ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1016/2024

Ședința publică din data de 22 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 22.03.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B., Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Garda Forestieră Timișoara, să dispună:

- obligarea pârâților să procedeze la ducerea la îndeplinire întocmai a dispozițiilor sentinței nr. 211/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 1434/06.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

- anularea actelor de executare subsecvente, care nu sunt conforme cu considerentele si dispozitivul sentinței nr. 211/2016 a Curții de Apel Alba Iulia, respectiv a contractului nr. x/04/08/2020 și a actului adițional nr. x/15.03.2021;

- suspendarea efectelor contractului nr. x/04.08.2020 și ale actului adițional ulterior nr. 1 din 15.03.2021, încheiat între pârâtele de ordinul unu și doi, până la finalizarea prezentei contestații;

- obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 65 din 19 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, și a respins ca inadmisibilă acțiunea exercitată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Garda Forestieră Timișoara. Totodată, a luat act că reclamanta va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată, iar pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 65 din 19 aprilie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia a exercitat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltare a susținut, după o expunere a situației de fapt, a soluției pronunțate de instanța de fond și a considerentelor reținute în fundamentarea acesteia, că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prin raportare la conținutul contestației formulate și întemeiate pe art. 24 din Legea nr. 554/2004 și la conținutul întregii proceduri prevăzute de acest articol, precum și de prevederile art. 28 alin. (1) din lege, care se completează cu dispozițiile C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum și cu procedura reglementată de această lege-cadru.

A opinat că se încadrează în dispozițiile acestor norme la care a făcut trimitere în contestația formulată, câtă vreme situația prezentată vizează acele dispoziții procedurale pentru care nu este prevăzută o reglementare specială în Legea contenciosului administrativ, respectiv situația în care hotărârea judecătorească a fost dusă la îndeplinire într-un mod defectuos și vătămător pentru ea. Astfel, consideră că acolo unde norma specială nu prevede în mod expres, urmează a se da eficiență normei generale, atât timp cât verificarea normelor C. proc. civ. cu raporturile de drept administrativ este parte a actului de justiție, iar în privința procedurii speciale de executare instituite de art. 24 din Legea nr. 554/2004 trebuie avut în vedere că aceasta se aplică numai dacă, prin dispozitivul hotărârii definitive ce constituie titlu executoriu, autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, fiind vorba de obligații de a face ce nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanții legali.

Aceasta nu înseamnă, în opinia recurentei, că persoanele vătămate în drepturile lor de modul în care a fost dus la îndeplinire dispozitivul hotărârilor judecătorești care cuprind alte obligații decât cele avute în vedere de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu pot solicita instanței aducerea acestora la îndeplinire și că vor urma norme din procedura de executare silită reglementată de C. proc. civ.

Trimiterile pe care articolul 24 le face la C. proc. civ. nu modifică regimul executării hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ în ceea ce privește obiectul procedurii speciale de executare, ci se face trimitere fără distincție la procedura generală din C. proc. civ., aceste norme urmând a fi aplicate prin prisma dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, adică cu trimitere concretă la situația în care sunt necesare lămuriri cu privire la întinderea sau aplicarea titlului executoriu - aspecte ce pot fi lămurite oricând la cererea persoanelor interesate.

Sentința nr. 211/2016 a Curții de Apel Ala Iulia, pronunțată în dosarul nr. x/2013, a rămas definitivă la data de 6 martie 2020, urmare a pronunțării deciziei nr. 1434/06.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar pârâții de ordinul doi și trei au fost obligați să ia măsurile necesare pentru restabilirea situației anterioare rezilierii contractului nr. x/2011, astfel încât repunerea părților în situația anterioară presupunea continuarea contractului menționat în aceleași condiții contractuale, care-i permiteau accesul la alte demersuri judiciare. Or, pârâții au înțeles să execute defectuos repunerea în situația anterioară, adică au încheiat un nou contract, nr. x/04.08.2020, care conține clauze diferite de cel inițial, așa încât părțile simulează repunerea în situația anterioară, în realitate creând un nou raport juridic, eludând astfel prevederile legale și finalitatea urmărită de hotărârea judecătorească ce trebuia pusă în executare, așa cum rezultă din modificările cuprinse în noul contract, evidențiate în cererea de recurs formulată.

