ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 637/2021

HOTĂRÂRE

16.03.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 637/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2020, la data de 13.02.2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., reprezentați de B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Buzău, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat obligarea pârâților la recunoașterea stării de discriminare din punct de vedere salarial în raport cu alți angajați din cadrul Ministerului Justiției, - consilierii de probațiune din Direcția Națională de Probațiune, respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrarea și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 și în continuare., recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea definitivă a dreptului a diferenței dintre venitul la are sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit sumă actualizată cu indicele de inflație la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

În drept, reclamanții au invocat Decizia Curții Constitutționale nr. 794/2016, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. .3Al alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casați și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin sentința civilă nr. 593/18.09.2020, Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reținând incidența în cauză a dispozițiilor 127 alin. (1), (2) și alin. (2)

C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la data de 30 septembrie 2020.

Prin sentința civilă nr. 1322 din 4 decembrie 2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor 127 alin. (2) și alin. (2)

C. proc. civ., care stabilesc o competență teritorială alternativă, precum și incidența dispozițiilor art. 116 din C. proc. civ., potrivit cărora reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Înalta Curte constată că litigiul vizează un conflict de muncă, declanșat de către reclamanți ce au calitatea de personal auxiliar de specialitate, specialiști IT și conex în cadrul Tribunalului Buzău, iar în cauză, pârâți sunt atât Curtea de Apel Ploiești, cât și Tribunalul Buzău.

Regula în funcție de care se stabilește competența teritorială în soluționarea litigiilor de muncă este reglementată de art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, însă legiuitorul a instituit și o excepție de la această regulă, prin edictarea dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (1), (2) și (2

) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, incidente în cauză raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 13 februarie 2020, Înalta Curte constată că aceste prevederi reglementează un caz de competență facultativă în sensul următor:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că reclamanții puteau sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate celei în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii, având în vedere calitatea de pârât a Tribunalului Buzău.

În aceste condiții, sesizarea Tribunalului Buzău de către reclamanți s-a făcut cu nerespectarea art. 127 alin. (2)

C. proc. civ., întrucât calitatea de pârât a Tribunalului Buzău exclude competența de soluționare a cauzei de către această instanță.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei revine uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi competentă, potrivit legii.

Astfel, în condițiile în care Curtea de Apel Pitești, în circumscripția căreia se află Tribunalul Vâlcea, este una dintre curțile de apel aflate în vecinătatea Curții de Apel Ploiești, în circumscripția căreia se află Tribunalul Buzău, rezultă că Tribunalul Vâlcea este competent teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.