ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 671/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 30 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., formulată de revizuentul A..

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

La data de 10 mai 2023, condamnatul A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței penale nr. 305 din 26 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, modificată prin decizia penală nr. 85 din 25 noiembrie 2022 a aceleiași instanțe, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, cu aplicarea pedepselor complementară și accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) și k) C. pen., fiindu-i confiscată suma de 303.118 RON.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., invocându-se descoperirea de fapte și împrejurări noi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză și care vizează conținutul participării sale la comiterea infracțiunii de trafic de influență pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa de 4 ani închisoare.

La aceeași dată, revizuentul A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale a României, invocând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuentul, invocând încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, republicată, ale art. 14 din Pactul internațional, ale art. 6 par. 1 din Convenția europeană și ale art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a susținut că, din cauza modului deficitar de redactare a textului de lege, nu rezultă cu claritate dacă dispozițiile criticate acoperă și ipoteza în care faptele sau împrejurările rezultă din mijloace de probă depuse la dosar, asupra cărora instanța nu s-a pronunțat în ciclul ordinar al judecății, și față de cine se apreciază necunoașterea faptelor și împrejurărilor noi.

De asemenea, s-a făcut trimitere la jurisprudența constantă a Curții Constituționale, respectiv Deciziile nr. 473/2013, publicată în M. Of. nr. 30 din 15.01.2014, și nr. 26/2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15.02.2012, dar și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Rotaru împotriva României, din care rezultă că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții, printre care și previzibilitatea.

În final, s-a mai susținut că, spre deosebire de reglementarea înscrisă în legea procesual penală anterioară [art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968)], textul de lege actualmente în vigoare permite multiple interpretări în ceea ce privește necunoașterea faptelor sau împrejurărilor și poate viza lipsa cunoașterii atât de către organele judiciare care au participat la soluționarea cauzei, cât și de către părți și persoana vătămată.

Analizând excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte a arătat că, în ceea ce privește cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de revizuentul condamnat în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se constată că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu au legătură cu cauza și nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte a subliniat că, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanța excepției de neconstituționalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura și faza procesuală în care este invocată.

În speță, deși autorul excepției a arătat că prevederile criticate contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, republicată, în realitate, aspectele invocate pentru susținerea neconstituționalității acestora se referă la modalitatea de interpretare a prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care nu specifică cu claritate dacă faptele sau împrejurările noi rezultă din mijloace de probă depuse la dosar, asupra cărora instanța nu s-a pronunțat în ciclul ordinar al judecății, dar nici față de cine se apreciază necunoașterea faptelor și împrejurărilor noi.

Înalta Curte a constatat că ceea ce se urmărește de către revizuent prin intermediul acestui mijloc procesual nu este armonizarea textului de lege criticat cu Constituția României, ci interpretarea acestuia de o manieră care să conducă la admiterea atât în principiu, cât și pe fond a căii extraordinare de atac, cu consecința rejudecării cauzei și pronunțării unei soluții de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență, faptă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Or, deși excepția de neconstituționalitate este o chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă, ea reprezintă, totodată, un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, în caz contrar pierzându-și natura juridică de excepție (în acest sens fiind Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007).

În practica sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că ori de câte ori critică de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În concluzie, Înalta Curte a apreciat că în speță nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Împotriva încheierii din data de 30 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs, în termenul legal, recurentul A., motivele fiind expuse oral cu ocazia dezbaterilor și consemnate în partea introductivă a hotărârii.

Examinând recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

După cum prevăd dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întrucât instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiții privind atât obiectul excepției de neconstituționalitate - respectiv legi sau ordonanțe în vigoare sau dispoziții în vigoare ori asemenea acte normative - cât și o condiție relativă la existența unei legături între norma atacată sub aspectul constituționalității și obiectul cauzei, cu soluționarea căreia a fost învestită instanța, în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

Dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiții de admisibilitate ale excepțiilor de neconstituționalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepție (părțile, procurorul sau instanța din oficiu) și nepronunțarea anterioară a unei decizii privind neconstituționalitatea acelorași reglementări de către Curtea Constituțională.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se observă, așadar, că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite.

Referitor la condiția privind legătura normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este, prin urmare, o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Această condiție presupune că norma invocată orientează soluția.

Înalta Curte reține că însăși Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României, excepția invocată neavând legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influențeze soluția ce va fi pronunțată în speță și să producă un efect real, concret, în soluționarea cauzei pe fond, situație în care excepția de neconstituționalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinență în raport cu procesul principal în care a fost formulată.

Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepției nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acestora în raport cu conținutul propriu-zis in abstracto.

Practic, susținând că din textul de lege al art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu rezultă, în mod expres, dacă elementul de noutate prezintă un caracter absolut sau vizează și fapte ori împrejurări noi care, deși au fost cunoscute instanței, aceasta nu s-a pronunțat asupra lor, astfel cum s-a petrecut și în cauza în care a fost judecat și condamnat, recurentul urmărește, în realitate, ca instanța de contencios constituțional să procedeze la interpretarea legii în sensul pe care acesta și-l dorește, astfel încât cererea de revizuire pe care a formulat-o să fie admisă, iar acesta să obțină o soluție de achitare; însă, o atare chestiune se circumscrie aplicării legii și este de competența instanțelor judecătorești, astfel că susținerile recurentului excedează unui control de constituționalitate.

Astfel cum în mod corect a subliniat și prima instanță, în practica sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că ori de câte ori o critică de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în cauza de față, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Pentru aceste considerente, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva încheierii din data de 30 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva încheierii din data de 30 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2023.