ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1182/2024

Ședința publică din data de 29 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 iulie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Buzău, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin sentința ce o va pronunța să dispună:

Prin sentința civilă nr. 5395/16.10.2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale materiale și funcționale, excepție invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Buzău și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată sub același număr, x/2020, la data de 20.11.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea pronunțată la data de 10.03.2021 Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerului Justiției prin întâmpinare.

La termenul de judecată din 19.05.2021, din oficiu, Curtea a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art. 7, Capitolul 8, Anexa VI Legea nr. 284/2010 și art. 7, Capitolul 8, Anexa V Legea nr. 153/2017 și a dispus citarea părților cu mențiunea de a formula concluzii scrise cu privire la această excepție.

Prin sentința nr. 416 pronunțată la 2 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a cauzei ca neîntemeiată, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Buzău și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect "anulare act administrativ", ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr. 416 pronunțate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond să se admită acțiunea așa cum a fost formulată.

În susținerea căii de atac promovate a menționat următoarele:

- Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă întrucât, pe lângă raportul juridic financiar ce derivă din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, este parte și a unui raport obligațional, care implică toți ordonatorii de credite, raport care are ca obiect plata unor despăgubiri cauzate de o pretinsă discriminare pe care o invocă reclamanta, inclusiv prin modul în care i-a fost stabilită indemnizația.

Prin urmare, aceste pretenții de ordin bănesc reprezintă despăgubirile cauzate de o faptă proprie, ilicită, astfel încât solicitarea de obligare a Ministerului Justiției la plata acestor sume, reprezintă consecința reparării prejudiciului cauzat prin fapta discriminatorie și nu neapărat prin prisma calității de ordonator principal de credite.

- În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată arată că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale în ceea ce privește discriminarea din punct de vedere salarial, născută în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Mureș, încălcând astfel prevederile art. 6 lit. b) și f) din Legea nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție, respectiv la principiul ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

În cuprinsul motivelor de recurs arătă că prima instanță nu a analizat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că la baza emiterii deciziei nr. 73/05.02.2019 s-au invocat prevederile hotărârii nr. 3/05.02.2019 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Ploiești, care nu are atribuții privind stabilirea salarizării personalului auxiliar și conex si nici să emită hotărâri prin care să adauge la dispozițiile cuprinse în legi.

Recurenta consideră că este îndreptățită la un cuantum mai mare al sporurilor, având în vedere faptul că dispozițiile art. 4 și art. 5 din Capitolul VIII denumit Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, Secțiunea I, nu prevăd că sporul se acordă în raport de atribuțiile fiecărei persoane în parte sau că sunt stabilite la nivel de autoritate.

Decizia nr. 73/05.02.2019 și sentința atacată sunt criticabile și din perspectiva neindicării în cuprinsul acestora a cuantumului fiecărui spor acordat în parte, dând astfel posibilitatea ordonatorului de credite să realizeze diferențe între salariați.

Intimații-pârâți Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar reține că, prin cererea de recurs reclamanta a formulat și critici ce vizează fondul cauzei, invocând încălcarea de către prima instanță a unor norme de drept material referitoare la temeinicia acțiunii în anularea deciziei emise de Curtea de Apel Ploiești, sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim stabilit pentru aceeași categorie profesională, existența discriminării din punct de vedere salarial în raport cu alți colegi cu aceeași vechime din cadrul altor curți de apel din țară, înțelegând prin aceasta să-și mențină susținerile formulate în cererea de chemare în judecată și solicitând, pe fondul cererii, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Sub acest aspect este de observat faptul că demersul judiciar al recurentei-reclamante vizează în principal verificarea legalității sentinței nr. 416 din data de 2 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020, prin care s-a respins ca inadmisibilă acțiunea, soluție adoptată în considerarea faptului că a învestit instanța exclusiv cu constatarea discriminării și revocarea Deciziei nr. 73/05.02.2019 emisă de Curtea de Apel Ploiești, iar nu cu anularea hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Ca urmare, în calitate de instanță de control judiciar, Înalta Curte este învestită cu verificarea conformității soluției pronunțate de către curtea de apel asupra admisibilității acțiunii reclamantei, cu regulile de drept aplicabile, controlul de legalitate a soluției date asupra acesteia urmând a fi efectuat în aceste limite, iar aspectele ce țin de fondul cererii de anulare a deciziei de salarizare contestat și de verificare a discriminării rezultată în urma emiterii actului contestat excedează cadrului procesual astfel stabilit în cauza pendinte, având în vedere dispozițiile art. 497 și art. 498 alin. (2) din C. proc. civ.

În consecință, vor fi înlăturate criticile recurentei aduse sentinței din această perspectivă.

