ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursul în casație de față:

În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința penală nr. 198 din data de 12.02.2024 a Judecătoriei Bacău, pronunțată în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. cu privire la săvârșirea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 din C. pen. (faptă din 28.07.2020), întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârșirea de către inculpatul A. a infracțiunii de lovire sau alte violențe, în formă continuată, faptă prev. de art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale din 28.07.2022, persoană vătămată B.), ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată B., cu încuviințarea reprezentanților legali C. și D..

În temeiul art. 205 alin. (1) și (3) lit. b) din C. pen., cu reținerea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 396 alin. (1) și (2) din C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, variantă agravată, în recidivă postexecutorie (faptă din 28.07.2020, persoană vătămată B.).

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), art. 66 alin. (1) lit. b) din C. pen. (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) și art. 66 alin. (1) lit. n) din C. pen. (dreptul de a comunica cu victima B. ori cu membrii familiei sale C., E. și D., ori de a se apropia de aceștia).

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen., în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (1) și alin. (3) din C. pen.

În baza art. 3, art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare (văzând și Anexa nr. 1, pct. 12 la această lege) s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A., după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

S-a luat act că persoana vătămată B., personal sau prin reprezentant legal, nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Pentru a se pronunța în sensul celor anterior menționate, prima instanță a reținut că, fapta inculpatului A. care, la data de 28.07.2020, pe fondul unui conflict preexistent, după ce în prealabil exercitase violențe asupra victimei B., în vârstă de 15 ani, l-a urmărit pe acesta până în curtea imobilului unde locuia (situat în sat/com. Ungureni, jud. Bacău) unde, după ce din nou i-a aplicat mai multe lovituri cu palma, prin folosirea forței, a condus victima la autoturismul inculpatului și a introdus persoana vătămată în portbagajul autoturismului său, pentru aproximativ un minut, acțiune întreruptă doar de intervenția martorei C., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, variantă agravată, prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. b) din C. pen.

Instanța a reținut varianta agravată a infracțiunii, prev. de art. 205 alin. (3) lit. b) din C. pen., victima fiind în vârstă de 15 ani la data faptelor, aspect pe care inculpatul în vârstă de 26 de ani îl cunoștea și de care a profitat pentru a-l duce cu forța pe B. spre mașină și a-l introduce în portbagaj, lipsindu-l în acest mod de libertate în mod ilegal.

Din perspectiva antecedentelor penale ale inculpatului, instanța fondului a reținut că A. a fost condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 1 an și 5 luni închisoare (compusă numai din infracțiuni intenționate și care satisfac condiția termenului I a recidivei), cu aplic. art. 91 din C. pen., prin sentința penală nr. 35/16.01.2015 a Judecătoriei Bacău definitivă prin decizia penală nr. 395/21.04.2015 a Curții de Apel Bacău, executarea pedepsei fiind suspendată pe un termen de supraveghere de 3 ani care a curs de la 21.04.2015 la 20.04.2018, din 21.04.2018 începând să curgă termenul de 3 ani de reabilitare de drept care, la data faptelor din 28.07.2020 nu era îndeplinit. Față de acestea, instanța a reținut că fapta pendinte a fost săvârșită în stare de recidivă postexecutorie.

Împotriva sentinței penale nr. 198 din 12.02.2024 a Judecătoriei Bacău au declarat apeluri Parchetul de pe Judecătoria Bacău și inculpatul A..

II. Prin decizia penală nr. 1201 din 19.12.2024 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 198 din data de 12.02.2024 a Judecătoriei Bacău.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe Judecătoria Bacău împotriva sentinței penale nr. 198 din data de 12.02.2024 a Judecătoriei Bacău în dosarul nr. x/2021, pe care a desființat-o, în ceea ce privește reținerea în favoarea inculpatului a prevederilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și cuantumul pedepsei principale.

Rejudecând în aceste limite, a fost înlăturată circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. din încadrarea juridică a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului A..

