ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 499/2024

Ședința publică din data de 27 iunie 2024

Deliberând asupra contestației formulate de persoana solicitată A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 90/F din data de 8 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 7 martie 2023 de către autoritățile judiciare din Italia, față de persoana solicitată A. și predarea acesteia către autoritățile judiciare italiene, cu respectarea regulii specialității.

În baza art. 114 alin. (1) teza finală, din Legea nr. 302/2004, s-a amânat predarea acestuia până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea la termen a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicate prin sentința penală nr. 1239 din 4.11.2021 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin neapelare la data de 3.12.2021.

S-a dispus arestarea acesteia pe o durată de 30 de zile începând de la data încetării motivului care a justificat amânarea.

Onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 1098 RON s-a dispus să fie avansat din fondurile Ministerului Justiției.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că la data de 30.04.2024 a fost sesizată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cu cererea de punere în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare din Italia emis pe seama persoanei solicitate A..

S-a menționat că persoana solicitată A. se află în prezent deținut în Penitenciarul București Rahova în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii cu nr. x din data de 03.12.2021 emis de Tribunalul București, secția I Penală fiind condamnată la pedeapsa închisorii de 3 ani în regim de detenție. Aceasta a fost preluată din Marea Britanie la data de 18.04.2024 și predată în aceeași zi către o escortă din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor, pe Aeroportul Internațional Otopeni.

Totodată, s-a constatat că prin încheierea de ședință din data de 30.04.2024, în temeiul art. 102 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004 republicată, modificată și completată, s-a respins solicitarea de arestare provizorie, în vederea predării, a persoanei solicitate pe o perioadă de 15 zile.

În motivarea sesizării s-a arătat că față de persoana solicitată A. a fost emis de către autoritățile judiciare din Italia un mandat european de arestare din 07.03.2023 emis de Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar Torino, în vederea executării restului de pedeapsă de 2 ani și 24 de zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prev. de art. 62bis, art. 110, art. 624, art. 625 din C. pen. italian.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că persoana solicitată, în complicitate cu numita B., în scopul de a obține un beneficiu ilicit, și-au însușit telefonul mobil, marca x al cărui proprietar era minora C., bun deținut de aceasta din urmă în interiorul propriei genți. Infracțiunea a fost săvârșită în circumstanțe agravante, întrucât a fost dusă la îndeplinire cu dexteritate, având în vedere că au sustras telefonul din geanta minorei cu un gest rapid în timp ce aceasta din urmă se pregătea să urce în tramvaiul 13 de la GTT, bunul fiind consemnat numitei B. cu care se însoțea și care a fugit, profitând de circumstanța vârstei cetățenei (14 ani) care au împiedicat apărarea.

Analizând condițiile prevăzute de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind dubla incriminare, curtea a constatat că infracțiunea care face obiectul prezentului mandat european de arestare este incriminată în legislația penală română, fiind vorba de o infracțiune de furt calificat prevăzută art. 228 alin. (1)-(22)9 alin. (1) lit. a) din C. pen., fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind dubla incriminare.

Totodată, s-a reținut că fiind audiată în fața procurorului, potrivit art. 101 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, persoana solicitată A. a indicat că nu are obiecțiuni cu privire la identitate, că este persoana menționată în cuprinsul semnalării transmisă de autoritățile judiciare din Italia și că nu este de acord să fie predată autorităților judiciare italiene. Aceeași conduită a fost avută de către persoana solicitată și în fața instanței de judecată.

Curtea a reținut că, potrivit art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, audierea persoanei solicitate care nu consimte la predare în baza unui mandat european de arestare se limitează la consemnarea poziției acesteia față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și la eventuale obiecții în ceea ce privește identitatea. Instanța învestită cu executarea unui mandat european de arestare realizează o cenzură limitată a acestuia, care se mărginește la condiții de formă, la eventuala incidență a unora dintre motivele de neexecutare prevăzute de lege, precum și a unei obiecții în ceea ce privește identitatea persoanei solicitate.

S-a luat act că persoana solicitată A. nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă din Republica Italia și că a menționat expres că nu renunță la regula specialității, aspecte consemnate în declarația sa cu ocazia audierii, potrivit art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004.

Urmare a examinării dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. a) - c) din Legea nr. 302/2004, curtea a constatat că nu sunt incidente motive imperative de refuz cu privire la executarea mandatului european de arestare [din informațiile existente nu reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent; infracțiunile pe care se bazează mandatul european de arestare nu sunt acoperite de amnistie în România; persoana solicitată poate răspunde penal, prin prisma vârstei sale].

De asemenea, s-a constatat că nu sunt incidente nici motivele facultative de refuz a executării reglementate de art. 99 alin. (2) lit. a) - i) din Legea nr. 302/2004

[nu este incidentă situația prevăzută la art. 97 alin. (2) din lege; persoana solicitată nu este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul; mandatul nu a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea; persoana solicitată nu a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene; mandatul nu se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României; mandatul european nu cuprinde infracțiuni care să fi fost comise în afara teritoriului statului emitent; conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare termenul de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., nu este împlinit - ori executarea pedepsei aplicate nu s-a prescris; organele judiciare române nu au decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare și nici nu au pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte].

