ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1011/2024

Ședința publică din data de 22 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.04.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 56 din 19 noiembrie 2021 emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, precum și împotriva Deciziei nr. 39/2022 prin care s-au respins ca neîntemeiate contestațiile administrative.

Prin sentința nr. 2334 din 7 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară; a anulat în parte Deciziile nr. 39/2022 și nr. 56/2021 emise de pârâtă cu privire la art. 1 teza finală din Decizia nr. 56/2021 ce stabilește recalcularea și plata diferențelor salariale cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani. Totodată, a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 2334 din 7 decembrie 2022 a Curții de Apel București au exercitat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea recursului său, reclamantul A. a susținut, după o prezentare a situației de fapt, că se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii în întregime a acțiunii introductive, întrucât interpretarea dată de instanță dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este nelegală.

Astfel, prin decizia inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 56/2021 i-a fost recunoscut dreptul la o salarizare prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, astfel că plafonarea acesteia ar echivala cu nerecunoașterea sa. Totodată, chiar instanța a reținut în considerentele sentinței că "în cadrul mecanismului de aplicare a Legii nr. 153/2017 unul dintre elementele de stabilire a drepturilor salariale - nivelul salariului de bază - este cel existent la data intrării în vigoare a legii, iar acesta este inițial menținut la același nivel (prima etapă), majorat cu 25% (a doua etapă) și majorat apoi pentru perioada 2019-2022, anual, prin acordarea a 1/4 din diferența până la nivelul anului 2022." Or, a susținut recurentul-reclamant, la nivelul familiei ocupaționale justiție a existat și există personal salarizat cu depășirea plafonului instituit în legea-cadru, chiar în cadrul Inspecției Judiciare, aspect pe care a înțeles să-l dovedească cu dispozitivul sentinței nr. 102/2023 pronunțate de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. x/2022, citat în recurs.

În sprijinul recursului a mai făcut referire la considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale a României și a considerat că magistratul fondului nu a avut în vedere considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, dată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, prin care s-a stabilit că soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casație și Justiție a observat că toate considerentele expuse de Curtea Constituțională în Decizia nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21.12.2016, se verifică și în privința textelor de lege menționate anterior. În aceste condiții, a apreciat că devin valabile concluziile instanței supreme potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, astfel încât s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat s-o elimine prin edictarea acestei reglementări.

În final a arătat că inclusiv instanța supremă, prin Ordinul nr. 105/29.03.2023 și ulterior prin Ordinul nr. 959/12.04.2023, a dispus recalcularea drepturilor salariale ale tuturor magistraților, fără afectarea acestora de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar Consiliul Superior al Magistraturii a stabilit prin decizia nr. 89 din 4 aprilie 2023, modificată ulterior prin decizia nr. 100 din 12 aprilie 2023, recalcularea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unui VRS de 605,225 RON, deplafonat.

Concluzionând, a susținut că soluția Curții de Apel București contravine celor stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii, iar soluția Tribunalului Dâmbovița din dosarul nr. x/2020, definitivă, precum și cea dată de Tribunalul Giurgiu în cauza nr. 140/122/2022 sunt aplicabile și în situația sa.

3.2. Recursul pârâtei Inspecția Judiciară a fost întemeiat, de asemenea, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în susținerea acestui motiv de casare arătând că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune, respectiv a art. 2506 alin. (4) din C. civ.

A citat prevederile art. 2517 din C. civ. referitoare la termenul general de prescripție, precum și cele ale art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și a afirmat că, la data emiterii Ordinului nr. 143/28.12.2020 al inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, cursul prescripției dreptului material la acțiune referitor la perioada 1 august 2016-31 decembrie 2017 s-a împlinit, dreptul material la acțiune fiind prescris începând cu acea dată, conform dispozițiilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

În opinia recurentei-pârâte, aprecierile referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripție nu pot fi reținute, întrucât nu a operat în cauză o recunoaștere a drepturilor de creanță pretinse de reclamant decât în limita termenului legal de prescripție la care a făcut referire. Or, momentul de la care se naște dreptul material la acțiune este reprezentat de data la care drepturile salariale erau datorate, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile legale anterior citate.

De asemenea, aprecierile primei instanțe referitoare la așa-zisa renunțare la prescripție prin emiterea Ordinului nr. 143/2020 și începerea curgerii unei noi prescripții de același fel din acel moment apar a fi eronate, întrucât, în măsura în care astfel de argumente ar fi primite, s-ar produce o eludare a dispozițiilor legale referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripție în situația de față, prin stabilirea unui alt moment neprevăzut de lege sau convenit de părți.

În fine, a arătat că termenul legal curge, potrivit art. 171 alin. (1) din Codul muncii, de la data la care drepturile respective erau datorate și, fiind vorba de drepturi de natură salarială, acestea au caracterul unor prestații succesive, astfel că pentru fiecare asemenea prestație curge un tremen de prescripție de 3 ani de la data la care drepturile erau datorate, neputând fi ales ca moment de referință, ce determină începerea cursului prescripției, data emiterii sau comunicării Ordinului nr. 143/2020.

