ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1951/2021

HOTĂRÂRE

30.09.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1951/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția I civilă, la data de 13 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. (grefieri în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, respectiv DIICOT Buzău - reclamanta H.), alături de reclamantul I. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, DIICOT Buzău, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării (CNCD), recunoașterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alți angajați din cadrul Ministerului Justiției (consilierii de probațiune în Direcția Nalională de Probațiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și în continuare. S-a solicitat, totodată, recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 și în continuare; precum și plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiti și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Prin încheierea din data de 12.04.2021 pronunțată în dosarul x/2020 s-a dispus disjungerea cauzei în privința reclamantului I. și pe pârâții DIICOT și CNCD, fiind format prezentul dosar, în care, la același termen, cauza a rămas în pronunțare pe excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta DIICOT.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 251/2021 din 12 aprilie 2021, Tribunalul Brăila, secția I civilă a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de pârâta DIICOT, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul I. și pârâții DIICOT și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Buzău.

În motivarea acestei hotărâri, s-au reținut, în esență, următoarele:

Prezentul litigiu este un litigiu de muncă, în conformitate cu art. 266 din Codul Muncii, și, în acest caz, competența teritorială se determină conform art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv, art. 210 din Legea 62/2011, normele de competență instituite de aceste texte fiind exclusive, iar, prin excepție de la aceste norme, art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. reglementează situația cererilor formulate de judecători, procurori, asistenți judiciari și grefieri.

Instanța a reținut că reclamantul I. nu are, însă, calitatea cerută de textul de lege mai sus redat, pentru a avea dreptul de a sesiza o altă instanță decât cea competentă în mod obișnuit să soluționeze litigiul cu care a fost învestită instanța, acesta având funcția de șofer în cadrul DIICOT Buzău, conform adeverinței depusă la dosar.

Ca urmare, în cazul acestuia, competența se determină potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Cum adresa de domiciliu a reclamantului este în mun. Buzău (conform evidenței DEPABD), iar locul de muncă tot în mun. Buzău, instanța a admis excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta DIICOT și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul I. și pârâții DIICOT și CNCD, în favoarea Tribunalului Buzău.

2.2). La data de 26 aprilie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă, iar prin sentința civilă nr. 942/2021 din 09 iunie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei promovată de reclamantul I., în contradictoriu cu pârâții Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție (disjuns din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Brăila), în favoarea Tribunalului Brăila, secția I civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță competentă să soluționeze conflictul negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și reclamantul din prezentul dosar, și a fost adresată Tribunalului Brăila, în considerarea calității unora dintre reclamanți și în aplicarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.

A reținut și prevederile art. 59 C. proc. civ. și, cum drepturile pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație, a considerat că devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, instanța a apreciat că Tribunalul Brăila a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantului din prezentul dosar.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență.

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului Buzău, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ.. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte reține că cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de mai multe persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la unitățile-pârâte, în calitate de angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă individuale diferite.

Conform art. 59 din C. proc. civ., prin care se definește coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Prin urmare, prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite, cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură.

Așadar, Înalta Curte reține că legătura dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influențează sau poate să influențeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părților se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra celorlalte.

Prin urmare, trebuie să existe o interdependență între cereri, care, în cauza de față, nu există.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situația în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecății, printr-un proces colectiv, unei singure instanțe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenței de jurisdicție teritorială.

Or, a considera că, în privința cererii formulate de reclamanții din cauza de față, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului Brăila, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu ceilalți reclamanți, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția instanței învecinate celei la care funcționează, ar însemna să se exercite un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură asupra căreia nu se poate reveni într-un regulator de competență.

În concluzie, Înalta Curte reține că, în cauză, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 59 din C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, în realitate, fiind incidente prevederile art. 100 din același Cod, potrivit căruia, "dacă mai mulți reclamanți, prin aceeași cerere de chemare în judecată, formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât, invocând raporturi juridice distincte și neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanței competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenții în parte".

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale susmenționate, rezultă că, în situația în care mai mulți reclamanți, angajați, formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiași pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură, care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanței competente nu se face potrivit art. 269 alin. (3) din Codul Muncii.

Împrejurarea că reclamanții au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a solicitat pretenții proprii față de pârâți, nu poate justifica, în mod legal, prorogarea de competență.

În ce privește competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, care este dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Așa fiind, în lumina dispozițiilor art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența teritorială de soluționare a cauzei aparține tribunalului de la domiciliul reclamantului I..

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și în raport de obiectul cauzei - conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanța de la domiciliul reclamantului este Tribunalul Buzău, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal.

De menționat, așa cum corect a constatat și prima instanță de declinare, că reclamantul din dosarul de față nu se regăsește în situația de competență facultativă reglementată de art. 127 C. proc. civ.., ca atare, o dată în plus, competența de soluționare a cauzei nu revine Tribunalul Buzău.

Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul reclamantului se află în circumscripția Tribunalului Buzău, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în speță, competența de soluționare a litigiului aparține acestei instanțe.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Buzău, secția I civilă, Complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.