ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2314/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrata la 08.04.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 320/21.02.2022, emisă în Lucrarea nr. 22-144, precum și împotriva Rezoluției din 17.03.2022, prin care a fost respinsă plângerea împotriva Rezoluției de clasare, emisă în Lucrarea nr. C22-448, ambele emise de Inspecția Judiciară.

Prin sentința nr. 1507 din 23 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- A admis în parte acțiunea și a desființat in parte Rezoluția Inspectorului Sef din 17.03.2022 in lucrarea nr. C22-448 si Rezoluția de clasare nr. 320/21.02.2022 in lucrare nr. 22-144 emisa de Direcția de inspecție pentru judecători;

- A dispus completarea de către pârâtă a verificărilor in ceea ce privește aspectele semnalate de către reclamant la punctele 1, 3, 4 si 5 din sesizarea înregistrată la 13.01.2022, respingând in rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1507 din 23 septembrie 2022 a Curții de Apel București au exercitat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. a susținut că se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii în întregime a acțiunii introductive.

Astfel, arată recurentul, deși prima instanță reține că "exemplarul Rezoluției nr. 320/21.02.2022 depus de către reclamant odată cu cererea de chemare în judecată, nu are mențiunea confirmării acesteia (...)", consideră că îndeplinirea ulterioară a acestei condiții ar acoperi acest viciu de formă. Procedând în acest fel, prima instanță a încălcat principiul tempus regii actum, potrivit căruia condițiile de validitate ale unui act se analizează la data emiterii acelui act. Este evident că, în speță, această condiție de formă, a confirmării, a fost îndeplinită doar pro causa, ulterior invocării acestui viciu de către reclamant. Dacă s-ar admite interpretarea instanței, ar însemna să se valideze propria turpitudine a Inspecției Judiciare, ceea ce este inadmisibil la nivel de principiu al dreptului. Mai mult, condițiile de formă sunt prevăzute de lege ca mijloc de protecție a drepturilor și intereselor persoanelor și ca mijloc de prevenire a abuzurilor și arbitrajului în soluționarea cererilor legitime ale acestora, iar respectarea condițiilor de formă nu este facultativă ci obligatorie.

Din această perspectivă, consideră că se impune casarea în parte a hotărârii primei instanțe cu privire la respingerea acestui capăt de cerere.

De asemenea, recurentul arată că nici Inspecția Judiciară și nici prima instanță, nu au analizat și nu s-au pronunțat deloc asupra abaterilor disciplinare constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Recurentul-reclamant învederează că prima instanță a reținut cu privire la judecătorul B., că "în ceea ce privește susținerea reclamantului referitoare la soluționarea cererii de îndreptare eroare materială în lipsa dosarului inițial, Curtea are în vedere că prin rezoluțiile contestate, pârâta Inspecția Judiciară a reținut în mod legal aplicabilitatea dispozițiile art. 1054 C. proc. civ. referitoare la refacerea dosarelor sau înscrisurilor, în cauzele aflate în curs de soluționare precum și la faptul că în adresa Tribunalului Olt din data de 28.01.2022 s-a menționat că la data de 25.01.2022, dosarul nr. x/2020 este complet refăcut".

Acest "punct de vedere" al Curții suferă de mai multe fracturi logice, după cum urmează:

- judecătorul B. a soluționat cauza în data de 24.08.2021 (când dosarul era dispărut), iar el a fost "complet" refăcut în 25.01.2022. În aceste condiții, în care dosarul a fost refăcut la cinci luni după ce s-a pronunțat judecătorul B. în soluționarea cererii de îndreptare a pretinsei erori materiale în 24.08.2021, fiind pronunțată în lipsa dosarului;

- deși Curtea reține că dispozițiile art. 1054 C. proc. civ. vizează "refacerea dosarelor (...) în cauzele aflate în curs de soluționare", consideră (ca și Inspecția Judiciară) că judecătorul C. a procedat în mod legal la refacerea unui dosar care nu era în curs de soluționare.

În aceste condiții, în opinia recurentului se impunea ca prima instanță, față de argumentele și dovezile depuse, să dispună completarea cercetărilor și cu privire la aceste abateri disciplinare, cu atât mai mult cu cât schimbarea soluției inițiale de către judecătorul B. a produs efecte juridice, pe baza ei fiind admis de judecătorul D., un apel împotriva unei hotărâri a Judecătoriei Slatina prin care executarea silită fusese anulată.