Așadar, în încercarea de a crea aparența executării hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2013, pârâții au întocmit un alt contract, care conține diferențe semnificative față de cel avut în vedere de instanța de judecată și care a făcut obiectul cercetării judecătorești, acest aspect neputând fi apreciat o veritabilă repunere în situația anterioară, deoarece dă naștere la raporturi obligaționale diferite între părțile semnatare, iar față de terți creează o neexecutare sau o executare defectuoasă a hotărârii ce se impunea a fi executată.

Întinderea executării titlului și modul în care acesta a fost executat pot face obiectul verificărilor instanței, iar prin punerea în executare cu nerespectarea dispozitivului hotărârii judecătorești contestatoarea a fost pusă în imposibilitatea de a valorifica în acțiuni judiciare prevederile contractuale excluse și s-a creat o situație care a generat avantaje pentru pârâtul de ordinul unu, care exced situației anterioare.

A mai susținut recurenta că executarea hotărârilor judecătorești reprezintă un aspect important al eficienței controlului judiciar, în contextul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului evidențiate, și că în materia contenciosului administrativ legiuitorul a înțeles să pună la dispoziția creditorului, prin art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, o cale procedurală suplimentară, facilă, de recunoaștere a dreptului său la despăgubiri direct în procedura specială de executare, rămânând numai la latitudinea creditorului dacă va opta pentru o astfel de modalitate de realizare a dreptului său ori pentru o acțiune în justiție de sine stătătoare, în condițiile prevăzute de dreptul comun în materie.

În final a solicitat să se dispună și suspendarea contractului nr. x/04.08.2020 și a actului adițional ulterior nr. 1 din 15.03.2021, considerând că aceasta poate fi acordată de curtea de apel doar atunci când judecă în primă instanță o contestație privind înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu pe care ea însăși l-a pronunțat, ca instanță de executare în contestația la titlu.

Pentru toate motivele arătate a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei în sensul admiterii contestației, precum și obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații-pârâți Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Garda Forestieră Timișoara și B. au depus întâmpinări prin intermediul cărora au expus pe larg argumentele în sensul respingerii recursului ca nefondat și al menținerii sentinței atacate, apreciind, în esență, că în mod corect, întemeiat și argumentat a soluționat prima instanță, cu prioritate, excepția invocată, care viza însăși inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantei raportat la obiectul acestuia și la măsurile ce pot fi dispuse în procedura reglementată de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004.

Intimata-pârâtă B. a depus și un răspuns la întâmpinările formulate de ceilalți intimați-pârâți, prin care a susținut că este de acord cu solicitările exprimate prin aceste întâmpinări, apreciind că sunt întemeiate toate apărările formulate.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului.

Analizând sentința recurată raportat la criticile din recurs, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., la apărările formulate de intimații-pârâți prin întâmpinările și răspunsul la întâmpinări depuse în cauză, și la normele legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

Față de obiectul demersului judiciar inițiat de reclamanta A., întemeiat pe art. 24 și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost consemnat la pct. I.1. din decizie, instanța de contencios administrativ și fiscal învestită cu soluționarea acestuia a reținut că este întemeiată excepția inadmisibilității și a respins pe acest temei acțiunea formulată de reclamantă.

Contestația formulată de parte a vizat executarea sentinței nr. 211 din 22.09.2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 1434/06.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-au dispus următoarele: - respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C., D., E. și F., invocată de către aceștia prin întâmpinările formulate; - admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamanta B. și anularea măsurii de reziliere a contractului nr. x/2011 de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. 1 Tomești, dispusă de ITRSV Timișoara și comunicată reclamantei cu adresa nr. x/14.03.2013; - anularea în parte a Raportului nr. x/01.11.2012 emis de Direcția Control în Silvicultură, întocmit de pârâții D. G. și E., numai cu privire la măsura 4.1. teza I; - anularea avizului acordat prin Nota nr. x/08.02.2013 pentru rezilierea contractului nr. x/2011; - obligarea pârâților de ordinul 1 și 2, respectiv Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Garda Forestieră Timișoara să ia măsurile necesare pentru restabilirea situației anterioare și să returneze reclamantei garanția bancară executată; - respingerea celorlalte solicitări ale reclamantei; - respingerea cererii de intervenție formulată de intervenienta A.; - obligarea pârâților și a intervenientei să plătească suma de 2.400 RON în favoarea reclamantei, reprezentând cheltuieli de judecată reduse proporțional cu petitele admise, respectiv câte 300 RON fiecare.

