ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2440/2020

HOTĂRÂRE

25.11.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2440/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 12.02.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Ploiești, cu citarea CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

1.recunoașterea stării de discriminare în care ne aflăm din punct de vedere salarial în raport cu alți angajați, din cadrul Ministerului Justiției (consilierii de probațiune în Direcția Națională de Probațiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente ale subsemnaților raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 10.01.2017 până la data de 31.12.2017 sau la zi, pentru personalul care a fost salarizat prin raportare la VRS și după 31.12.2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. HI din O.U.G. nr. 20/2016);

2.repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 10.01.2017 până la zi, și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare reprezentat de neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit ca reclamanții să beneficieze;

3.obligarea pârâților Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare prin obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care reclamanții sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, pentru perioada 10 ianuarie 2017 și pentru viitor;

4.actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentința civilă nr. 423 din 8 iunie 2020, Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

În motivarea sentinței s-a făcut referire la prevederile art. 269 alin. (2) și (3) Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011 și art. 127 alin. (1), (2) și 2

C. proc. civ. și s-a menționat că în cauză acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, personal auxiliar de specialitate și conex și a fost adresată Tribunalului Buzău, ca instanță de la locul domiciliului reclamanților. Astfel fiind conturat raportul juridic litigios, instanța a apreciat că Tribunalul Buzău nu poate soluționa prezenta cauză întrucât este parte în proces, devenind incidente dispozițiile art. 127 alin. (2) și (2)

C. proc. civ.

Astfel învestit, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 371/2020 din 29 septembrie 2020, a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale a tribunalului, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Vrancea, a declinat cauza la Tribunalul Buzău și, constatând ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestui conflict.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Vrancea a reținut că litigiul face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, astfel încât pentru stabilirea competenței instanței se aplică dispozițiile art. 210 din legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Textul de lege menționat reglementează un caz de competență teritorială exclusivă, competența fiind astfel de ordine publică, astfel cum se interpretează în mod constant în doctrina și jurisprudența relevantă în materie.

S-a arătat că în cererea de chemare în judecată nu s-au indicat domiciliile reclamanților, ci s-a menționat doar domiciliul procesual ales, la Judecătoria Pătârlagele (neexistând nici un fel de indicii că vreunul din aceștia ar avea domiciliul în județul Vrancea), iar locul de muncă al reclamanților, Judecătoria Pătârlagele, se află în circumscripția Tribunalului Buzău, astfel că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, competent să soluționeze acțiunea este Tribunalul Buzău.

Instanța a apreciat că, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., întrucât reclamanții au învederat că fac parte din personalul auxiliar de specialitate și conex al Judecătoriei Pătârlagele, nedesfășurându-și activitatea ca grefieri la Tribunalul Buzău sau la o instanță superioară acesteia.

Totodată, s-a reținut că, deși Tribunalul Buzău are calitatea de pârât, de vreme ce reclamanții au ales să se adreseze Tribunalului Buzău, care era competent în soluționarea cauzei, acesta era legal învestit să judece cauza, neavând posibilitatea, raportat la prevederile art. 127 alin. (2)

coroborat cu art. 127 alin. (2) C. proc. civ., să trimită spre soluționare cauza altei instanțe, întrucât dreptul de a opta între instanța competentă (Tribunalul Buzău) și instanțele indicate în textul legal menționat anterior a fost dat de legiuitor reclamanților.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, în considerarea argumentelor ce succed:

Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind în primă instanță tribunalului.

În cauza dedusă judecății, reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex al Judecătoriei Pătârlagele și au învestit Tribunalul Buzău cu soluționarea unui conflict individual de muncă, optând pentru competența de soluționare a instanței de la domiciliul sau locul lor de muncă.

Dispozițiile art. 3 raportat la art. 90

din Legea nr. 567/2004, cu referire la art. 41 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești recunosc acestor reclamanți, din perspectiva profesiei pe care o exercită, calitatea de personal auxiliar și conex în cadrul instanței unde funcționează, acestora fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1), alin. (2) și alin. (2

) C. proc. civ.

Potrivit art. 266 din Codul muncii:

"Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.", iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Art. 127 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, reglementează un caz de competență facultativă în sensul următor:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Astfel, Legea nr. 310/2018 a modificat dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competența facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea.

Or, aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță, având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea la Judecătoria Pătârlagele, iar competența materială de soluționare a cauzei aparține în primă instanță tribunalului.

Totodată, din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, rezultă că reclamanții puteau sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, având în vedere calitatea de pârâți a Tribunalului Buzău și Curții de Apel Ploiești.

Reclamanții au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Buzău, în acord cu prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă, instanța de la domiciliul reclamanților sau instanța de la locul de muncă.

Caracterul facultativ al prevederilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (2)

al aceluiași text de lege, permite așadar reclamanților să recurgă sau nu la acest beneficiu oferit de lege, fără ca acestora să le fie afectată valabilitatea opțiunii.

Așadar, dreptul de opțiune aparține, în mod exclusiv, părții reclamante, iar nu și părții pârâte sau instanței din oficiu care, prin urmare, nu poate reclama pe calea excepției de necompetență opțiunea procesuală manifestată de partea reclamantă (eventuala schimbare a competenței s-ar putea obține pe calea unui alt mecanism, și anume, cererea de strămutare).

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Buzău, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.