Este nefondată prima critică adusă de către reclamantă prin motivele de recurs, respectiv că Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă întrucât, pe lângă raportul juridic financiar ce derivă din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, este parte și a unui raport obligațional, care implică ordonatorii de credite, raport care are ca obiect plata unor despăgubiri cauzate de o pretinsă discriminare pe care o invocă reclamanta, inclusiv prin modul în care i-a fost stabilită indemnizația.

În mod legal judecătorul fondului a motivat că, în materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală pasivă reprezintă o reflectare în plan procesual a aptitudinii organului administrativ de a fi subiect în raporturile reclamate de realizare a competenței sale, iar în cauză, raportat la obiectul principal al acțiunii, legitimarea procesuală pasivă în cauză o are Curtea de Apel Ploiești care a emis actul contestat .

Sub acest aspect, Înalta Curte menționează că, în speță, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, această instituție neavând atribuții în legătură cu încadrarea, stabilirea, calcularea și plata drepturilor salariale ale personalului instanțelor, reclamanta fiind, de altfel, încadrată prin decizia președintelui Curții de Apel Ploiești. Astfel dispozițiile H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările ulterioare stabilesc clar că Ministerul Justiției îndeplinește anumite atribuții specifice, strict determinate de lege, iar în calitatea sa de autoritate de stat asigură controlul asupra aplicării unitare și respectării reglementărilor legale privind organizarea și funcționarea instituțiilor și unităților care își desfășoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, neexistând un raport juridic direct între reclamantă și ministerul pârât.

Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține că demersul judiciar al recurentei-reclamante, grefier în cadrul Tribunalului Buzău, vizează revocarea Deciziei nr. 73/05.02.2019 emisă de Curtea de Apel Ploiești, obligarea instituției să emită o nou decizie prin care drepturile sale salariale să fie identice cu ale colegilor de la alte curții de apel din țară, încetând astfel discriminarea la care este supusă.

În ceea privește critica reclamantei vizând faptul că instanța de fond nu a analizat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că la baza emiterii deciziei nr. 73/05.02.2019 s-au invocat prevederile hotărârii nr. 3/05.02.2019 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Ploiești, care nu are atribuții privind stabilirea salarizării personalului auxiliar și conex si nici să emită hotărâri prin care să adauge la dispozițiile cuprinse în legi, instanța de control judiciar arată următoarele:

Prezenta pricină se poartă între reclamantă, grefier în cadrul Tribunalului Buzău, și ordonatorul de credite care are atribuții în stabilirea drepturilor lor salariale, respectiv Curtea de Apel Ploiești, fiind incidente în speță dispozițiile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit textului de lege precizat anterior "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Înalta Curte constată că art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situația personalului din justiție care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv nu a formulat contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la Curtea de Apel Ploiești, însă s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune în anulare ce vizează exclusiv actul de stabilire a drepturilor salariale, contrar normei imperative cuprinse la alin. (2) al art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Instanța de control judiciar constată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, indicate ca temei al cererii de recurs, potrivit cărora:

"Împotriva modului de soluționare a contestației persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluționării contestației. (...)", în condițiile în care, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din același act normativ, se prevede în mod expres faptul că norma respectivă stabilește modalitatea de contestare a actelor de salarizare emise categoriilor de personal din sistemul justiției, prin derogare de la norma cu caracter general cuprinsă la art. 37 din lege.

Înalta Curte reține că, din interpretarea dispozițiilor legale enunțate mai sus, rezultă indubitabil intenția legiuitorului în ceea ce privește procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiției, iar Hotărârea Curții de Apel Ploiești reprezintă actul administrativ emis de acesta, conform art. 7 din Legea nr. 153/2017, în cadrul procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 alin. (1) Secțiunea 1, Anexa V, Capitolul VIII privind reglementări specifice personalului din sistemul justiției din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și în aplicarea acestui text de lege.

În speță, cum recurenta-reclamantă nu a atacat la organul de conducere al ordonatorului de credite decizia de stabilire a drepturilor salariale pentru a i se soluționa contestația administrativă, ci, prin acțiunea formulată în fața instanței de contencios administrativ și fiscal a solicitat exclusiv anularea deciziei curții de apel de stabilire a drepturilor sale salariale, nu se poate susține că prima instanță a pronunțat sentința cu interpretarea și aplicarea greșită a cadrului legislativ incident, întrucât alegațiile recurentei-reclamante reflectă propriul demers interpretativ al legii în vederea obținerii soluției favorabile pretinse, fără a susține însă motivul de nelegalitate invocat.

În virtutea argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge susținerile recurentei-reclamante și va constata că sentința instanței de fond este legală în raport cu aceste susțineri, demersul părții recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Față de toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare care să determine reformarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 416 pronunțate la 2 martie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 29 februarie 2024.