S-a majorat cuantumul pedepsei la care a fost condamnat inculpatul, de la pedeapsa de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, variantă agravată, în recidivă postexecutorie, prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 43 alin. (5) din C. pen., la 5 (cinci) ani închisoare, în regim de detenție.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței penale apelate, care nu contravin prezentei decizii.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bacău a reținut, că Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a criticat sentința penală sub aspectul netemeiniciei reținerii dispozițiilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. și art. 76 din C. pen., precum și sub aspectul cuantumului pedepsei principale aplicate inculpatului, iar apelantul inculpat A. a susținut că sentința criticată este nelegală și netemeinică, fiind dată în contradicție flagrantă cu probele administrate la fondul cauzei.

Examinând probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că inculpatul, în data de 28 iulie 2020, pe fondul unui conflict preexistent, după ce, în prealabil, exercitase violențe asupra victimei B., în vârstă de 15 ani, l-a urmărit pe acesta până în curtea imobilului unde locuia (situat în sat/com. Ungureni, jud. Bacău) unde, după ce din nou i-a aplicat mai multe lovituri cu palma, prin folosirea forței, a condus victima la autoturismul inculpatului și a introdus persoana vătămată în portbagajul autoturismului său, pentru aproximativ 1 minut, acțiune întreruptă doar de intervenția martorei C..

A mai reținut că situația de fapt rezultă din declarația persoanei vătămate, declarațiile martorilor, raportul de expertiză medico-legală privind examinarea fizică a persoanei, înscrisuri și declarații de suspect/inculpat.

Totodată, cu privire la soluțiile dispuse de către instanța de fond în legătură cu infracțiunile de lovire sau alte violențe, în formă continuată, faptă prev. de art. 193 alin. (2) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. și tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 din C. pen., curtea a constatat că acestea nu au fost contestate în vreun fel de către apelanții din prezenta cauză, probatoriile confirmând mai presus de orice îndoială rezonabilă că faptele deduse judecății există în materialitatea lor, sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală și au fost comise cu vinovăție de inculpat.

Cu privire la apărările inculpatului A., în sensul că declarațiile persoanei vătămate și a martorilor, date inițial în fața organelor de cercetare penală, ar fi fost consemnate în mod neloial de către organele de cercetare penală cu scopul de a-l incrimina pe nedrept pe inculpat, contrar celor declarate de către persoanele audiate, curtea a reținut că apelantul inculpat nu a adus un minim de probatoriu în susținea acestor veritabile acuzații la adresa organelor de poliție din cadrul Postului de Poliție Ungureni.

În acest sens, instanța de apel a mai reținut a fi relevante, declarațiile martorei F. (depoziție din 28.07.2020 - f. x ds. UP) și a persoanei vătămate (depoziție din 28.07.2020 - f. x par. 3 ds. UP), din care rezultă că la data de 28.07.2020, în jurul orei 12:00, în timp ce persoana vătămată B. se deplasa pe o uliță sătească din satul Ungureni, în apropierea locuinței martorei F., s-a intersectat cu inculpatul, care, motivat de faptul că persoana vătămată a refuzat să mai muncească în gospodăria sa, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu pumnii și picioarele, cauzatoare de suferințe fizice în plină stradă. După terminarea agresiunii din stradă, persoana vătămată s-a deplasat la locuința sa fiind urmată de către inculpat, care a pătruns în imobilul de domiciliu al victimei (imobil proprietate a mamei sale C.), unde, din nou a lovit persoana vătămată cu palma, în zona feței (aspecte relatate chiar și de inculpat cu ocazia audierii sale la 19.11.2020 - f. x verso par. 2).

În continuare, inculpatul, prin folosirea forței (prinderea de ceafă sau de gât), a condus persoana vătămată minoră până în drumul public, unde a deschis portbagajul autoturismului său, introducând victima în interiorul acestuia, fapt ce s-a și produs pentru o perioadă scurtă de timp, acțiune întreruptă doar de intervenția promptă a martorei C., mama persoanei vătămate, astfel conflictul fiind aplanat.

Curtea a apreciat ca fiind nesinceră afirmația apelantului inculpat din cuprinsul declarației date la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2024, în sensul că "eu l-am luat de după umăr și i-am spus acum e momentul și l-am dus spre mașină, iar el nu s-a opus deloc", în condițiile în care inculpatul, în declarația sa din cursul urmăririi penale a precizat că l-am prins de haine și l-am condus către autoturismul meu ce era parcat pe drumul public în fața locuinței acestuia, spunându-i că-l duc eu la poliție. Dacă persoana vătămată nu s-ar fi opus deloc, atunci inculpatul nu ar fi avut vreun motiv să o prindă de haine pentru a o conduce la autoturismul său.

