ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 21 mai 2024

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 249/12.10.2023 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020 s-au dispus următoarele:

S-a constatat că inculpatul A. a fost supus următoarelor măsuri preventive: reținerea de la 12.11.2013 până la 13.11.2013, arestarea preventivă în perioada 13.11.2013 - 10.03.2014 și arestul la domiciliu de la 11.03.2014 la 08.12.2014 inclusiv.

S-a constatat că inculpatul C. a fost supus măsurii preventive a reținerii de la 11.02.2014 la 12.02.2014.

S-a constatat că inculpatul D. a fost supus măsurilor preventive a reținerii de la 11.02.2014 până la 12.02.2014 și arestului la domiciliu de la 13.02.2014 la 25.02.2015 inclusiv.

S-a constatat că chestiunea prealabilă ridicată de Ministerul public prin actul de acuzare a rămas fără obiect întrucât inculpatul C. a revocat donația, iar B. a consemnat suma de bani reprezentând cota de 5% din imobilul asupra căruia purta măsura asigurătorie.

S-a constatat că Unitatea Administrativ Teritorială Județul Prahova - prin Consiliul Județean Prahova, nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) rap. la art. 291 alin. (2) C. pen., dispune confiscarea, de la inculpatul A. și de la inculpatul B., a sumei de câte 1.260.042,85 RON fiecare, reprezentând obiect al infracțiunii de corupție reținută în sarcina acestora.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) rap. la art. art. 289 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea, de la inculpatul C. a sumei de 1.890.064,27 RON și de la inculpatul D., a sumei de 130.000 RON, reprezentând obiect al infracțiunii de corupție reținută în sarcina acestora.

În baza art. 112 lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpații C. și D. a sumei de câte 3.038.636,62 RON, fiecare în măsura în care nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate.

S-au menținut măsurile asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale asupra bunurilor aparținând inculpaților A., B., C. și D., dispuse prin ordonanța nr. 183/P/2013 din 28.02.2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești .

S-au menținut dispozițiile încheierii din 08.06.2021 a Tribunalului Prahova, dispuse în dosarul nr. x/2020, prin care s-a dispus restrângerea măsurii asigurătorii a popririi instituită în cursul urmăririi penale asupra sumelor încasate de inculpatul D., în contul deschis la E. până la limita de 1/3 din venitul lunar net.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DNA- Serviciul Teritorial Ploiești și inculpații A., D., C. și B..

Prin decizia penală nr. 66 din 18.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția Penală și pentru Cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă ICCJ-DNA- Serviciul Teritorial Ploiești, împotriva sentinței penale nr. 249/12.10.2023 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 415 C. proc. pen., a luat act de retragerea apelurilor declarate de inculpații A., D., C. și B. împotriva sentinței penale nr. 249/12.10.2023 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei penale nr. 66 din 18.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția Penală și pentru Cauze penale cu minori și de familie, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, la data de 06 februarie 2024.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 12 martie 2024, când s-a stabilit termen la data de 09 aprilie 2024, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) c) și d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menționate numele și prenumele procurorului care a exercitat calea de atac, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 66 din 18.01.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția Penală și pentru Cauze penale cu minori și de familie), motivarea cererii de recurs în casație și semnătura procurorului.

Îndeplinirea condiției prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce privește recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 pct. 8 C. proc. pen. "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal."

A solicitat în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. admiterea căii de atac recursului în casație formulat împotriva deciziei penale nr. 66 din 18.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, casarea deciziei penale atacate și rejudecarea cauzei de către instanța de apel.

În susținerea cererii de recurs în casație, a precizat că înlăturarea termenului special de prescripție, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel național și nu doar pentru infracțiunile de corupție, ci a tuturor infracțiunilor, cu excepția celor imprescriptibile.

Procedurile penale referitoare la infracțiunile de corupție, dar și cele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, implică anchete complexe și greoaie, mai ales din cauza faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulți ani de la data săvârșirii unor asemenea fapte.

Prin Hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, Lin (PPU), Curtea de Justiție (Marea Cameră) a declarat următoarele:

1)Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

2)În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

3)Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, cbiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudența este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.

A arătat că trebuie reținut, așa cum a constatat Curtea de Justiție la pct. 96 din Decizie, că articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct în prezenta cauză.

Articolul 325 alin. (1) Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede următoarele:

"(1) Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii."

