ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 966/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor salariale pentru perioada 04.05.202-30.05.2023 și la plata daunelor-interese moratorii, sub forma actualizării sumelor și a dobânzii legale, pentru neplata salariului în perioada menționată, a dobânzii legale penalizatoare aferente, calculate de la data exigibilității obligației de plata și până la data plății efective.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 3 alin. (2) și art. 73 - 75 din Legea nr. 24/2000 și art. 160 alin. (1) din Legea nr. 367/2022 a dialogului social, cu modificările aduse prin punctul 64 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 42/2023.

Prin sentința civilă nr. 241 din 21.11.2023, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secția I civilă.

În motivare, instanța a reținut că natura raportului juridic dedus judecății este de dreptul muncii, reclamanta având funcția de consilier de probațiune în cadrul Serviciului de Probațiune Buzău.

S-a reținut că statutul consilierilor de probațiune, reglementat prin Legea nr. 123/2006, cu modificările și completările ulterioare, nu cuprinde dispoziții referitoare la determinarea instanței competente în situația litigiilor ivite în legătură cu activitatea consilierilor de probațiune, fiind aplicabil dreptul comun în materia jurisdicției muncii, respectiv Codul muncii.

De asemenea, instanța a subliniat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, întrucât actul contestat nu are caracterul unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ, chiar dacă este emis de o autoritate publică centrală, ci este un act de drept al muncii, fiind emis de ministerul pârât, în calitate de parte în raportul de muncă, fără ca prin aceasta să se exercite prerogativele puterii de stat.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că devin aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și, față de domiciliul reclamantei, a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului Buzău, secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă.

Prin sentința civilă nr. 187 din 21 februarie 2024, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea soluției, instanța a reținut că, deși prin ordinul atacat s-a constatat suspendarea de drept a raporturilor de muncă ale personalului de probațiune, prezentul demers judiciar reprezintă o contestație împotriva unui act administrativ cu caracter individual, emis de o autoritate publică - Ministerul Justiției, în regim de putere publică, în vederea organizării, executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În continuare, instanța a reținut că litigiul nu este un conflict de muncă al reclamantei cu angajatorul său, atât timp cât actul contestat nu a fost emis de angajatorul acesteia - Direcția Națională de Probațiune, ci de o autoritate publică centrală - Ministerul Justiției, în considerarea atribuțiilor prevăzute de lege, în executarea legii.

S-a mai subliniat că reclamanta a solicitat și plata drepturilor salariale, însă acest capăt de cerere este unul accesoriu, depinzând de modalitatea de soluționare a capătului de cerere principal, acela de anulare a Ordinului nr. 1397/C din 01.08.2023 emis de Ministerul Justiției, competența de soluționare fiind reglementată de art. 123 C. proc. civ.

În concluzie, tribunalul a stabilit competența în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, având în vedere rangul autorității pârâte și domiciliul reclamantei.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul Buzău, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei.

Prin petitul principal al cererii de chemare în judecată, reclamanta, în calitate de consilier de probațiune în cadrul Serviciului de Probațiune Buzău, a solicitat anularea ordinului emis de Ministerul Justiției, prin care s-a constatat suspendarea de drept a raporturilor de muncă ale personalului de probațiune, iar prin petitele accesorii, plata drepturilor salariale pentru perioada suspendării și acordarea unor daune-interese.

Este de menționat faptul că statutul consilierilor de probațiune, reglementat prin Legea nr. 123/2006, cu modificările și completările ulterioare, nu cuprinde dispoziții referitoare la determinarea instanței competente în situația litigiilor ivite în legătură cu activitatea consilierilor de probațiune, fiind aplicabil dreptul comun, potrivit art. 78 din acest act normativ.

Așadar, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554 din 2004 a contenciosului administrativ "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

De asemenea, la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554 din 2004 a contenciosului administrativ este definit actul administrativ ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

Obiectul litigiului pendinte îl constituie solicitarea unei persoane fizice de anulare a Ordinului nr. 1397/C din 01.08.2023, act administrativ individual, emis de Ministerul Justiției ca autoritate publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În acord cu cele reținute de tribunal, Înalta Curte constată că litigiul nu are natura juridică a unui conflict de muncă al reclamantei cu angajatorul acesteia, întrucât actul contestat nu a fost emis de angajator, respectiv Direcția Națională de Probațiune, ci de o autoritate publică centrală, respectiv Ministerul Justiției, în considerarea atribuțiilor prevăzute de lege, în executarea legii.

Prin urmare, se reține că ordinul contestat este un act administrativ cu caracter individual în sensul dispozițiilor art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că este emis de o autoritate publică, în regim de putere publică și modifică raportul de serviciu al reclamantei, fiind suspendat raportul de muncă al consilierilor de probațiune prevăzuți în anexa la ordin.

În ceea ce privește capătul de cerere privind plata drepturilor salariale și a daunelor-interese pentru perioada suspendării raporturilor de muncă, instanța supremă constată că acest petit are caracter accesoriu față de cererea principală constând în anularea ordinului, fiind aplicabile dispozițiile art. 123 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești.

Prevederile legale evocate reglementează un caz de prorogare legală a competenței, stabilind că instanța competentă a soluționa o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială sau teritorială.

Totodată, este de menționat că, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2002, litigiile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale sunt soluționate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, astfel încât, având în vedere că ordinul contestat este emis de Ministerul Justiției, autoritate publică centrală, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

În ceea ce privește competența teritorială, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 "reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său".

Înalta Curte constată că domiciliul reclamantei se afla la data sesizării instanței în municipiul Buzău, așa încât, având în vedere textele legale evocate, Curții de Apel Ploiești îi revine competența teritorială de soluționare a cauzei.

În consecință, Înalta Curte în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2024.