Cu privire la judecătorul C., arată că a sesizat Inspecția Judiciară și Curtea cu încălcarea dispozițiilor exprese și imperative a disp. art. 443 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de lămurire se soluționează cu citarea părților. Or, Curtea reține că C. a dispus refacerea dosarului "fără citarea părților".

Cu privire la celelalte fapte săvârșite de C., respectiv soluționarea cauzei în temeiul art. 666 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care fusese investită cu o cerere formulată în temeiul art. 443 C. proc. civ., pronunțarea asupra unei excepții a inadmisibilității care nu a fost invocată de nimeni, nici măcar de judecător din oficiu, faptul că a respins cererea ca inadmisibilă cu motivarea, că "încheierile nu sunt hotărâri", arată că instanța de fond nu le-a analizat absolut deloc și nu s-a pronunțat asupra lor.

Recurentul-reclamant susține că prima instanță a reținut că "prin modul incomplet în care pârâta a soluționat sesizarea disciplinară formulată de către reclamant la 13.01.2022, fără a verifica și a analiza în mod concret si integral aspectele semnalate de către reclamant la punctele 1, 3, 4 și 5 din cuprinsul acesteia (...) reclamantul a suferit o vătămare a drepturilor și intereselor sale legitime ".

Acest raționament este ireproșabil, susține recurentul-reclamant, însă el este limitat doar la punctele 1, 3, 4 și 5, deși, în mod necesar, el este aplicabil și în ceea ce privește punctul 2 și, respectiv 6 și 7, conform principiului ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet.

Raportat la cele arătate, recurentul-reclamant apreciază că trebuie observat că, în ceea ce privește judecătorii menționați la punctele 6 și 7 din plângere, respectiv E., F., G., Curtea renunță la o analiză cât de cât concretă a abaterilor disciplinare sesizate și se pronunță global și superficial, preluând tale-quale, fără nici un filtru critic, motivarea Inspecției Judiciare potrivit căreia aspectele semnalate s-ar încadra în "interpretarea legii și aprecierea probelor" care nu pot face obiectul cercetării disciplinare.

Cu titlu general, recurentul-reclamant menționează că hotărârea primei instanțe nu îndeplinește exigențele legale în ceea ce privește motivarea, omițând să analizeze și să se pronunțe asupra multor aspecte, ce necesitau dezlegare din partea instanței. De asemenea, opinează că motivarea este confuză și contradictorie, pentru ipoteze de aceeași natură dispunându-se soluții diferite.

3.2. Recursul pârâtei Inspecția Judiciară a fost întemeiat, de asemenea, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în susținerea acestui motiv de casare arătând că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 45 alin. (3), art. 45 indice 1 alin. (4) lit. b) și art. 45 indice 1 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.

În concret, arată că deși instanța de fond a reținut că la dosarul administrativ constituit la Inspecția Judiciară pe parcursul verificărilor prealabile desfășurate în condițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, s-a depus, de către Tribunalul Olt, un Referat întocmit la 28.01.2022, în care s-a precizat că cererea de îndreptare a erorii materiale a fost soluționată de domnul judecător B. în baza Hotărârii Colegiului de Conducere nr. 10/22.06.2021 prin care s-a organizat activitatea instanței în perioada de vacanță judecătorească în anul 2021, totuși a apreciat că nu s-a oferit un răspuns concret cu privire la o parte din aspectele sesizate de petiționar, în Rezoluția nr. 320/21.02.2022, considerându-se că inspectorul judiciar menționând, într-o manieră evazivă, faptul ca există procese-verbale de înlocuire a judecătorului, în dosarul nr. x/311/2020, "fie ca urmare a faptului că se afla în concediu, fie ca urmare a promovării la o alta instanță" .

Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că "pârâta avea obligația de a verifica în mod efectiv motivele pentru care cererea (...) în dosarul nr. x/2020 a fost repartizată spre soluționare domnului judecător B. și de a oferi un răspuns concret reclamantului".