Totodată, curtea a constatat ca fiind nesinceră și afirmația apelantului inculpat din cuprinsul declarației date la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2024, în sensul că "după care el singur s-a așezat în fund pe bara de la portbagaj", în condițiile în care inculpatul, în declarația sa din cursul urmăririi penale a precizat i-am spus lui B. să intre în portbagaj iar acesta s-a așezat cu fundul în portbagaj ce era parcat pe drumul public în fața locuinței acestuia, spunându-i că-l duc eu la poliție. Dacă persoana vătămată ar fi intrat din proprie inițiativă în portbagajul autoturismului inculpatului, atunci inculpatul nu ar fi avut vreun motiv să-i mai spună acesteia să facă tocmai acest lucru.

Cu privire la circumstanțele în care persoana vătămată B. a ajuns să intre în portbagajul autoturismului inculpatului, curtea a reținut că martora C., mama victimei, în cuprinsul declarației din 28 iulie 2020, respectiv la câteva ore distanță de epuizarea activității infracționale a inculpatului a declarat că A. l-a prins cu mâinile de gât pe fiul B. și l-a scos din curte afară, a deschis portbagajul mașinii sale și l-a băgat forțat pe fiul meu, declarând că îl duce la poliție. Am intervenit și l-am scos din portbagaj și am plecat în curte, în timp ce în cuprinsul declarației din 28 octombrie 2020 a declarat că (...) l-a prins pe fiul meu de mână, l-a condus la autoturismul său și l-a băgat pe fiul meu în portbagaj. Eu am intervenit imediat pentru stoparea conflictului și fiul a ieșit din portbagaj, după care a fugit. Arăt că această acțiune nu a durat niciun minut, respectiv când fiul meu a intrat portbagaj eu l-am și tras afară, portbagajul nefiind închis niciun moment. Consider că acțiunea lui A. a fost doar de a-l speria pe fiul meu.

În continuare, instanța de apel a apreciat ca fiind nesinceră declarația dată de C. în fața instanței de fond, în cuprinsul căreia a menționat că fiul ei doar a fost așezat pe bara din spate, în condițiile în care în cuprinsul primelor două declarații date în faza de urmărire penală aceasta a precizat că fiul ei a fost băgat în portbagaj, așadar nu așezat cu fundul pe bara spate a autoturismului inculpatului, aspect de altfel recunoscut chiar de către inculpat în cuprinsul declarației sale din cursul urmăririi penale, unde a precizat i-am spus lui B. să intre în portbagaj, iar acesta s-a așezat cu fundul în portbagaj.

Cu privire la apărările inculpatului, în sensul că a dorit doar să dea o lecție persoanei vătămate, astfel încât aceasta să-și corijeze comportamentul antisocial, fiind rugat și chiar având un mandat tacit în acest sens din partea mamei victimei, curtea a reținut că, indiferent de motivele care ar fi stat la baza deciziei inculpatului de a acționa de această manieră, acesta nu avea vreun drept să lovească și să priveze de libertate persoana vătămată minoră, presupusul comportament necorespunzător anterior al acesteia și despre care s-a făcut vorbire pe larg inclusiv în cuprinsul memoriului depus la dosar la data de 06.12.2024, neprezentând relevanță din punct de vedere juridic în prezenta cauză.

Cu privire la motivele de apel ale Ministerului Public, curtea a constatat că infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal reținută în sarcina inculpatului nu este nicidecum de o gravitate redusă, inculpatul exercitând anterior, în mod repetat, acte de violență fizică asupra persoanei vătămate minore, în vârstă de 15 ani, pe care a lipsit-o de libertate prin introducerea acesteia în portbagajul unui autoturism, scopul fiind acela de a o pedepsi, de "a-i da o lecție".

Astfel, a apreciat că, în mod nefondat, prima instanță a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu motivarea că lipsirea de libertate a persoanei vătămate a fost de scurtă durată, în condițiile în care, cel mai probabil, privarea de libertate s-ar fi prelungit în absența intervenției prompte a mamei victimei.

În ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, curtea a constatat că, urmare a înlăturării circumstanței atenuante prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, ținând cont și de starea de recidivă postexecutorie în care se află inculpatul A., sunt cuprinse între 4 ani și 6 luni și 15 ani închisoare.

Având în vedere că inculpatul nu a recunoscut fapta, a încercat zădărnicirea aflării adevărului, a săvârșit infracțiunile deduse judecății în stare de recidivă postexecutorie, fiind condamnat anterior pentru fapte similare de violență, amenințare și șantaj, curtea a dispus majorarea pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, variantă agravată, în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 43 alin. (5) din C. pen., de la 3 ani și 6 luni la 5 ani închisoare.

Decizia instanței de apel, a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, persoanei vătămate B. și reprezentantului legal D. la data de 23 decembrie 2024, reprezentantului legal C. la data de 31 decembrie 2024 și inculpatului A. la data de 31 decembrie 2024.

În raport cu data comunicării hotărârii din apel, termenul legal de declarare a recursului în casație s-a împlinit pentru inculpatul A. la data de 02 februarie 2025.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs în casație A..

În dezvoltarea considerentelor recursului în casație, aflate la dosar al Înaltei Curți s-au invocat motivele de recurs în casație prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

Cu referire la cazul de recurs în casație prev. de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" a susținut că acuzația ce i-a fost adusă a constat în aceea că "(...) în cursul lunii iulie 2020, persoana vătămata B. a scris pe praful depus pe autoturismul inculpatului A., mai multe injurii, fapt ce ar fi determinat deteriorarea vopselei unor elemente de caroserie. În urma acestor manifestări nepotrivite ale victimei, inculpatul A. (în vârstă de 26 de ani la data respectivă - recidivist) s-a înțeles cu victima ca aceasta să efectueze diferite activități în gospodăria primului, pentru a-i acoperi prejudiciul cauzat prin deteriorarea vopselei autoturismului. Persoana vătămată a desfășurat inițial diferite munci în gospodăria inculpatului, după care a refuzat să mai facă acest lucru (aspecte extrase din declarația victimei din 29.07.2020 -filele x DUP). În continuare, inculpatul, prin folosirea forței (prinderea de ceafă sau de gât), a condus persoana vătămată minoră până în drumul public, unde a deschis portbagajul autoturismului său, introducând victima în interiorul acestuia, fapt ce s-a și produs pentru o perioadă scurtă de timp, acțiune întreruptă doar de intervenția promptă a martorei C., mama persoanei vătămate, astfel conflictul fiind aplanat."

În continuare, a arătat că situația de fapt reținută de instanța de apel a constat în aceea că, "în data de 28.07.2020, pe fondul unui conflict preexistent, după ce în prealabil exercitase violențe asupra victimei B., în vârstă de 15 ani, l-a urmărit pe acesta până în curtea imobilului unde locuia (situat in sat/com. Ungureni, jud. Bacău) unde, după ce din nou i-a aplicat mai multe lovituri cu palma, prin folosirea forței, a condus victima la autoturismul inculpatului și a introdus persoana vătămată în portbagajul autoturismului său, pentru aproximativ 1 minut, acțiune întreruptă doar de intervenția martorei C. (...)"

(...) Cu privire la circumstanțele în care persoana vătămată B. a ajuns să intre în portbagajul autoturismului inculpatului, curtea a reținut că martora C., mama victimei, în cuprinsul declarației din 28.07.2020, respectiv la câteva ore distanță de epuizarea activității infracționale a inculpatului a declarat că A. l-a prins cu mâinile de gât pe fiul B. și l-a scos din curte afară, "a deschis portbagajul mașinii sale și l-a băgat forțat pe fiul meu, declarând că îl duce la poliție. Am intervenit și l-am scos din portbagaj și am plecat în curte", în timp ce în cuprinsul declarației din 28.10.2020 a declarat că (...) "l-a prins pe fiul meu de mână, l-a condus la autoturismul său și l-a băgat pe fiul meu în portbagaj. Eu am intervenit imediat pentru stoparea conflictului și fiul a ieșit din portbagaj, după care a fugit. Arăt că această acțiune nu a durat niciun minut, respectiv când fiul meu a intrat în portbagaj eu l-am și tras afară, portbagajul nefiind închis niciun moment. Consider ca acțiunea lui A. a fost doar de a-l speria pe fiul meu. (...)"