Având în vedere că potrivit art. 84 din Legea nr. 302/2004 republicată - mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate, respectiv că acesta se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002, curtea a constatat că nu există niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz a executării, prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004 rep. și art. 2 și art. 3 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI, astfel că a admis sesizarea astfel cum s-a solicitat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Împotriva sentinței penale nr. 90/F din data de 8 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a formulat contestație persoana solicitată A., la data de 10 mai 2024, fără a motiva în scris calea de atac promovată.

Cu ocazia dezbaterilor, contestatorul, personal și prin apărătorul desemnat din oficiu, a susținut că își menține poziția procesuală de a nu fi predată de bunăvoie către autoritățile italiene și, prin urmare, a solicitat respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în baza art. 99 alin. (2) lit. c) și lit. g) din Legea nr. 302/2004. Totodată a reiterat criticile susținute în fața instanței de fond, în sensul existenței unor nelămuriri cu privire la mandatul european de arestare emis la data de 07.03.2023, în ceea ce privește data rămânerii definitive a deciziei de condamnare, respectiv dacă a rămas definitivă la data de 12.10.2017 sau la data de 12.10.2016.

Analizând hotărârea contestată în raport, cu motivele invocate, în conformitate cu prevederile art. 425

1

din C. proc. pen. raportat la art. 110 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, Înalta Curte apreciază contestația ca fiind întemeiată, impunându-se admiterea căii ordinare de atac, desființarea în totalitate a sentinței penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere următoarele considerente:

Se constată că cererea dedusă judecății are ca obiect executarea de către autoritățile române a unui mandat european de arestare emis la data de 7 martie 2023 de Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul Ordinar Torino, în vederea executării restului de pedeapsă de 2 ani și 24 de zile închisoare, astfel cum rezultă din ordonanța de cumul din data de 15 septembrie 2020 emisă de către Parchetul din Torino.

Ordonanța de cumul din data de 15 septembrie 2020 emisă de către Parchetul din Torino vizează următoarele sentințe:

- sentința penală nr. 1270/2016 Reg. Gen. nr. 1285/2016 pronunțată de Tribunalul Ordinar Torino, secția a V-a, din data de 03.03.2016, definitivă la data de 22.04.2016 prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prev. de art. 624 din C. pen., art. 625 nr. 4 și 8 din C. pen., art. 110 din C. pen. și art. 62 bis din C. pen.

- sentința penală nr. 4290/2016 Reg. Gen. nr. 1088/2016 pronunțată de Tribunalul Ordinar Torino, secția a V-a din data de 12.09.2016, definitivă la data de 28.10.2016 prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prev. de art. 624 din C. pen., art. 625 nr. 4-6 și 11 din C. pen., art. 110 din C. pen., art. 61 din C. pen. și art. 62 bis din C. pen.

În urma ordonanței nr. 114/2017 SIGE, Judecătorul de executare, în data de 26.04.2017, a recalculat pedeapsa totală a sentinței din data de 03.03.2016 pronunțată de Tribunalul din Torino și aceea din data de 12.09.2016 pronunțată de Tribunalul din Torino la 11 luni închisoare);

- sentința penală nr. 5619/2019 Reg. Gen. nr. 4169/2019 pronunțată de Tribunalul Ordinar Torino la data de 12.12.2019, definitivă la data de 28.12.2019 prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare, prev. de art. 385 alin. (1) și (3) din C. pen.

- sentința penală nr. 4409/2016 Reg. Gen. nr. 21966/2016 pronunțată de Tribunalul Ordinar Torino, la data de 16.09.2016, confirmată cu sentința nr. 5034/2018 de Curtea de Apel Torino la data de 19.07.2018, definitivă la data de 02.10.2018, prin care A. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prev. de art. 624 din C. pen., art. 625 alin. (1) bis nr. 8 și nr. 1 din C. pen., art. 62 nr. 4 din C. pen. și art. 62 bis din C. pen.

Cu titlu preliminar, instanța de control judiciar reamintește că, potrivit dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată:

"Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate".

Totodată, alin. (2) al aceluiași text de lege statuează în sensul că:

"Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI/13 iunie 2002", modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L81/24 din 27 martie 2009.

Din dispozițiile legale, art. 85 și următoarele din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, rezultă că în această procedură, în competența instanței de judecată, este inclusă și verificarea situațiilor juridice care conduc la refuzul predării persoanei solicitate. În consecință, instanța verifică motivele de refuz la predare, în evaluarea acestora, ca și a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, urmând a fi avute în vedere toate împrejurările cauzei, astfel cum impun dispozițiile art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

În speță, prima instanță a examinat mandatul european de arestare emis de autoritățile italiene prin prisma dispozițiilor art. 84 și următoarele din Legea nr. 302/2004, reținând că acesta îndeplinește toate condițiile de formă prevăzute de dispozițiile legale, că persoana solicitată este cetățean român, nu a formulat obiecțiuni cu privire la identitate și nu a renunțat la beneficiul regulii specialității și, raportat la dispozițiile art. 99 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, nu a constatat incidența vreunui motiv de refuz obligatoriu sau opțional al executării mandatului european de arestare.