Așa cum rezultă din documentația comunicată instanței de fond, verificată efectiv de către instanța de fond și cum corect a reținut aceasta, din înscrisurile aflate la dosar poate fi identificat motivul real pentru care s-a procedat la înlocuirea judecătorilor în completul ce a soluționat cauza nr. 95/311/2020 (Hotărârea de colegiu nr. 10 din 22.06.2021 -), împrejurare ce atestă că au fost efectuate verificările prealabile cu privire la aspectul concret sesizat de reclamant, analiza efectuată de inspectorul judiciar fiind redată în cuprinsul rezoluției de clasare de o manieră sintetică, cu trimitere la două dintre aspectele sesizate de petiționar.

Astfel, la pct. 5, argumentarea soluției și dispozițiile legale aplicabile din rezoluția de clasare contestată, se precizează că:

"Suspiciunile petentului referitoare la pronunțarea unei încheieri de îndreptare a erorii materiale de către magistrat, altul decât cel care a pronunțat soluția în fond, ori înlocuirea unui magistrat în completul de apel nu au fundament atâta timp cât exista procese-verbale de înlocuire a judecătorului, fie ca urmare a faptului că se afla în concediu, fie ca urmare a promovării la o alta instanță".

Instanța de fond a reținut că, în cuprinsul rezoluțiilor contestate nu s-au analizat deloc susținerile reclamantului, referitoare la obligația a doi judecători de a se abține de la soluționarea dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2021 - jud. D., respectiv, dosarul nr. x/2018, y/2018 - jud. H., prin raportare atât la înscrisurile și la mijloacele materiale de probă depuse de către reclamant odată cu sesizarea disciplinară, cât și la disp. art. 41, art. 42 și art. 43 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește aspectele sesizate de intimatul-petiționar privind presupusa stare de incompatibilitate în care s-ar fi aflat judecătorii D. și H., motivată de presupusa relație de prietenie a acestora cu avocatul părții adverse, recurenta-pârâtă arată că, instanța de fond a omis să observe absența vreunei cereri de recuzare formulate de petiționar în vreunul dintre dosarele vizate prin sesizare și care să susțină în mod diligent și efectiv afirmațiile sale în acest sens, aceasta în condițiile în care, din relațiile puse la dispoziția inspectorului judiciar de către conducerea Tribunalului Olt și fișele Ecris ale dosarelor verificate nu rezultă ca petiționarul să fi uzitat, în timp real, de mijloacele procedurale puse la dispoziția sa de lege în apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, însă, atașează sesizării sale ulterioare, adresate Inspecției, planșe foto ce surprind grupuri neomogene de persoane ce apar ca participând la un eveniment destinat/organizat pentru copii, astfel că aceste mijloace de probă apar ca fiind neconcludente în dovedirea susținerilor sale.

De asemenea, prin considerente reținute de instanța de fond pentru respingerea celorlalte cereri formulate de intimat, "(...) aceste elemente (n.n, reaua-credință sau grava neglijența), caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, pentru a justifica desființarea în toi a rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare (...)", se confirmă/recunoaște corectitudinea analizei realizate de inspectorul judiciar cu privire la activitatea desfășurată de judecători în soluționarea dosarelor vizate prin sesizare.

Or, împrejurarea că, prin rezoluția de clasare nu s-a răspuns, punctual și în detaliu, tuturor alegațiilor intimatului-petiționar nu înlătură legalitatea și temeinicia verificărilor efectuate, a analizei realizate și a concluziilor pe care s-a fundamentat soluția sa de clasare a sesizării.

Autoritatea publică nu este obligată legal să răspundă în conținutul actului administrativ unilateral oricărui argument de fapt și de drept invocat de petent, ci să analizeze criticile formulate, sens în care, poate proceda la analizarea globală a argumentelor invocate printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze acele aspecte considerate esențiale - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor prezentate în sesizare în sprijinul aceluiași motiv.

Totodată, recurenta-pârâtă arătă că rezoluția de clasare este un document sintetic, rezumativ, atât în ceea ce privește aspectele semnalate, verificările efectuate, situația de fapt rezultată în urma verificărilor, cât și analiza și concluziile inspectorului judiciar.

