ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 345/2024

Ședința publică din data de 30 aprilie 2024

Asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 04 martie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2018, la pct. I. s-a respins solicitarea de sesizarea a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de apelantul inculpat A..

II. S-a respins solicitarea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept formulată de apelantul inculpat A..

III. S-a admis solicitarea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 C. pen., formulată de apelantul inculpat A..

În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 156 C. pen.

IV. S-a respins solicitarea apelantului inculpat de acordare a unui nou termen de judecată pentru dezbateri.

V. În temeiul art. 391 alin. (1) C. proc. pen.., s-a stabilit termen pentru deliberare, redactare și pronunțarea hotărârii la data de 02 aprilie 2024, aceasta urmând a fi pusă la dispoziție prin mijlocirea grefei instanței.

Curtea de apel a constatat că la data de 20 februarie 2024, apelantul inculpat, prin intermediul apărătorului ales, a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1) Dacă, dreptul la informare prevăzut de articolul 6 din Directiva 2012/13 citit în lumina art. 47 CDFUE, include și dreptul persoanei de a solicita clarificări privind întinderea acuzației și cauza acesteia (calificarea juridică) aduse împotriva sa, în măsura în care, în mod rezonabil, susține că un element al acuzației (precum întinderea acesteia) îi este neclar.

2) Dacă răspunsul este afirmativ la această întrebare, subsecvent se pune întrebarea dacă o cerere de lămurire formulată în acest sens poate fi refuzată, în măsura în care neclaritatea este una rezonabilă.

3) Dacă, dreptul la informare prevăzut de articolul 6 și 7 din Directiva 2012/13 trebuie a fi recunoscut, pe tot parcursul desfășurării procedurii judiciare (nu doar la momentul declanșării procedurii penale) și vizează toate detaliile privitoare la acuzație și întinderea acesteia.

În motivarea solicitării formulate s-a arătat că dreptul uniunii recunoaște în mod expres minimele garanții ce trebuie asigurate de către statele membre, persoanelor acuzate de săvârșirea unei infracțiuni în cadrul procesului penal, referindu-se în esență la drepturile prevăzute de art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 și de art. 47 din CDFUE.

Potrivit apelantului - inculpat, prin Hotărârea din 21 octombrie 2021, CJUE a decis în cauza C-282/20 că este contrar dreptului european legislația națională care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după ședința preliminară într-o cauză penală erorile din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului inculpatului de a i se comunica lămuriri cu privire la acuzare, respectiv că instanța este obligată să interpreteze legislația națională astfel încât să se permită modificarea acuzării chiar dacă s-a depășit etapa camerei preliminare.

În acest context, a arătat că se ridică întrebarea dacă dreptul la informare cuprinde și dreptul persoanei acuzate ca în măsura în care consideră în mod rezonabil că aspecte esențiale ale acuzației îi sunt neclare se solicite lămuriri, cu indicarea în mod concret a diferenței de viziune privind acuzația.

Apelantul inculpat a arătat că ipoteza expusă de acesta se deosebește în mod evident de cea analizată de către CJUE cu ocazia soluționării cauzei din 21 octombrie 2021 întrucât în acel caz instanța considera necesare lămuririle, iar în speța de față aceste lămuriri sunt considerate necesare de către inculpat care în mod rezonabil susține că are neclarități esențiale privind acuzațiile aduse respectiv cu privire la întinderea acesteia.

În concret, cu trimitere la cauza de față s-a arătat că apelantul inculpat A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei singure infracțiuni de instigare, față de autorul B.. Cu ocazia rejudecării apelului, și ca urmare a unor elemente reliefate de către instanța care a judecat recursul privitoare la acte materiale săvârșite și față de un alt autor, respectiv C., apelantul inculpat a arătat că, în percepția acestuia, este acuzat de săvârșirea unei singure infracțiuni, respectiv de participație față de B., aceasta chiar dacă în expozeul rechizitorului se vorbește și de un alt autor C., unde deși se face referință la unele activități conjugate (ajutor acordat de A.) totuși, prin actul de trimitere în judecată nu se formulează o acuzație și pentru aceste pretinse activități.

Altfel spus, potrivit acestuia, indiferent de contextul factual prezentat în rechizitoriu, acuzația vizează exclusiv participația cu B., fără a se reține o eventuală faptă continuată, în care eventual, să se include și o acțiune de instigare directă sau indirectă față de C., ori eventual o faptă concurentă, în care caz discutam despre doua fapte de instigare.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că solicitarea formulată este inadmisibilă, întrucât o cerere de sesizare a Uniunii Europene se poate face numai în situația în care în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unor norme comunitare, nu pentru a completa sau interpreta articole din legislația națională, sau pentru a lămuri aspecte pe care inculpatul consideră că nu le-a înțeles.

