Decizia nr. 1432/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 473/2023 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 octombrie 2023, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Garda Națională de Mediu, Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, au solicitat anularea dispozițiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României. 1.

Prin sentința civilă nr. 473 din 21 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 6 iunie 2023. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 94 din 15 septembrie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis excepția lipsei de interes a pârâtei Garda Națională de Mediu; (ii) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, invocată de către pârâta Garda Națională de Mediu, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes; (iii) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Garda Națională de Mediu; (iv) a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; (v) a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, reclamanții susțin că instanța de fond a preluat apărările pârâtelor, fără a analiza concret cererea în raport de temeiurile de drept din cuprinsul său. Astfel, prima instanță a făcut referire la Regulamentul CE nr. 1013/2016, transpus prin H.G. nr. 788/2007, fără a observa că acest regulament nu impune statelor membre să introducă în legislația națională sancțiunea contravențională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârșirea faptei. Totodată, a analizat cererea în raport de prevederile O.G. nr. 2/2021, apreciind că sancțiunea complementară a confiscării bunului folosit sau rezultat din contravenții este legală, iar sub aspectul proporționalității a avut în vedere prevederile art. 34 alin. (1) și art. 35 din Constituție, apreciind că măsura confiscării este proporțională în raport de gradul de pericol social al contravențiilor din domeniul protecției mediului. A apreciat neîntemeiată comparația făcută de reclamanți între măsura complementară a confiscării, dispusă prin art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 și măsura confiscării dispusă de art. 112 C. pen., făcând, totodată, trimitere la dosarele civile în care reclamanții au fost parte, argument pe care recurenții îl apreciază nerelevant față de obiectul cauzei de față. Însă, arată recurenții-reclamanți, deși au invocat și au solicitat a fi avută în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 197/2019, referitoare la neconstituționalitatea art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, instanța de fond nu a analizat argumentul prin care se susținea că acest text legal are o redactare similară art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2018, criticat în cauză. În speță, reclamanții nu au putut invoca excepția de neconstituționalitate, întrucât prevederile contestate sunt incluse într-o hotărâre de Guvern ce nu poate face obiectul controlului de constituționalitate, dar argumentele de neconstituționalitate din decizia nr. 197/2019 subzistă și în prezenta cauză. Susțin recurenții-reclamanți că art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2018 nu distinge, în aplicarea măsurii confiscării, în raport de proprietarul mijlocului de transport, respectiv dacă acesta a cunoscut sau nu activitățile ce se desfășurau cu autovehicului, nefiind impusă nicio condiție de proporționalitate legată de confiscare. În cazul societății C., posesia bunului confiscat a fost exercitată de un terț, iar instanța de fond a reținut greșit că societatea, în calitate de proprietar al mijlocului de transport, nu a făcut dovada necunoașterii scopului în care a fost folosit mijlocul de transport, câtă vreme faptele negative nu pot fi probate. Consideră că măsura confiscării mijlocului de transport afectează justul echilibru între interesul general al societății și interesul individual vizat de o asemenea măsură, acest echilibru putând fi menținut doar prin aplicarea sancțiunii contravenționale a amenzii și confiscarea produselor transportate ilicit, fără a fi necesară măsura complementară a confiscării mijlocului de transport. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunțată în cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Hotărârea din 5 mai 1995, pronunțată în cauza Air Canada împotriva Regatului Unit al Marii Britanii. Susțin că prevederile art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2018, spre deosebire de art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., nu reglementează condiții referitoare la proprietatea bunurilor confiscate, astfel că, în cazul săvârșirii unei contravenții, măsura confiscării mijlocului de transport se aplică indiferent dacă bunul este proprietatea contravenientului sau a altei persoane ori dacă proprietarul a cunoscut sau scopul folosirii lui. Se creează, astfel, o situație discriminatorie între persoanele care săvârșesc o infracțiune și persoanele care săvârșesc o contravenție, textul criticat fiind, astfel, contrar art. 16, art. 21 alin. (3) și art. 44 din Constituție. Arată că textul contestat nu respectă condiția proporționalității, sancțiunea confiscării mijlocului de transport fiind dispusă indiferent de valoare, ceea ce încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prevederile H.G. nr. 1061/2018 fac trimitere la O.G. nr. 2/2021, care reglementează cadrul juridic general al contravențiilor și care prevede, în art. 41 alin. (1), că măsura complementară a confiscării se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, iar în art. 21 alin. (3) prevede criteriile de aplicare a sancțiunii contravenționale. Însă H.G. nr. 1061/2018 nu conține criterii în raport de care agentul constatator să poată aprecia cu privire la oportunitatea aplicării sancțiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanțele fiecărei contravenții în parte, context în care trimiterea din art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2018 la dispozițiile art. 41 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 încalcă dispozițiile art. 44 alin. (9) din Cosntituție. Mai arată recurenții-reclamanți că lipsa proporționalității rezultă și din împrejurarea că materialul feros transportat de reclamantul A. cu autoturismul proprietatea societății C. are o valoare comercială de aproximativ 1500 RON, în timp ce autovehiculul confiscat are o valoare aproximată de 5000 Euro, situația fiind similară în cazul reclamantului B..