Împrejurarea că acesta a înțeles să atribuie un nivel de generalitate diferit față de exigențele Instanței de fond, în ceea ce privește expunerea argumentelor sale, nu poate conduce la concluzia că soluția de clasare a sesizării cu privire la unele aspecte concret sesizate de către intimatul - reclamant petiționar s-ar baza pe motive nereale sau că acesta ar fi omis să analizeze toate aspectele sesizate, și cu atât mai puțin că, procedându-se astfel, "reclamantul a suferit o vătămare a drepturilor și intereselor sale legitime, aceasta și în condițiile în care, indicarea în concret a Hotărârii Colegiu de conducere nr. 10 din 22.06.2021 în cuprinsul rezoluției, precum și analizarea unor simple susțineri - neprobate corespunzător de petiționar nu ar fi condus la schimbarea soluției de clasare a sesizării.

În ceea ce privește soluția pronunțata de instanța de fond, respectiv, desființarea, în parte, a rezoluției de clasare nr. 320/21.02.2022 și a rezoluției inspectorului-șef nr. C22-44S/17.03.2022, prin care inspectorul șef al Inspecției Judiciare a respins plângerea reclamantului împotriva rezoluției de clasare menționate, cu trimiterea dosarului către Direcția de inspecție pentru Judecători pentru completarea verificărilor, recurenta-pârâtă arată că, disp. art. 45 indice 1 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 indică imperativ și limitativ soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de fond în cauzele având ca obiect contestații ale rezoluțiilor Inspecției Judiciare, legiuitorul stabilind că, trimiterea dosarului inspecției Judiciare are drept scop completarea verificărilor, în considerarea caracterului finit al procedurii, atât din perspectiva conținutului său, termene procedurale imperativ stabilite prin lege, subsecvent care prevăd că, instanța va indica, în cuprinsul hotărârii, nu numai faptele și împrejurările care trebuie lămurite, ci și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor.

Or, din economia sentinței civile recurate, nu rezultă care sunt mijloacele de probă, altele decât cele conținute în dosarul lucrării de inspecție pe care, instanța de fond le dispune spre administrare, în condițiile în care, acestea au fost administrate și avute în vedere la emiterea rezoluțiilor contestate.

Astfel, consideră recurenta-pârâtă, în cauză, nu se impune completarea verificărilor prealabile efectuate de inspectorul judiciar cu privire la sesizarea formulată de intimatul petiționar A. și înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 13.01.2022.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea în cauză a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește competențele Inspecției Judiciare și procedura verificărilor prealabile valorificată în soluționarea lucrării nr. 22-144 a Direcției de inspecție pentru judecători, finalizată prin rezoluția de clasare nr. 320/21.02.2022, a soluționării plângerii administrative formulate împotriva acesteia, precum și în ceea ce privește soluțiile puse la dispoziția instanței de fond, prin lege.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta Inspeciția Judiciară.

Recurenta-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

În fapt la data de 13.01.2022, reclamantul A. a înregistrat la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru Judecători, o sesizare disciplinara cu privire la mai mulți judecători din cadrul Judecătoriei Slatina, Tribunalului Olt si Curții de Apel Craiova.

În motivarea sesizării disciplinare înregistrate la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru Judecători, reclamantul-recurent a formulat 7 puncte principale prin care a înțeles semnaleze aspecte de natură disciplinară în opinia sa cu privire la mai mulți judecători din cadrul Judecătoriei Slatina, Tribunalului Olt si Curții de Apel Craiova, în esență, structurate astfel:

- în ce privește punctul 1 din sesizare, se reține că reclamantul a făcut referire la nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, raportat la faptul că domnul judecător B. a solutionat la 24.08.2021 cererea de îndreptare eroare materială, în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Slatina.

- la motivarea contrara rationamentului juridic, la exercitarea functiei cu rea credinta sau grava neglijenta, abateri prevazute de art. 99 lit. a), s) si t din Legea nr. 303/2004 in ceea ce-l priveste domnul judecător B..

- a mai mentionat ca modul de solutionare de catre doamna judecator C. a cererii de lamurire a intelesului, intinderii si aplicarii dispozitivului Incheierii nr. 152/15.01.2020 astfel cum a fost indreptata la 24.08.2021, prin Incheierea nr. 152/15.01.2020, intruneste elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevazute de art. 99 lit. s) si t din Legea nr. 303/2004.