Raportat la această expunere, recurentul inculpat a arătat că, potrivit motivării instanțelor, s-ar fi stabilit că a introdus în mașina personală persoana vătămată, pe care intenționa să o conducă la sediul poliției. Cu toate acestea, durata reținerii în vehicul a fost extrem de redusă (sub un minut), iar persoana vătămată a intrat și a ieșit sau a fost scoasă imediat, în prezența mamei sale.

În aceste condiții, a considerat că fapta imputată nu îndeplinește condiția esențială a tipicității infracțiunii și, prin urmare, nu este prevăzută de legea penală.

Cu referire la lipsa tipicității obiective a infracțiunii reținute în sarcina sa, a susținut că o condiție esențială este durata minimă a reținerii, pentru existența infracțiunii de libertate în mod ilegal fiind necesară o îngrădire efectivă a libertății de mișcare pentru o perioadă de timp suficient de semnificativă încât să genereze o vătămare sau o atingere reală a drepturilor persoanei vătămate.

În acest sens a arătat că, în speță, persoana vătămată s-a aflat în interiorul mașinii - tranzitoriu (a intrat și a ieșit) pentru o durată extrem de scurtă - sub un minut - ceea ce este insuficient pentru a se reține că i-a fost efectiv îngrădit dreptul la liberă mișcare, aceasta ieșind sau fiind scoasă din mașină fără a fi restricționată în continuare.

A mai susținut că, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal nu poate fi reținută în cazul unor situații tranzitorii sau de scurtă durată, unde nu există o intenție clară de a limita libertatea de mișcare a persoanei, în jurisprudență, reținându-se că durata scurtă și absența unei restrângeri efective a libertății exclud existența infracțiunii (decizia nr. 28/2025 a Curții de Apel Ploiești).

În continuare, a arătat că elementul material al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal poate consta într-o acțiune sau inacțiune, neinteresând mijloacele folosite de autor, acestea putând consta în violență, amenințare, inducere în eroare, etc, iar legea nu conține nicio precizare în ceea ce privește durata perioadei de timp în care victima trebuie să fie lipsită de libertate, ceea ce înseamnă că această perioadă poate varia între limite foarte largi. În ceea ce privește limita inferioară a duratei lipsirii de libertate, este unanim acceptată opinia conform căreia lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât victima să fie împiedicată în mod efectiv de a acționa în conformitate cu voința sa

.

În acest sens a susținut că sunt și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului (Storck vs. Germania), în cuprinsul cărora se arată că reținerea libertății trebuie să fie efectivă, semnificativă și de natură să producă consecințe juridice pentru a se considera o atingere a drepturilor fundamentale.

În continuarea argumentației a invocat principiul minimei intervenții, potrivit căruia, dreptul penal trebuie să fie o soluție de ultim resort și să fie aplicat doar atunci când alte măsuri nu sunt suficiente pentru protejarea valorilor sociale.

A arătat că, în cauză, fapta se află la limita ilicitului penal, întrucât scopul acțiunii nu a fost lipsirea de libertate propriu-zisă, ci conducerea persoanei vătămate la poliție, pentru rezolvarea unei situații, iar contextul marginal: durata scurtă, prezența martorilor (mama persoanei vătămate) și lipsa unor consecințe reale asupra drepturilor victimei indică faptul că acest comportament nu ar trebui să fie sancționat penal.

A mai invocat lipsa intenției directe de lipsire de libertate, inculpatul susținând că scopul acțiunii sale nu a fost de a priva persoana vătămată de libertatea sa, ci de a o conduce la organele de poliție, acest scop fiind unul legitim, astfel că nu se poate interpreta ca având o intenție infracțională, lipsind astfel un alt element esențial al infracțiunii- intenția de a restricționa libertatea persoanei.

Având în vedere toate argumentele expuse, inculpatul A. a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Cu referire la cazul de recurs în casație prev de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.." s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a susținut că în mod nelegal s-a reținut recidiva post executorie.

A arătat că legea prevede în mod clar că reabilitarea de drept operează pentru pedepse mai mici de 2 ani, în cuprinsul art. 165 din C. pen., în acest caz neexistând o condiționare explicită legată de împlinirea termenului de supraveghere, ci doar de împlinirea termenului de reabilitare, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii sau de la executarea pedepsei.