În drept, Curtea de apel a reținut că, potrivit art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor și validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În același sens, s-a reținut că art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009 stipulează că instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Din dispozițiile anterior menționate rezultă că întrebările preliminare adresate în cadrul procedurii reglementate de art. 267 din TFUE trebuie să se refere la interpretarea sau validitatea legislației Uniunii Europene (UE) și decizia C.J.U.E. să fie necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauza dedusă judecății. Procedura prezintă utilitate atunci când vizează o nouă chestiune de interpretare ce prezintă interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului UE sau atunci când jurisprudența existentă nu prezintă claritatea necesară pentru abordarea unei situații juridice noi, rolul de a analiza și constata necesitatea sesizării CJUE cu o cerere de pronunțare a unei decizii preliminare, precum și pertinența întrebărilor revenind instanței pe rolul căreia se află cauza.

Analizând solicitarea formulată de apelantul inculpat, Curtea de apel a constatat că aceasta nu întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate anterior menționate.

Cererea a fost într-adevăr formulată în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac, iar întrebările formulate vizează interpretarea unor dispoziții din Directiva 2012/13 a Parlamentului European și a Consiliului din 22.05.2012.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că o decizie în această privință nu este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză întrucât vizează caracterul echitabil al procedurii desfășurate în fața instanțelor naționale și nu problema de drept dedusă judecății, respectiv angajarea sau nu a răspunderii penale a inculpatului apelant.

Drept consecință, Curtea a apreciat că nu se impune sesizarea C.J.U.E. cu întrebările preliminare formulate de apelantul inculpat.

Împotriva dispoziției de respingere a solicitării privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, din cuprinsul încheierii din 04 martie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2018, inculpatul A. a formulat recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2018*/a1 la data de 29 martie 2024, acordându-se termen aleatoriu la data de 02 aprilie 2024, când s-a amânat constatându-se întemeiată cererea de amânare formulată de recurentul inculpat A., în vederea angajării unui apărător ales.

La termenul din data de 16 aprilie 2024, constatând că procedura de citare nu este legal îndeplinită cu recurentul inculpat A., care a fost încarcerat anterior termenului de judecată, Înalta Curte a amânat cauza în vederea citării acestuia la locul deținere, menționând dispoziția privind prorogarea punerii în discuție a excepției inadmisibilității căii de atac, pentru următorul termen.

La termenul din 30 aprilie 2024, apărătorul ales al recurentului inculpat A. a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, analizându-se admisibilitatea căii de atac formulate din perspectiva principiului echivalenței, apreciind că nu ar trebui să se creeze un tratament de inferioritate într-o procedură întemeiată pe dreptul Uniunii Europene.

Examinând hotărârea atacată, în raport, cu dispoziția de respingere a solicitării privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene din cuprinsul încheierii din 04 martie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 18 noiembrie 2009, potrivit cărora "Încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părților; hotărârea este definitivă." Așadar, ipoteza normativă prevăzută de art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 (calea de atac a recursului) este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării și nu privește soluția pe care instanța a pronunțat-o cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că, în cauză, prin încheierea atacată, printre altele, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de inculpatul A., astfel încât Înalta Curte constată că, potrivit textului de lege sus menționat, aceasta nu este supusă niciunei căi de atac.

Așa cum s-a arătat anterior, legiuitorul a stabilit, în art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, că recursul poate fi promovat doar împotriva încheierii prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății, în ipoteza admiterii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, situație ce nu se regăsește în speță.

În ceea ce privește principiul echivalenței invocat de apărare, în cauza C-69/2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că principiul echivalenței impune un tratament egal între cereri comparabile întemeiate, pe de o parte, pe dreptul național și, pe de altă parte, pe dreptul Uniunii, iar nu o echivalență între diferite forme de procedură în temeiul dreptului național. Prin aceeași decizie, Curtea a menționat că (...) egalitatea în fața legii este o normă juridică diferită de principiul echivalenței (pct. 52).

Or, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, principiului privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, dar și exigențelor stabilite prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate. Așadar, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În concluzie, se constată că recurentul inculpat a formulat recurs împotriva unei hotărâri definitive, învestind Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea unei căi de atac care nu întrunește cerințele art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pentru considerentele expuse, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a solicitării privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene din cuprinsul încheierii din 04 martie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial pentru apărătorul din oficiu în cuantum de 85lei va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a solicitării privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene din cuprinsul încheierii din 04 martie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial pentru apărătorul din oficiu în cuantum de 85lei rămân în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie 2024.