- a mai facut referire la obligatia de abtinere de la judecarea dosarului nr. x/2020 avand ca obiect contestatie la executare pe care ar fi avut-o domnul judecator D. din cadrul Tribunalului Olt si la considerentele retinute de acesta in cuprinsul Sentintei civile nr. 2301/17.06.2020 in acel dosar, invocand indeplinirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare prevazute de art. 99 lit i, s si t din Legea nr. 303/2004.

In ceea ce o priveste pe doamna judecator H. din cadrul Tribunalului Olt, reclamantul a mentionat ca aceasta a pronuntat Incheierea din 30.08.2018 in dosarul nr. x/2018, Sentinta civila nr. 3804/2018 din 04.10.2018 in dosarul nr. x/2018 și Sentinta civila nr. 1916 din 23.04.2019 in dosarul nr. x/2018

Reclamantul a invocat că, pentru același motiv ca si sotul sau, D., doamna judecator H. ar fi trebuit sa se abtina de la judecarea cauzelor, pentru existenta relatiilor de afinitate si de stransa prietenie cu avocatul I.. Totodata a facut referire la motivele retinute de doamna judecator la pronuntarea Incheierii din 30.08.2018 in dosarul nr. x/2018.

A mentionat ca faptele doamnei judecator H. indeplinesc elementele abaterilor disciplinare prevazute de art. 99 lit. i), s) si t din Legea nr. 303/2004.

A mai mentionat ca judecatorii D. si J. de la Tribunalul Olt au pronuntat Decizia nr. 1679/03.12.2021, prin care au admis apelul si au schimbat in cea mai mare parte Sentinta civila nr. 3044/14.07.2021, pronuntata de Judecatoria Slatina in dosarul nr. x/2021. Reclamantul a facut referire atat la obligatia judecatorului D. de a se abtine, aflandu-se in relatii de afinitate cu avocatul fostei sale sotii si la considerentele Deciziei nr. 1679/03.12.2021.

În ceea ce priveste pe magistratii E., F. si J., reclamantul a mentionat ca acestia au facut parte din completul de judecata care a respins apelul sau exercitat impotriva Sentintei nr. in dosarul nr. x/2018, invocand ca faptele acestor judecatori indeplinesc elementele abaterilor disciplinare prevazute de art. 99 lit. s) si t din Legea nr. 303/2004.

- a mai mentionat ca doamna judecator E., judecator la Curtea de Apel Craiova a pronuntat Decizia nr. 865/18.09.2019 in dosarul nr. x/2016, prin care a stabilit locuinta fiului reclamantului, alternativ, cate o luna la domiciliul fiecaruia dintre parinti, pecum si obligatia de a presta intretinere in natura pentru parintele la care copilul domiciliaza in luna respectiva si in bani pentru celalalt parinte. A precizat ca interesul copilului chiar daca este cel mai important criteriu, nu poate justifica incalcarea legi, hotararea in aceasta forma fiind incompatibila cu normele legale de punere in executare care presupun o procedura indelungata.

Sesizarea formulata de reclamant a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 7 din Normele privind efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 51 din 14.06.2021, prin Rezoluția nr. 320/21.02.2022, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Aceasta rezoluția de clasare a fost comunicata reclamantului la data de 25.02.2022, iar reclamantul, în termen legal, a transmis o plângere împotriva rezoluției de clasare nr. 320/21.02.2022 emise în lucrarea nr. 22-144 a Direcției de inspecție pentru judecători, aceasta fiind înregistrată la data de 09.03.2022, sub nr. C22-448. Plângerea a fost respinsă prin Rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C22-448/17.03.2022, comunicată petiționarului la data de 21.03.2022.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ a fost învestită de reclamantul A. cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, acesta a solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. 320/21.02.2022, emisă în Lucrarea nr. 22-144, precum și a Rezoluției din 17.03.2022, prin care a fost respinsă plângerea împotriva Rezoluției de clasare, emisă în Lucrarea nr. C22-448, ambele emise de Inspecția Judiciară.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea reclamantului și a desființat în parte Rezoluția Inspectorului Sef din 17.03.2022 in lucrarea nr. C22-448 si Rezoluția de clasare nr. 320/21.02.2022 in lucrare nr. 22-144 emisa de Direcția de inspecție pentru judecători. A dispus completarea de către parata a verificărilor in ceea ce privește aspectele semnalate de către reclamant la punctele 1, 3, 4 si 5 din sesizarea înregistrată la 13.01.2022, respingând in rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta Inspecția Judiciară

Analizând sentința atacată prin raportare la motivele de casare invocate de către reclamantul A., astfel cum sunt reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu sunt incidente în cauză, criticile circumscrise acestor motive fiind nefondate.