Prima instanță a apreciat că se impune invocarea și soluționarea cu prioritate a excepției inadmisibilității, deoarece aceasta vizează admisibilitatea demersului judiciar al reclamantei raportat la obiectul acesteia și la măsurile ce pot fi dispuse în procedura reglementată de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004.

Sentința de fond a fost criticată de reclamantă sub aspectul soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii sale, clamând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În concret, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a înțeles să se pronunțe cu prioritate asupra excepției inadmisibilității acțiunii, reținând în mod greșit că niciunul dintre petitele acțiunii din dosarul nr. x/2023 nu vizează vreuna dintre soluțiile menționate expres și limitativ în art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar această procedură pe care s-a întemeiat contestația nu ar fi una specifică contestației la executare, ci una destinată aducerii la îndeplinire prin executare silită a hotărârilor judecătorești.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă, se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Așadar, chestiunea asupra căreia instanța de recurs a fost chemată a se pronunța constă în a verifica dacă prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art. 24 și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport cu obligația stabilită prin titlul executoriu menționat supra.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004, "instanța de executare, care în materia contenciosului administrativ este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ț), instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ, aplică, respectiv acordă sancțiunea și penalitățile prevăzute la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie și de încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc. (...)."

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere textul de lege anterior citat, soluțiile pe care instanța de executare definită le poate pronunța în cadrul unui demers judiciar întemeiat pe art. 24 din lege sunt următoarele: "(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică persoanei juridice, autorității sau instituției publice, după caz, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ., pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației. (5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților."

Din analiza dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 reiese că legiuitorul a înțeles să pună la dispoziția creditorului, în cazul obligațiilor de a face, două mijloace de constrângere, în cazul în care debitorul nu înțelege să execute de bunăvoie obligația stabilită în sarcina sa prin titlu executoriu, respectiv: amenda ce poate fi aplicată conducătorului autorității publice debitoare și penalitățile pe zi de întârziere ce se aplică autorității debitoare.

Altfel spus, dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte, un mijloc de constrângere a autorității publice pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa și, pe de altă parte, reglementează o formă de răspundere juridică, drept sancțiune a atitudinii de pasivitate a autorității publice și a conducătorului acesteia, scopul aplicării amenzii și al acordării acestor penalități fiind acela al constrângerii debitorului obligației stabilite prin hotărâre definitivă să o execute, iar nu al reparării unui eventual prejudiciu încercat de creditor, ca urmare a neexecutării în termen a obligației de către debitor.

Doar în măsura în care debitorul nu înțelege să execute obligația de a face, deși au fost aplicate măsurile de constrângere pentru o perioadă de 3 luni în condițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2204, legiuitorul a prevăzut în mod distinct posibilitatea acoperirii prejudiciului suportat de creditor sub forma acordării de despăgubiri, în condițiile art. 24 alin. (4) din lege, odată cu stabilirea sumei definitive a penalităților.

În jurisprudența sa constantă pronunțată în cadrul verificării constituționalității dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, Curtea Constituțională a României a reținut caracterul special, derogatoriu, al procedurii de executare a hotărârilor pronunțate în contenciosul administrativ, față de regulile procedurii civile, aceasta dând expresie prevederilor art. 52 din Legea fundamentală, oferind astfel cadrul constituțional al protejării cetățenilor în fața eventualelor abuzuri ale autorităților publice. Totodată, a reținut că legiuitorul a stabilit că executarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au instituit în sarcina autorităților publice anumite obligații de "a face" trebuie să fie realizată într-un anumit termen, fie cel precizat în cuprinsul hotărârii, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, fie, în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a acesteia.

De asemenea, pornind de la premisa că debitorul este dator să execute obligația stabilită prin titlul executoriu, Curtea Constituțională a reținut că prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 introduc un mijloc de constrângere a conducătorilor autorităților publice în vederea executării hotărârilor judecătorești care dispun cu privire la o anumită acțiune a autorității publice obligate (să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative). Astfel, legiuitorul a considerat necesar să instituie un atare mijloc de constrângere, pentru a conferi eficacitate înseși instituției contenciosului administrativ, a cărei finalitate ar fi iluzorie în absența unei sancțiuni pentru neexecutarea voluntară a hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie (Decizia nr. 1004/27.11.2012 și Decizia nr. 303/07.05.2019).