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimata-pârâtă Garda Națională de Mediu a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că, în calea de atac, nu au fost aduse critici soluției de respingere a acțiunii față de această pârâtă pentru lipsa calității sale procesuale pasive, astfel că sentința recurată beneficiază de autoritate de lucru judecată sub acest aspect. 4.2. Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Susține că instanța de fond a procedat la o analiză a tuturor probelor cauzei, din perspectiva susținerilor și apărărilor formulate de reclamanți și a problemelor de drept litigioase, hotărârea fiind motivată de o manieră convingătoare și stabilind corect situația de fapt și de drept. Recurenții-reclamanți urmăresc o cenzurare a aprecierilor instanței de fond asupra mijloacelor de probă administrate în cauză și o nouă judecare a fondului, incompatibile cu calea de atac a recursului. Apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România are obligația transpunerii în legislația națională a prevederilor art. 33 din Regulamentul CE nr. 1013/2006 privind transferurile de deșeuri/mărfuri periculoase. În acest context legislativ a fost adoptată H.G. nr. 1061/2008, în vederea creării unui sistem național de control al transporturilor deșeurilor periculoase și nepericuloase pe teritoriul României, iar criticile recurenților-reclamanți la adresa legalității acestui act sunt nefondate.

Alte aspecte procesuale La termenul de judecată din 13 martie 2024, instanța de recurs a respins excepția nulității recursului pentru nemotivare, ca neîntemeiată, constatând că recursul declarat de reclamanți se subsumează cazurilor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte a constatat că Garda Națională de Mediu nu are calitate procesuală pasivă în recurs, în raport de limitele în care reclamanții au criticat sentința instanței de fond. II. Soluția instanței de fond Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte va analiza cu prioritate critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., referitoare la neanalizarea și nemotivarea de către instanța de fond cu privire la unul dintre motivele de nelegalitate formulate prin cererea introductivă vizând anularea art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008. Înalta Curte constată ca fiind fondată această critică, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, coroborate cu art. 22 alin. (6) și art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că "(1) Hotărârea va cuprinde: … b)…motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților." Aceasta dispoziție are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligație în sarcina instanțelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.. Confirmând și întărind acest caracter imperativ, precum și sancțiunea nulității, legiuitorul a înțeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătorești, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și anume: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii." Importanța motivării hotărârii judecătorești a fost subliniată și în jurisprudența europeană, fiind considerată un aspect al garanțiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunțată în cauza Albina c. România, s-a reținut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului: "30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]. 34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)." Aceste considerente au fost reluate și în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: "30. Curtea reamintește în primul rând principiile stabilite prin jurisprudența sa în ceea ce privește participarea efectivă a părților la procedură și obligația instanțelor de a "audia" argumentele acestora și de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 și 32, 28 aprilie 2005 și Boldea, citată anterior, pct. 28-30)." Din jurisprudența instanței europene rezultă că un aspect deosebit de important, circumscris cerinței motivării hotărârii, se referă la obligația judecătorului de a examina în mod efectiv toate motivele și apărările expuse de părți. Această obligație se regăsește și în conținutul art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, dar și în cuprinsul art. 237 alin. (2) pct. 3 din același act normativ, potrivit căruia instanța trebuie să examineze fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul. În cauza de față, sentința recurată nu respectă aceste exigențe, cauza nefiind examinată sub toate aspectele, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează principii procesuale fundamentale. În cadrul acțiunii în anulare, reclamanții au solicitat primei instanțe ca, în analiza de legalitate a art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008, să aibă în vedere considerentele și soluția din Decizia nr. 197/2019, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 19 alin. (3) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice, susținând că textul declarat neconstituțional și textul contestat în prezenta cauză au redactare similară, astfel că argumentele avute în vedere la admiterea excepției de neconstituționalitate sunt incidente și în prezentul litigiu. Înalta Curte constată că instanța de fond a omis cu desăvârșire acest motiv de nelegalitate, din cuprinsul sentinței recurate rezultând că acest argument nu a fost avut în vedere nici explicit și nici de o manieră implicită. Este de necontestat că hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză. Însă, în speță, motivul de nelegalitate întemeiat pe Decizia Curții Constituționale nr. 197/2019 este unul însemnat, care nu poate fi nici omis în analiza instanței și nici tratat de o manieră implicită, fiind necesar a i se răspunde prin considerente distincte, corespunzător motivate. În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată și de argumentarea lor în fapt și în drept, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare completă a argumentelor și a motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil. În consecință, omisiunea instanței de fond nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii de fond și, pentru a asigura părților dreptul la soluționarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicție, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea examinării cererii de chemare în judecată sub toate aspectele de nelegalitate invocate cu privire la art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008. Soluția de casare va afecta sentința recurată doar parțial, urmând a fi menținute soluțiile referitoare la excepțiile tranșate de prima instanță și la respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu, care nu au făcut obiectul contestării în recurs, căpătând, astfel, caracter definitiv. În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare și cu motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A., B. și C., va casa în parte sentința recurată și va trimite spre rejudecare cererea de chemare în judecată, menținând restul dispozițiilor hotărârii atacate.