ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1886/2021

HOTĂRÂRE

28.09.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1886/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub dosar nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat obligarea pârâților la recunoașterea stării de discriminare din punct de vedere salarial în raport cu alți angajați din cadrul Ministerului Justiției, respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016; plata diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 până la zi, precum și în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare; obligarea pârâților la emiterea ordinelor de salarizare noi și plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.08.2016 și pentru viitor, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare; actualizarea sumelor de mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să le fie achitate și până la plata lor efectivă.

Tribunalul Dâmbovița a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale și a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., referitoare la competența facultativă, reclamanții fiind procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași. Potrivit acestui text de lege, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, norma aplicându-se în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor. Or, reclamanții funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași și nu la Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și, prin urmare, nu pot sesiza decât instanța competentă potrivit dreptului comun în materie.

Pe cale de consecință, prin sentința civilă nr. 670/10.03.2021 Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin încheierea de la termenul din data de 29.06.2021, Tribunalul Călărași, la rândul său, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, declinând dosarul Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. reglementează ipoteza în care un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară acesta activitatea. Pentru această situație, textul prevede imperativ competența oricăreia "dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Deși denumirea marginală a art. 127 C. proc. civ. este "Competența facultativă", exprimarea imperativă - "va sesiza" - denotă caracterul obligatoriu al măsurii declinării competenței teritoriale, facultativă rămânând în acest caz alegerea instanței în favoarea căreia urmează să se decline competența, dintre cele care îndeplinesc condițiile legii. Cu toate că legiuitorul se referă la sesizarea instanței judecătorești "de același grad" cu cea la care își desfășoară activitatea reclamantul, totuși textul nu se oprește aici, ci face, în continuare, referire la "circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate". Ca atare, nu s-a avut în vedere doar instanța de același grad cu cea la care funcționează reclamantul, ci s-a avut în vedere și posibilitatea exercitării căilor de atac, aceasta fiind rațiunea pentru care s-a făcut trimitere la circumscripția curții de apel în care se afla instanța unde se introduce cererea.

În analiza competenței prevăzute de art. 127 din C. proc. civ. trebuie avută în vedere nu numai instanța la care funcționează reclamantul, ci și curtea de apel în circumscripția căreia se afla această instanță. Având în vedere dispozițiile alin. (2), care extind aplicabilitatea alin. (1) și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor, rezultă că Tribunalul Călărași nu este competent teritorial să judece, reclamanții funcționând în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-civilă, la data de 28 iulie 2021.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Călărași competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamanții solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi bănești despre care afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi salariale.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este dat de art. 248-253 din Codul muncii și Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care își acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii."

De asemenea, art. 127 alin. (2)

din același cod statuează că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, iar potrivit alin. (3) dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și grefierilor.

Se reține că Legea nr. 310/2018 a modificat prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., extinzându-i sfera de aplicare, în sensul că este incidentă competența facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea, dispozițiile aplicându-se în mod corespunzător și grefierilor.

În speță, reclamanții au calitatea de procurori pensionari și, respectiv, personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași, iar competența aparține, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție aceștia în au domiciliul sau locul de muncă.

Prin urmare, având în vedere că reclamanții nu își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza sau la o instanță inferioară acesteia, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei, litigiului nu-i este aplicabilă nici teza prevăzută de art. 127 alin. (2)

din cod, întrucât aceasta are în vedere numai ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, ceea ce nu este cazul în speță. Dispoziția legală mai sus amintită nu se aplică prin asemănare și parchetelor de pe lângă instanțe, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens.

Este de subliniat faptul că prevederile art. 127 din C. proc. civ., privind competența facultativă, sunt norme juridice de excepție, motiv pentru care sunt de strictă interpretare și, bineînțeles, nu pot fi extinse prin analogie. O interpretare așa-zis extensivă a textului de lege aflat în discuție echivalează cu adăugarea la lege, operațiune prohibită de art. 5 alin. (4) din același cod.

Raportat la toate aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Călărași, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.