A mai considerat că, legiuitorul distinge între pedepsele suspendate sub supraveghere și pedepsele mai mici de 2 ani, cu privire la care, termenul de reabilitare ar trebui să curgă independent de supraveghere, chiar dacă pedeapsa a fost suspendată.

În susținerea argumentației anterioare a invocat principiul favro libertatis, ce impune interpretarea care să permită restabilirea cât mai rapidă a drepturilor persoanelor condamnate, dacă legea prevede condiții vagi sau restrictive pentru reabilitare.

În acest sens, a invocat și Decizia nr. 505 din 02.11.2022 a Curții Constituționale, care statuează, în ceea ce privește termenul de reabilitare și conduita condamnatului, atât în cazul condamnării la pedeapsa amenzii și la pedeapsa închisorii (care nu depășește 2 ani) cât și în cazul pedepsei închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, legiuitorul reglementând, însă soluții legislative diferite în ceea ce privește data de la care se calculează termenul de reabilitare pentru fiecare dintre ipotezele menționate anterior.

Concluzionând, a susținut că, în situația în care pedeapsa aplicată este sub doi ani și legea nu impune împlinirea termenului de supraveghere pentru reabiliarea de drept, atunci termenul de reabilitare ar trebui să curgă de la momentul executării pedepsei sau de la rămânerea definitivă a hotărârii, fără alte condiționări.

Față de cele învederate, în baza dispozițiilor art. 448 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 13 martie 2025.

În raportul întocmit s-a concluzionat că sunt îndeplinite parțial condițiile prevăzute de dispozițiile art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., numai în ceea ce privește cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (8) pct. 7 din C. proc. pen., doar sub aspectul tipicității obiective a infracțiunii de lipsire de libertate prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. b) din C. pen.

Prin încheierea din ședința din Camera de Consiliul din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a trimis cauza Completului C10, în vederea judecării cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., s-a fixat termen la data de 27 martie 2025 pentru când se vor cita părțile.

Totodată, s-a respins cererea de suspendare a executării deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În esență, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curți a reținut că doar analiza aspectelor antamate de recurentul inculpat A. sub aspectul neîntrunirii conținutului constitutiv al infracțiunii de lipsire de libertate prevăzută de art. 205 alin. (1) și (3) lit. b) din C. pen., cu reținerea art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 396 alin. (1) și (2) din C. pen. pentru care acesta a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondențe depline între faptele săvârșite și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului inculpat nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de normele de incriminare, se circumscriu în mod formal cazului de casare invocat, care vizează exclusiv ipoteza lipsei incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară) și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

Cu referire la criticile vizând latura subiectivă a infracțiunii de lipsire de libertate, respectiv la lipsa intenției directe de a restricționa libertatea victimei B., prin încheierea din 13 martie 2025 s-a apreciat că aceste susțineri excedează cazului de recurs în casație invocat, neputând fi valorificate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

În acest sens s-a mai reținut că, în ceea ce privește lipsa vinovăției prevăzute de lege, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și de exercitare a acțiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menționat.

În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., cu argumentarea că inculpatului i-au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, s-a reținut că inculpatul A. a adus critici referitoare la faptul că s-a reținut în mod greșit starea de recidivă post executorie, vizând condamnarea la pedeapsa principală rezultantă de 1 an și 5 luni închisoare, stabilită în baza sentinței penale nr. 35 din 16 ianuarie 2015 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia penală nr. 395 din 21 aprilie 2015 a Curții de Apel Bacău, se apreciază că acestea se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. când se analizează acele nelegalități care au determinat ca pedeapsa aplicată să se situeze în afara limitei (minime sau maxime) pe care instanța ar fi putut să o aplice, în raport, cu infracțiunea dedusă judecății, dar și cu situația juridică a condamnatului, rezultată din elemente obiective reținute deja de instanța de apel.

La termenul din data de 27 martie 2025, au avut loc dezbaterile asupra fondului cererii de recurs în casație, susținerile apărătorului ales al recurentului inculpat, respectiv ale reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reține că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recursul în casație exercitat de inculpatul A. a fost admis în principiu sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea, fie se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea, indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator.

Înalta Curte subliniază de asemenea că, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație.

