ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2591/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă la data de 23.06.2017 sub nr. x/2017, iar ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, urmare soluționării conflictului de competență prin decizia nr. 1938 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 14.05.2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, revocarea Deciziilor nr. 18/17.02.2017, nr. 16/17.02.2017 și nr. 14/17.02.2017 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și emiterea unor noi decizii de salarizare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON (valoare care să fie menționată distinct, ca element de componență a salariului) începând cu data de 09.04.2015, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 295/2015 începând cu data de 01.08.2016, precum și plata diferenței dintre venitul efectiv plătit și cel cuvenit urmare recalculării prin includerea valorii de referință sectorială de 405 RON, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă.

Prin sentința civilă nr. 174 din 18 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău în privința capătului 1 de cerere și a respins, în consecință, acest capăt de cerere doar cu privire la pârâtul menționat, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, prima instanță a admis excepția lipsei de interes relativ la capătul de cerere constând în solicitarea de revocare/anulare a Deciziei nr. 18/2017 și a respins, în consecință, acest capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes.

Pe de altă parte, instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și a anulat în parte deciziile nr. 16/17.02.2017 și nr. 14/17.02.2017, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, doar în ceea ce îi privește pe reclamanți.

Totodată, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin Procurorul General, să emită pentru reclamanți decizii de încadrare salarială producătoare de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, ținând seama și de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2005.

Nu în ultimul rând, instanța a obligat pârâții să plătească fiecărui reclamant diferențele salariale rezultate pentru fiecare din aceștia, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 anterior a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin care, invocând prevederile art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, admiterea excepției lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect, iar, în rest, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de critici, recurentul a învederat, în esență, că, în virtutea art. 1 din Decizia nr. 3207 din 29.11.2019 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, personalul auxiliar de specialitate, tehnicienii criminaliști, ca personal asimilat grefierilor și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au fost salarizați având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON. Totodată, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale au fost stabilite potrivit art. 1 din aceeași decizie, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, iar Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin act administrativ, a dispus salarizarea în aceleași condiții a personalului auxiliar de specialitate din cadrul acestui parchet și parchetelor subordonate.

A mai arătat recurentul-pârât că, începând cu data de 01 ianuarie 2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. În acest sens a evocat prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 și art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, apreciind că, din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că noile salarii de bază din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, la care nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege, iar principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la data de 01.01.2011.

Totodată, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a invocat o greșită acordare a valorii de referință sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007, considerând că reclamanții nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, în favoarea cărora legiuitorul a optat să acorde majorările în discuție.

Sub aspectul reliefat a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, exemplificând în acest sens Decizia nr. 289/07.06.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 586/07.07.2005, prin care s-a statuat, în esență, asupra faptului că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ținând seama și de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

De asemenea, recurentul a invocat jurisprudența CEDO în susținerea opiniei potrivit căreia statul beneficiază de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, precum și Deciziile Curții Constituționale nr. 818-821 din 03.07.2008, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepțiile de neconstituționalitate invocate de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În continuare, recurentul-pârât a enunțat dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, art. 3

1

alin. (1

3

) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016 și a arătat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al salariilor de bază aflate în plată nu cuprindea și majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

De asemenea, a enunțat prevederile art. 1 alin. (1) și alin. (2) și art. 2 din O.G. nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008, abrogată prin art. 48 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, de asemenea abrogată, și a susținut că s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015-31.07.2016, 01.08.2016-30.09.2016 și 01.10.2016-31.12.2017, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON.

A evidențiat recurentul și faptul că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015, prin care a fost consacrat principiul alinierii drepturilor salariale cuvenite întregului personal din categoriile menționate, diferențiat pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație și anume judecători, magistrați-asistenți, personal auxiliar de specialitate și personal conex din cadrul instanței supreme, sunt neconstituționale.

Prin decizia anterior menționată, Curtea Constituțională a concluzionat în sensul că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile/definitive. Totodată, s-a reținut că acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

În final recurentul-pârât a susținut că, ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 în Monitorul Oficial, ordonatorii de credite din sistemul justiției au procedat la recalcularea indemnizațiilor brute lunare și a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, începând cu data de 09.04.2015.

Așadar, a concluzionat recurentul, egalizarea drepturilor salariale nu poate viza o dată anterioară celei menționate, deoarece începând cu 09.04.2015 s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupațională "Justiție".

Legal citați, intimații-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. și intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău nu au formulat întâmpinări.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 15 iunie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de pârât și subsumate de acesta cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi grupate și rezumate după cum urmează:

- teza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, urmare emiterii Deciziei nr. 3207 din 29.11.2019 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- nelegalitatea soluției pronunțate asupra fondului cauzei.

În ceea ce privește primul set de critici, instanța de control judiciar reține că lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de recurent doar pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 față de emiterea Deciziei nr. 3207 din 29.11.2019, prin care a fost recunoscut dreptul reclamanților la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, coroborată cu dispunerea, de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin act administrativ, a salarizării, în aceleași condiții, a personalului auxiliar de specialitate din cadrul acestui parchet și din cadrul parchetelor subordonate.

Înalta Curte reține că actele administrative emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Decizia nr. 3207 din 29.11.2019, de care se prevalează recurentul-pârât au fost emise începând cu data de 29.11.2019 și se plasează temporal ulterior pronunțării sentinței recurate.

Prin urmare, obiectul acțiunii, inclusiv pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, respectiv 18.01.2019.