Astfel, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele evocate de recurent sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Nulitatea actelor de procedură, definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă", se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, statuând, totodată, asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Având ca reper aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-reclamant referitoare la nulitatea absolută a Rezoluției de Clasare, pentru lipsa confirmării acesteia de către Inspectorul Șef, sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentului, în cauză nu se poate constata încălcarea normelor de procedură, câtă vreme la dosarul cauzei a fost depus de către pârâtă un exemplar al Rezoluției de Clasare confirmat de Inspectorul Sef din cadrul Inspecției Judiciare, fiind evident astfel, că procedura avizării și confirmării rezoluției de clasare nr. 320/21.02.2022 a fost parcursă în conformitate și cu respectarea dispozițiilor legale, motiv pentru care la momentul pronunțării sentinței nu era justificată anularea rezoluției pentru acest viciu de forma care a fost acoperit.

Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurent ca reprezentând încălcarea normelor de procedură reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în motivarea soluției pronunțate în dosarul de față și care vizează legalitatea rezoluției de clasare din perspectiva aspectelor de formă.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței. Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

Pentru aceste motive nu se poate reține incidența prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest articol a fost invocat doar formal de către recurent, întrucât, prin argumentele expuse, recurentul nu a explicat nici în ce ar consta caracterul contradictoriu al motivelor expuse de judecătorul fondului, nici de ce toate motivele prezentate de prima instanță ar fi străine de natura cauzei și nici, în mod concret, care ar fi elementele care ar genera echivalarea motivării furnizate de prima instanță cu o nemotivare. Argumentele evocate în susținerea incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă critici subsumabile, în realitate, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate în paragrafele ulterioare.

De altfel, și dacă s-ar trece peste aspectele menționate mai sus, Înalta Curte reține că prima instanță și-a îndeplinit obligația de a motiva hotărârea atacată în parametrii trasați de art. 425 C. proc. civ.. Instanța de fond a stabilit în considerentele hotărârii situația de fapt (pe care a expus-o în detaliu), dar și încadrarea acesteia în drept, fiind examinate argumentele părților și exprimat punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant al acestora, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată fiind unul clar, concis și concret, fără elemente de contradictorialitate și în deplină legătură cu natura cauzei.

De asemenea, în acord cu practica sa constantă, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

În concluzie, nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., rațiune pentru care Înalta Curte consideră nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând, în continuare, criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluționării acțiunii formulate de reclamant.

Argumentele evocate prin memoriul de recurs pot fi grupate după cum urmează:

- critici ce vizează soluția cu privire la abaterea disciplinară constând în motivarea contrară raționamentului juridic a încheierii din 24.08.2021 (dosar x/2020). modul de interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004; a fost criticată maniera în care instanța de fond față de argumentele și dovezile depuse, nu a dispus completarea cercetărilor și cu privire la schimbarea soluției inițiale de către judecătorul B., care a produs efecte juridice, pe baza ei fiind admis de judecătorul D., un apel împotriva unei hotărâri a Judecătoriei Slatina prin care executarea silită fusese anulată;

- critici cu privire la maniera în care instanța de fond a analizat susținerea referitoare la pronunțarea încheierii din 24.08.2021 în lipsa dosarului;

- critici cu privire la modul în care instanța de fond a analizat susținerile referitoare la judecătorul C., pentru modul în care a soluționat cererea de lămurire și cauza în temeiul art. 666 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care fusese investită cu o cerere formulată în temeiul art. 443 C. proc. civ.

- critici în ceea ce privește abaterile disciplinare ale judecătorilor menționați la punctele 6 și 7 din plângere, respectiv E., F., G..