Analizând, în aceste coordonate, criticile formulate de recurentul inculpat cu privire la latura obiectivă a infracțiunii de lipsire de libertate, prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. b) din C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că situația de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracțiunea analizată, constă, în esență, în aceea că, la data de 28 iulie 2020, subsecvent exercitării de violențe asupra persoanei vătămate B. în vârstă de 15 ani, inculpatul A. l-a urmărit până în curtea locuinței, unde i-a aplicat mai multe lovituri cu palma în zona feței după care, prin folosirea forței, respectiv prin prinderea de ceafă sau de gât, l-a condus la autoturismul său, unde a deschis portbagajul și a introdus victima în interiorul acestuia. S-a reținut că minorul a stat în portbagaj un interval scurt de timp, aproximativ un minut, până la intervenția martorei C., mama victimei.

Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul a susținut, în esență, că fapta subsumată infracțiunii de lipsire de libertate, în modalitatea în care a fost comisă, nu întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii prev. de art. 205 alin. (1) și (3) lit. b) din C. pen., deoarece durata reținerii în vehicul nu a fost suficient de semnificativă încât să aducă o vătămare libertății persoanei vătămate și că urcarea persoanei vătămate în autoturism ar fi fost legitimă dat fiind că a urmărit conducerea acesteia la poliție.

Criticile recurentului inculpat sunt nefondate.

Potrivit art. 205 alin. (1) din C. pen. "Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește..."

Din interpretarea literală a textului incriminator rezultă că, în varianta tip, norma de incriminare nu circumstanțiază sub aspectul duratei lipsirea subiectului pasiv de libertatea fizică, astfel încât nu prezintă relevanță în statuarea asupra tipicității infracțiunii intervalul de timp în care a fost îngrădită libertatea de mișcare a persoanei vătămate, fiind nu doar necesar, ci și suficient pentru realizarea elementului material existența unei acțiuni sau inacțiuni care să îngrădească sau să împiedice posibilitatea persoanei vătămate de a se deplasa sau de a acționa în conformitate cu propria voință. Or, prinderea de ceafă sau de gât a persoanei vătămate, minor în vârstă de 15 ani, de către inculpatul major având 26 de ani și deplasarea acestuia în această modalitate până la autoturismul inculpatului, urmată de urcarea acesteia în portbagajul mașinii, constituie o modalitate de deplasare și de acționare împotriva voinței victimei, aceasta fiind lipsită de libertatea de mișcare protejată de norma de incriminare.

Așadar, legea penală nu prevede nicio cerință esențială în legătură cu durata lipsirii de libertate iar interpretarea acestei dispoziții în sensul dorit de către recurent, ar reprezenta o adăugare la lege și, implicit, o încălcare a principiului legalității, durata lipsirii de libertate putând fi valorificată eventual în cadrul criteriilor de individualizare a pedepsei, chestiune ce excedează analizei în recurs în casație.

Invocând neîndeplinirea cerinței de tipicitate a faptei, inculpatul a susținut că deplasarea victimei la autoturism și urcarea acesteia în portbagaj ar fi avut ca scop conducerea acesteia la poliție, chestiune care antamează cerința esențială a elementului material, aceea a caracterului ilegal al lipsirii de libertate. Aceste susțineri tind, în realitate, să supună cenzurii instanței de casație aspecte esențialmente de fapt, referitoare la existența unei situații premisă care să fi justificat lipsirea de libertate a victimei, cum ar fi comiterea unei infracțiuni flagrante de către aceasta. Or, instanța de apel nu a reținut o astfel de ipoteză în decizia recurată, iar baza factuală a acuzațiilor și suportul lor probator nu pot face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Cât privește criticile recurentului referitoare la lipsa unei vătămări produse victimei în dreptului său la libertate, acestea sunt nefondate raportat la faptul că libertatea de mișcare i-a fost îngrădită prin deplasarea și urcarea în portbagaj împotriva voinței sale, urmarea imediată rezultând din chiar materialitatea faptei.

În raport cu argumentele invocate, Înalta Curte, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 180 RON, respectiv onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoana vătămată, în cuantum de 540 RON, se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1201 din data de 19 decembrie 2024 a Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 180 RON, respectiv onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul persoana vătămată, în cuantum de 540 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2025.