Totodată, Înalta Curte observă că dispozițiile legale în baza cărora a fost emisă Decizia nr. 3207 din 29.11.2019, preluate, conform afirmațiilor recurentului și de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în actele administrative prin care s-a recalculat cuantumul indemnizațiilor de încadrare cuvenite reclamanților, sunt tocmai cele avute în vedere de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că emiterea, după soluționarea cauzei în primă instanță, de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a actelor administrative evocate, ce vizează, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, salarizarea recurenților nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea pentru o astfel de perioadă, ci o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, motiv pentru care susținerile recurentului sunt nefondate.

Pe fondul cauzei, în acord cu argumentele prezentate de prima instanță în considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că soluția adoptată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este legală.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, analizate în limitele învestirii în recurs stabilite prin calea de atac exercitată în cauză, Înalta Curte reține că intimații - reclamanții, ce au calitate de personal auxiliar de specialitate conex și contractual în cadrul parchetelor, au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune ce are ca obiect revocarea deciziilor nr. 14/17.02.2017 și nr. 16/17.02.2017, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și emiterea unor noi decizii de salarizare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, la care să se adauge, începând cu data de 01.08.2016, majorarea de 10%, solicitându-se, totodată și obligarea pârâților la plata diferenței dintre venitul cuvenit și cel efectiv plătit.

Instanța de control judiciar reține că, deși este adevărat că prin deciziile atacate în prezenta cauză a fost stabilită salarizarea intimaților - reclamanți în baza art. 1 lit. c) și art. 17 alin. (2)-(4) din Capitolul VIII din Anexa VI din Legea nr. 284/2010, chestiunea de drept dedusă judecății privește, în realitate, modalitatea de aplicare, în demersul sus indicat (de stabilire a salarizării), a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, mai exact a stabilirii cuantumul valorii sectoriale de referință și data de la care aceasta se aplică, în procedura de egalizare a salariilor, în sensul stabilit de dispozițiile legale menționate.

În ceea ce privește aspectele ce au făcut obiectul cauzei și au fost tranșate de prima instanță, Înalta Curte reține că prin prevederile art. 1 alin. (1) și (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, așa cum a fost modificată s-a stabilit, ca regulă, că în anul 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, dar s-a prevăzut și că, prin excepție de la regulă, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, "salarizat la același nivel", care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, "va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

În acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că voința legiuitorului a fost ca, începând cu data de 9 aprilie 2015, să fie înlăturate inechitățile dintre salariații care, deși își desfășurau activitatea în aceleași condiții, primeau salarii diferite.

Înalta Curte consideră că, în susținerea soluției instanței de fond, prezintă relevanță atât evoluția legislativă în materie, cât și interpretările oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională.

Așadar, în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, prin Decizia nr. 23/2016, că: "sintagma salarizat la același nivel are în vedere personalul (...) din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

În anul 2016, legiuitorul a continuat eforturile de înlăturare a inechităților din salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Astfel, prin O.U.G. nr. 57/2015, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 și prin O.U.G. nr. 43/2016, la art. 1 s-a stabilit regula conform căreia, în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel din luna decembrie 2015, iar la art. 3

1

alin. (1) a stabilit excepția de la regulă, în sensul că, începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare aferent unui program normal al timpului de muncă mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin art. 3

1

alin. (1

1

) s-a stabilit că sintagma "fiecare funcție" vizează funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010, iar pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, prin art. 3

1

alin. (1

2

) s-a stabilit că se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu excludea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Instanța de fond a făcut referire și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care aceasta a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art. 3

1

alin. (1

2

) din O.U.G. nr. 57/2015, întrucât contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare. În această interpretare, Curtea Constituțională a concluzionat că "personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică".

Înalta Curte este, așadar, în acord cu opinia instanței de fond conform căreia până în anul 2016 inclusiv, pentru stabilirea nivelului maxim al salariului în plată, nu s-a făcut diferențiere între drepturile stabilite prin act normativ și cele recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Astfel, în raport cu prevederile indicate, la nivelul autorității judecătorești și cel al familiei ocupaționale "Justiție", din anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, valoarea de referință sectorială care determină nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare în plată este de 405 RON, valoare care este o constantă. În acest context a reținut prima instanță că reclamanții sunt îndreptățiți să obțină calcularea indemnizației de încadrare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 9 aprilie 2015, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 până la data de 1 octombrie 2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015, instanța de fond procedând doar la interpretarea legii, fără a încălca aspectele statuate prin Deciziile Curții Constituționale nr. 818-821 din 03.07.2008 ori jurisprudența CEDO evocată de recurent.

Înalta Curte reține că prezintă relevanță în cauză și punctul de vedere exprimat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în ședința din 17 ianuarie 2017 conform căruia: "... Plenul Consiliului Superior al Magistraturii recomandă ordonatorilor de credite, în raport de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, ca în cadrul aceleiași categorii profesionale și familiale ocupaționale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referință sectorială fiind o constantă, astfel că, diferențele de salarizare în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" trebuie să rezulte exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad, care se aplică valorii de referință sectorială maximă, aflată în plată, de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015."

Cu privire la data la care se aplică această valoarea de referință sectorială, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în ședința din 4 iulie 2017, a recomandat ordonatorilor de credite "aplicarea în mod unitar a unei valori de referință sectoriale în cuantum de 405 RON la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" începând cu data de 9 aprilie 2015 și în cuantum de 405 RON + 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, în raport cu specificul fiecărei instituții."

Totodată, Înalta Curte apreciază că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, respectiv la 9 aprilie 2015, valoarea sectorială de referință în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 era confirmată de practica judiciară în materie.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței civile nr. 174 din 18 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2022.