Raportat la criticile formulate de recurent, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua, puse în discuție de criticile formulate prin acțiunea dedusă judecății, raportat la considerentele din rezoluția de clasare.

Din această perspectivă, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004, art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă unul absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților. Verificările realizate prin căile de atac nu pot fi, însă, contrazise prin cele realizate în cadrul verificărilor administrative realizate de Inspecția Judiciară.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Aceste atribuții cunosc, însă, limitări impuse de principiul independenței magistratului, principiului autorității de lucru judecat și interdicția reglementată de art. 97 din Legea nr. 303/2004 (în sensul că soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești nu mai pot fi repuse în discuție).

În activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări de către Inspecția Judiciară sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze ce nu este definitivă (fiind susceptibilă de cale de atac) nu este posibilă. Aceasta, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar în soluționarea căii de atac, prin care, în limitele învestirii, se poate realiza o verificare inclusiv a modul în care magistratul ce a pronunțat hotărârea atacată a respectat sau nu normele de drept material și procesual, se bucură, din perspectiva chestiunilor astfel dezlegate, de autoritate de lucru judecat. Or, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat a unor astfel de hotărâri judecătorești, motiv pentru care, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi repuse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv.

Se mai reține că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurent, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Analizând, în continuare, criticile din memoriul de recurs ce vizează, în esență, prevederile art. 96 alin. (3), art. 98 alin. (1), art. 99 lit. s) și t) și art. 99 indice 1 din Legea nr. 303/2004, raportate la art. 131 din Regulamentul instanțelor de judecată, Înalta Curte constată că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile sus indicatelor texte normative.

Instanța de control judiciar reține că art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat.

Referitor la prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, se reține că aceste prevederi reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare fiind constituit de relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al acestui text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În planul laturii obiective, instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte împărtășește și raționamentul primei instanțe conform căruia susținerile reclamantului referitoare la raționamentului juridic din motivarea Incheierii pronunțate de domnul judecător B. la data de 24.08.2021, nu pot face obiectul controlului disciplinar exercitat de parata Inspecția Judiciara, reținându-se in mod legal si temeinic faptul ca raționamentul logico - juridic prezentat in cadrul hotărârilor judecătorești nu intra in sfera activităților la care face referire art. 97 din Legea nr. 303/2004. Aceleași argumente sunt incidente și pentru criticile referitoare la modul de soluționare a cererii de lămurire a înțelesului întinderii și aplicării dispozitivului încheierii nr. 152/15.01.2020 de către doamna judecător C., instanța de fond reținând corect ca acestea aspecte exced competentelor acestui organ de cercetare disciplinara, conform art. 97 din Legea nr. 303/2004 si art. 45 din Legea nr. 317/2004, putând constitui numai obiectul unei cai de atac împotriva acestei hotărâri judecătorești, exercitate in condițiile C. proc. civ.

În ce privește critica referitoare la modul în care instanța de fond a apreciat cu privire la pronunțarea încheierii din 24.08.2021 în lipsa dosarului, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată, întrucât deși, conform înscrisurilor de la dosar, termenul pentru refacerea dosarului s-a stabilit la data de 25.01.2022, acest aspect nu demonstrează că dosarul lipsea la data de 24.08.2021.

Înalta Curte constată că nu pot fi reținute nici criticile conform cărora instanța de fond nu a analizat susținerile reclamantului și a preluat motivarea Inspecției Judiciare referitor la judecătorii menționați la punctele 6 și 7 din plângere, respectiv E., F., G..

Sub acest aspect, instanța de control judiciar subliniază în acord cu prima instanță, că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe, însă elemente caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză.

În acest sens, Înalta Curte arată că reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză. Argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. s) și t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material și procedural, urmare unei motivări conforme prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile centrate pe împrejurarea interpretat și aplicat greșit dispozițiile incidente în cauză, fiind nefondate.