Recurenta-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepția lipsei de interes a recurentului-reclamant în exercitarea căii de atac și a solicitat admiterea acestei excepții, arătând că prin Ordinul inspectorului-șef adjunct nr. 76 din 2 mai 2023 s-a dispus calcularea drepturilor salariale ale inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. A atașat în dovedire ordinul la care a făcut referire.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

II.1. Analizând cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recursului reclamantului, invocată de recurenta-pârâtă Inspecția Judiciară prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că este întemeiată și o va admite în considerarea argumentelor ce succed.

Acțiunea reclamantului A. are ca obiect anularea Deciziei nr. 56 din 19.11.2021 emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, a anexelor la care se face referire în decizie și a Deciziei nr. 39/2022 de respingere a contestației administrative; obligarea Inspecției Judiciare la emiterea anexei nr. 2 la care se face referire în decizia nr. 56/2021 și la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea VRS-ului de 605,225 RON începând cu data menționată în Ordinul nr. 143/2020 emis de inspectorul-șef al Inspecției judiciare și în continuare, respectiv de la data de 01.01.2018, menționată în decizia nr. 56/2021, precum și în continuare pe întreaga perioadă a funcționării la Inspecția Judiciară.

A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la recalcularea și plata diferențelor salariale, reprezentând diferența dintre drepturile salariale acordate și cele cuvenite ca urmare a recunoașterii VRS-ului în sumă de 605,225 RON, stabilit prin Ordinul nr. 143/2020 al inspectorului-șef al Inspecției judiciare, începând cu 01.08.2016 și până la zi, drepturi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare și până la data plății efective.

Având în vedere obiectul concret al pretențiilor ce au fost deduse judecății pe calea acțiunii introductive, la stabilirea interesului procesual în susținerea cererii de recurs a reclamantului vor fi avute în vedere soluția pronunțată de prima instanță și eventuale modificări survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate.

Așa cum s-a consemnat în considerentele expuse la pct. I.2. al acestei decizii, prima instanță a admis în parte cererea reclamantului, a anulat în parte deciziile contestate cu privire la art. 1 teza finală din Decizia nr. 56/2021, care stabilește recalcularea și plata diferențelor salariale cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul de recurs la data de 26.06.2023, recurenta-pârâtă Inspecția Judiciară a invocat excepția lipsei de interes a recurentului-reclamant în exercitarea căii de atac, arătând că prin Ordinul inspectorului-șef adjunct nr. 76 din 2 mai 2023 s-a dispus calcularea drepturilor salariale ale inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, apreciind că demersul judiciar inițiat nu-i poate aduce reclamantului niciun folos practic.

Față de cele reținute Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, se pune problema subzistenței interesului recursului exercitat de reclamantul A. în raport cu emiterea ordinului de salarizare din 2 mai 2023, prin care s-a dispus calcularea drepturilor salariale ale inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor raportat la VRS 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, având în vedere că obiectul căii sale de atac îl reprezintă tocmai chestiunea deplafonării, în susținerea căreia partea s-a raportat la ordinele emise de către Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii.

Referitor la excepția lipsei de interes este important a se aminti că aceasta reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerințele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepție de fond, întrucât se invocă încălcarea cerințelor interesului-condiție de exercitare a acțiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluționarea fondului cererii, și absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Se impune a se reține sub acest aspect și articolul 29 din C. proc. civ., potrivit căruia acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului.

Întrucât prin interes se înțelege folosul practic imediat urmărit de cel care a formulat cererea, este necesar ca acesta să fie născut și actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, condiție ce trebuie îndeplinită atât la promovarea acțiunii, cât și pe parcursul soluționării acesteia, inclusiv în căile de atac.

În acest context, ținând cont de faptul că pe parcursul procesului, ulterior pronunțării sentinței de fond și învestirii instanței de control judiciar cu recursurile promovate de reclamantul A. și de pârâta Inspecția Judiciară, a fost emis Ordinul nr. 76 din 2 mai 2023, prin care s-a dispus calcularea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și fără aplicarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține că, față de obiectul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză, interesul procesual în susținerea recursului reclamantului nu mai este actual, în condițiile în care o eventuală soluționare favorabilă a demersului acestuia ar fi lipsită de folosul practic ce caracterizează interesul pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu un atare demers judiciar.

Pe cale de consecință, cum interesul de a acționa al reclamantului trebuie să subziste pe toată perioada procesului, iar acesta nu mai este actual potrivit art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a acțiunii referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din cererea de recurs.