Conform art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent.

Autoritățile judiciare din Italia au emis pe seama persoanei solicitate A. un mandat european de arestare în vederea executării unui rest de pedeapsă de 2 ani și 24 de zile închisoare, conform ordonanței de cumul emisă de către Parchetul din Torino la data de 15 septembrie 2020.

Persoana solicitată A. este cetățean român și domiciliază în municipiul București, strada x nr. 56, apartament 7. Din înscrisurilor existente la dosarul cauzei reiese că persoana solicitată se află în prezent deținută în Penitenciarul București Rahova în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii cu nr. x din data de 03.12.2021 emis de Tribunalul București, secția I Penală fiind condamnată la pedeapsa închisorii de 3 ani în regim de detenție.

Înalta Curte constată că poziția procesuală exprimată de persoana solicitată, atât în fața instanței de fond (conform declarației din data de 30.04.2024, fila x), cât și în fața instanței de control judiciar la termenul de judecată din 27 iunie 2024, a fost în sensul că nu este de acord să fie predată autorităților judiciare din Italia.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză este incident motivul de refuz facultativ prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, potrivit căruia autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare.

În conformitate cu dispozițiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, în situația în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, anterior pronunțării unei hotărâri, prima instanță ar fi trebuit să trimită autorității judiciare emitente cererea de transmitere a unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare verificării condițiilor legale pentru recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine de condamnare.

Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței CJUE, C-579/15, Poplawski I, orice refuz de a executa un mandat european de arestare presupune un veritabil angajament din partea statului de executare că va executa pedeapsa. Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea de către autoritatea judiciară de executare a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern. În cazul în care statul membru de executare este în imposibilitate de a se angaja să pună în executare efectiv pedeapsa, îi revine autorității judiciare de executare sarcina să execute mandatul european de arestare și, prin urmare, să predea persoana căutată statului membru emitent.

Așa cum reiese din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, caracterul obligatoriu al unei decizii-cadru determină în privința autorităților naționale, inclusiv a instanțelor naționale, o obligație de interpretare conformă a dreptului național. La aplicarea dreptului intern, aceste instanțe sunt obligate, așadar, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității deciziei-cadru pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta. Aceasta obligație de interpretare conformă a dreptului național este inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C-554/14. EU:C:2016:835, punctele 58 si 59).

Înalta Curte constată că, în mod greșit instanța de fond nu a analizat poziția procesuală exprimată de persoana solicitată, verificând doar formal incidența dispozițiilor art. 99 alin. (1) și (2) din actul normativ și concluzionând că nu sunt impedimente legale la predare.

În condițiile în care în cauză este incident motivul facultativ de refuz la predare prevăzut de 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, iar instanța de fond trebuia să analizeze dacă se impune recunoașterea hotărârii străine pe cale incidentală, Înalta Curtea constată că unicul remediul este acela al trimiterii cauzei spre rejudecare. Astfel, în acord cu principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de CEDO, transpus și în legislația națională și prin raportare la motivele de contestație ale persoanei solicitate se impune trimiterea spre rejudecare a cauzei pentru a-i fi oferită persoanei solicitate posibilitatea de a se apăra, respectându-i-se, astfel, drepturile procesuale.

Pe de altă parte, pronunțarea unei soluții de recunoaștere a hotărârii penale străine de condamnare direct în contestație, ar face ca persoana solicitată să nu aibă acces la exercitarea controlului judiciar asupra unei asemenea decizii, întrucât este definitivă, fapt ce ar conduce la încălcarea dreptului său la apărare și a dreptului la dublul grad de jurisdicție, drepturi care reprezintă componente ale unei proceduri echitabile.

Inexistența unui al doilea grad de jurisdicție (drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului) ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil, acest drept fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală. În același sens este și jurisprudența CEDO, cauza Grecu contra România din 30 noiembrie 2006, în care Curtea Europeană a constatat că recurentul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală în două grade de jurisdicție, ceea ce a atras încălcarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenție.

Sub acest aspect, instanța de contencios european a statuat, în mod constant, că, deși Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicție, dacă acestea hotărăsc că implementeze un asemenea sistem, au obligația să vegheze ca justițiabilii să se bucure în fața instanțelor de apel de garanțiile fundamentale prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenție (cauzele Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, seria x nr. x, și Iorga împotriva României, cererea nr. 4.227/02, 25 ianuarie 2007).

Pentru aceste considerente, Înalta Curtea va admite contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 90/F din data de 08 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, va desființa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată A., în cuantum de 1163 RON, va fi suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 90/F din data de 08 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

Desființează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată A., în cuantum de 1163 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2024.