Având în vedere obiectul concret al pretențiilor ce au fost deduse judecății pe calea acțiunii introductive, așa cum s-a consemnat în considerentele expuse la pct. I.1. al acestei decizii, prima instanță a admis în parte cererea reclamantului, a desființat in parte Rezoluția Inspectorului Sef din 17.03.2022 in lucrarea nr. C22-448 si Rezoluția de clasare nr. 320/21.02.2022 in lucrare nr. 22-144 emisa de Direcția de inspecție pentru judecători și a dispus completarea de către parata a verificărilor in ceea ce privește aspectele semnalate de către reclamant la punctele 1, 3, 4 si 5 din sesizarea înregistrată la 13.01.2022.

Recursul pârâtei Inspecția Judiciară vizează soluția primei instanțe de anulare în parte a actelor contestate, clamând greșita aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează cazul de casare ce sancționează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. În speță, acest motiv de casare nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că este evazivă maniera în care inspectorul judiciar a soluționat sesizarea reclamantului referitoare la motivul pentru care cererea de îndreptare a erorii materiale a fost soluționată de domnul judecator B., în condițiile în care acesta a menționat doar că există procese-verbale de inlocuire a judecatorului, fie ca urmare a faptului ca se afla in concediu, fie ca urmare a promovarii la o alta instanta.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul în care din înscrisurile aflate la dosar poate fi identificat motivul real pentru care s-a procedat la înlocuirea judecătorilor în completul ce a soluționat cauza nr. 95/311/2020 nu sunt de natură a acoperi concluzia unei motivări evazive, în mod corect fiind obligată pârâtă să ofere un raspuns concret reclamantului, prin raportare la toate documentele din dosarul administrativ constituit la Inspecția Judiciara pe parcursul verificărilor prealabile desfasurate in conditiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Contrar celor susține de recurenta-pârâtă potrivit cărora nivelul de generalitate din soluția de clasare a sesizării cu privire la unele aspecte concret sesizate de către intimatul - reclamant petiționar, nu poate conduce la concluzia că soluția de clasare s-ar baza pe motive nereale sau că inspectorul ar fi omis să analizeze toate aspectele sesizate, Înalta Curte constată că cerința motivării decurge din necesitatea de a putea fi cunoscute toate elementele de fapt și drept care au stat la baza soluției de respingere a unor aspecte din sesizarea reclamantului, constituind o garanție împotriva arbitrariului, iar o motivare insuficientă este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile referitoare la concluzia instanței de fond privind lipsa analizei susținerilor reclamantului, în ce privește obligația a doi judecători de a se abține de la soluționarea dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2021 - jud. D., respectiv, dosarul nr. x/2018, y/2018 - jud. H..

Cu privire la acest aspect, contrar argumentelor recurentei-pârâte referitoare la absența vreunei cereri de recuzare formulate de petiționar în vreunul dintre dosarele vizate prin sesizare, Înalta Curte constată că și în absența vreunei cereri de recuzare, Inspecția Judiciară avea obligația să verifice aspectele invocate de petiționar si să arate in concret motivele pentru care va constata ca exista sau că nu există indicii, cu privire la presupusa săvârșire de către cei doi magistrați H. si D. a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, Înalta Curte reține, în acord cu opinia instanței de fond, că prin modul incomplet în care pârâta a soluționat sesizarea disciplinara formulata de către reclamant, fără a verifica si a analiza in mod concret si integral aspectele semnalate de către reclamant, referitoare la presupusa nerespectare a dispozițiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor prin raportare la soluționarea de către judecătorul B.,la data de 24.08.2021, a cererii de îndreptare eroare materiala formulata in dosarul nr. x/2020, precum si la existenta sau inexistenta obligației judecătorilor D. si H. de a se abține de la judecarea dosarelor nr. x/2020, nr. y/2021, nr. z/2018, nr. w/2018/a1 si nr. 9067/311/2018/a 1*, reclamantul a suferit o vătămare a drepturilor si intereselor sale legitime, cat timp demersul sau administrativ exercitat in condițiile art. 45 din Legea nr. 317/2004 a fost clasat de către pârâtă, fără ca aceste aspecte sa fi fost clarificate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, criticile de nelegalitate formulate de recurenți nefiind în măsură să atragă casarea sentinței recurate.

III. Temeiul legal al soluției Înaltei Curți

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte respinge formulate de reclamantul A. și de pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. și de pârâta Inspecția Judiciară împotriva sentinței civile nr. 1507 din 23 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a