În contextul reliefat, rezultă în mod indubitabil că voința legiuitorului a fost în sensul ca procedura specială de executare instituită în articolul menționat să se aplice numai dacă prin dispozitivul hotărârii definitive autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, fiind vorba, așadar, de obligații de a face ce nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanții săi.

Per a contrario, hotărârile judecătorești care cuprind alte obligații decât cele avute în vedere de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmează procedura de executare silită reglementată de C. proc. civ.

În egală măsură, instanța de control judiciar reține că în cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, instanța având de analizat numai dacă actele emise ori operațiunile efectuate de autoritatea publică se conformează obligațiilor impuse prin titlul executoriu și, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile.

În prezenta cauză Înalta Curte observă, contrar susținerilor recurentei și în acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament îl împărtășește, că niciunul dintre petitele acțiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2023 al Curții de Apel Alba Iulia, în care a fost pronunțată sentința nr. 211/22.09.2016, nu vizează vreuna dintre soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanța de executare în cadrul unui demers judiciar fundamentat pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, soluții prevăzute de legiuitor în mod expres și limitativ.

De altfel, procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu este specifică contestației la executare, fiind destinată exclusiv aducerii la îndeplinire prin executarea silită în modalitățile expres și limitativ prevăzute de normele cuprinse la alin. (3), (4) și (5) din textul de lege menționat, a hotărârilor judecătorești prin care a fost soluționat fondul litigiului de contencios administrativ.

Este adevărat că art. 24 din Legea nr. 554/2004 face trimitere la normele legale generale cuprinse în C. proc. civ.. Însă, aceste trimiteri nu sunt de natură să modifice regimul executării hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ în ceea ce privește obiectul procedurii speciale de executare, diferențele vizând cuantificarea penalităților de întârziere și procedura propriu-zisă de stabilire a penalităților de întârziere și a despăgubirilor pentru neexecutare. În concluzie, nu puteau fi aplicate în speța dedusă judecății aceste norme generale, cum pretinde recurenta-reclamantă.

Aspectele la care recurenta face referire în cerere, ce vizează întinderea sau aplicarea titlului executoriu, apreciind că se impun a fi lămurite față de modul defectuos și vătămător în care au fost aduse la îndeplinire obligațiile stabilite prin dispozitivul hotărârii evocate, nu pot face obiectul procedurii speciale de executare, reglementate de textul legal în discuție în această cauză, conturând obiectul unei acțiuni în contencios administrativ.

Așa cum s-a arătat deja în considerentele acestei decizii, procedura specială prevăzută de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 este aplicabilă atunci când prin dispozitivul hotărârii judecătorești se instituie o obligație ce presupune o anumită acțiune a autorității publice obligate, aceea de a emite un act administrativ sau de a efectua o operațiune administrativă.

Or, hotărârea judecătorească a cărei neexecutare o invocă partea nu cuprinde o obligație care să se încadreze în prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispunându-se doar anularea actelor contestate și a măsurilor dispuse prin acestea. Anularea actelor administrative nelegale este o sancțiune juridică pe care a aplicat-o însăși instanța, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar nu o obligație stabilită în sarcina autorității pârâte.

Prin urmare, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, cu consecința păstrării ca legale a sentinței de fond atacate, sub toate aspectele criticate.

Cât privește solicitarea recurentei din cererea de recurs referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării, nu a indicat cuantumul cheltuielilor și nu a precizat în ce constau acestea, în conformitate cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modul de soluționare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul, aflându-se în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale incidente în materie.

În baza aceluiași temei juridic reprezentat de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a părții recurente, Înalta Curte constată că este întemeiată solicitarea intimatei-pârâte B., formulată prin întâmpinarea depusă în cauză, privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.900 RON reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței aflate la dosarul de recurs, urmând s-o admită și să dispună în consecință.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) din același cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul și va menține sentința de fond atacată. Toodată, va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.900 RON reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 65 din 19 aprilie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.900 RON reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.