, din punct de vedere al răspunderii penale, cercetările continuă față de acestea și nu a fost dovedită o legătură infracțională sau fiscală între acestea și intimată. Astfel fiind, înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurente sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.