II.2. Recursul pârâtei Inspecția Judiciară vizează soluția primei instanțe de anulare în parte a actelor contestate, în ceea ce privește art. 1 teza finală din Decizia nr. 56/2021 ce stabilește recalcularea și plata diferențelor salariale cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, clamând greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează cazul de casare ce sancționează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. În speță, acest motiv de casare este întrunit, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul actelor contestate cu privire la momentul de la care recunoaște în patrimoniul reclamantului dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției.

Altfel spus, instanța a fost învestită să verifice dacă, prin art. 1 al deciziei contestate, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamantului dreptul la recalcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, astfel cum se pretinde. Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci faptul că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani.

Relativ la solicitarea părții reclamante privind stabilirea și calcularea drepturilor salariale la nivelul maxim, prin acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, se cuvine a se evidenția două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin acte administrative, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă instituit de lege, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Din conținutul actului contestat rezultă că acesta prevede cele două ipoteze menționate: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la un VRS de 605,225 RON pe cale administrativă, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Or, reclamantul din prezenta cauză nu a indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să-i fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data menționată, astfel că în această ipoteză îi sunt aplicabile prevederile art. 1 și art. 6 din decizia contestată, intimata-pârâtă stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, însă în condițiile detaliate prin decizie, relativ la persoanele care nu dețin hotărâri, iar în ceea ce privește diferențele salariale rezultate din aplicarea deciziei aflate în litigiu a stabilit că plata se va face conform procedurii eșalonării reglementate prin O.U.G. nr. 114/28.12.2018.

Prin urmare, Înalta Curte reține, contrar opiniei instanței de fond, că în ceea ce privește art. 1 teza finală din decizia contestată sunt aplicabile dispozițiile art. 171 din Codul muncii referitoare la termenul de prescripție de 3 ani în materia drepturilor salariale, dat fiind faptul că, la data emiterii Ordinului nr. 143/28.12.2020 ce a stat la baza emiterii deciziei contestate, atât cursul prescripției dreptului material la acțiune referitor la perioada 01.08.2016-31.12.2017, cât și dreptul material la acțiune începând cu acea dată s-a împlinit, în conformitate cu art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, iar în conformitate cu art. 2512 alin. (1) din același act normativ, prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, cum a procedat și autoritatea emitentă a actului contestat.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 din C. civ.: "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", precum și faptul că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii. În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente speței deduse judecății, Înalta Curte reține că nu pot fi primite aprecierile primei instanțe referitoare la pretinsa renunțare la prescripție prin emiterea Ordinului nr. 143/2020 și începerea unei noi prescripții de același fel din acel moment. Sub acest aspect observă că este just raționamentul autorității pârâte, care a emis decizia contestată, nr. 56/19.11.2021, cu aplicarea corectă a normelor legale ce conturează cadrul normativ incident în materie, în sensul că a dispus ca recalcularea și plata drepturilor salariale stabilite în baza Ordinului nr. 143/2020 al inspectorului-șef al Inspecției Judiciare să se facă cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani, iar în ceea ce privește diferențele salariale că plata acestora se va face conform procedurii eșalonării stabilite prin O.U.G. nr. 114/2018.

Așa cum s-a arătat deja în precedent, la data emiterii Ordinului nr. 143/28.12.2020 ce a stat la baza emiterii deciziei contestate, atât cursul prescripției dreptului material la acțiune referitor la perioada 01.08.2016-31.12.2017, cât și dreptul material la acțiune începând cu acea dată s-a împlinit, astfel că alegațiile referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripție nu pot fi reținute, întrucât în cauză nu a operat o recunoaștere a drepturilor de creanță pretinse de reclamant decât în limita termenului legal de prescripție la care s-a făcut referire.

În consecință, teza referitoare la "recunoașterea dreptului" nu se bazează pe un posibil act de recunoaștere în cursul termenului de prescripție, ci pe un potențial act de renunțare emis după împlinirea acestui termen și, așa cum prevede art. 2508 din C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din decizia contestată autoritatea emitentă a recunoscut că salarizarea reclamantului din prezenta cauză trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorului posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit dispozițiilor corespunzătoare din actul contestat.

În aceste condiții, raportat la criticile recurentei-pârâte pe care le găsește întemeiate, Înalta Curte constată, contrar opiniei instanței de fond, că nu se poate reține nelegalitatea prevederilor art. 1 teza finală din decizia contestată, nr. 56/2021, care a fost emisă cu respectarea cadrului normativ incident, aceste aspecte confirmând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., de natură a atrage reformarea sentinței atacate în ceea ce privește soluția criticată.

III. Temeiul legal al soluției Înaltei Curți

Pentru motivele expuse la pct. II.1. al prezentei decizii, constatând că este întemeiată excepția lipsei de interes a recursului reclamantului, invocată de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca lipsit de interes.

Totodată, pentru considerentele de la pct. II.2. din decizie, constatând că este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâta Inspecția Judiciară, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge în tot acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2334 din 7 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Admite recursul declarat de pârâta Inspecția Judiciară împotriva aceleiași sentințe.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge în tot acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.