În ceea ce privește natura juridică și aplicabilitatea hotărârii Curții de Justiție, hotărârea preliminară este obligatorie de la data pronunțării sale pentru toate statele membre, potrivit art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, care are următorul cuprins:

"Hotărârea este obligatorie de la data pronunțării sale". De altfel, hotărârea preliminară este obligatorie și conform dreptului intern, prevăzut în art. 2 alin. (9) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Mai mult, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, așa cum trebuia înțeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunțării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă, cu consecința că, în principiu, produce efecte de la data Ia care norma interpretată a intrat în vigoare (Cauza C-455/08, Hotărârea din 23 decembrie 2009, pct. 39).

De altfel, a mai învederat că se reține în acest context că instanța europeană s-a pronunțat în același sens, la data de 09.01.2024, în Cauza C-131/23, dosarul penal intern nr. x/2022, având ca obiect infracțiuni de corupție -contestație în anulare, cu incidență privind prescripția răspunderii penale.

În acest sens, a subliniat că existența sau inexistența cauzei de încetare a procesului penal se analizează de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin raportare la actele si lucrările dosarului la momentul pronunțării hotărârii definitive. Soluția pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-131/23, la data de 09.01.2024, este ulterioară dezbaterilor în prezenta cauză, care au avut loc la data de 14.12.2023, astfel încât nu a fost pusă în discuția părților, instanța de control întemeindu-și soluția pe actele și lucrările existente la dosarul cauzei Ia momentul la care au avut loc dezbaterile.

În continuare, interpretând Decizia din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție, respectiv teza a doua de la cel dintâi răspuns din hotărâre, a constatat că în cauză poate fi aplicat textul legal incident, prev. de art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma sa anterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, prin care se prevedea că acest curs al prescripției răspunderii penale, "se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Or, a apreciat că, în perioada anterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, prezenta cauză se afla în curs de judecată, cel din urmă act procedural fiind chiar sentința penală pronunțată în primul ciclu procesual în data de 01 noiembrie 2016 (Sentința penală nr. 978 din 01.11.2016, pronunțată de către Înalta Curte Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2014).

Constatând astfel întrerupt cursul termenului de prescripție prin efectuarea acestui act procedural, a considerat că va începe să curgă un nou termen de prescripție, conform art. 155 alin. (2) din C. pen., care nu poate fi depășit cu încă o dată, oricâte întreruperi ar interveni, potrivit art. 155 alin. (4) din C. pen.

În cauză, termenul de prescripție generală, pentru fiecare dintre infracțiunile reținute în sarcina celor 4 inculpați, apare întrerupt prin actul de procedură realizat prin sentința penală pronunțată în primul ciclu procesual în data de 01.11.2016, de la care începe să curgă un nou termen de prescripție, potrivit disp. art. 155 alin. (4) C. pen., constatându-se astfel că acesta, în mod evident nu s-a împlinit la data pronunțării sentinței din prezenta cauză (12.10.2023), dar nici la data pronunțării deciziei penale nr. 66 din 18.01.2024 a Curții de Apel Ploiești, fără să se depășească cu încă o dată termenul de prescripție calculat de la data săvârșirii faptelor.

Conform unei jurisprudențe constante a Curții, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența dreptului Uninii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităților statelor membre să dea efect deplin diferitelor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația "Forumul Judecătorilor din România" și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19. C-397/19).

Astfel cum Curtea a amintit la punctul 95 din Hotărârea pe care a pronunțat-o la data de 24 iulie 2023, principiul supremației impune instanței naționale obligația să asigure efectul deplin al cerințelor dreptului Uniunii în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, precum art. 325 alin. (1). TFUE, fie ar trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

În opinia reprezentantului Ministerului Public, cerința care vizează combaterea efectivă a corupției se aplică atât la urmărirea și sancționarea infracțiunilor de corupție în general, cât și la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări a sancțiunilor, ele nu vor avea caracter efectiv și direct. (Hot. 21 noiembrie 2021, Euro Box promotion, pct. 192; Ordonanța Curții (Camera a șasea), din 7 noiembrie 2022, în cauzele C-859/19, C-926/19, C-929/19-punctul).

Prin urmare, a apreciat că din jurisprudența consolidată a Curții de Justiție formată în ceea ce privește România, rezultă că obligația de combatere a corupției care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, așa cum reiese din articolul 325 alineatul (I) TFUE, este dublată de angajamentele specifice pe care și le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare, la 14 decembrie2004, angajament concretizat ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928.

De altfel, în Raportul din 22 noiembrie 2022 al Comisiei Europene către Parlament și Consiliu privind progresul României în cadrul mecanismului de cooperare și verificare - pct. 2.3, a fost subliniat impactul deciziilor Curții Constituționale cu privire la instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, inclusiv în cauzele de corupție și, totodată, omisiunea legiuitorului de a interveni legislativ, fiind subliniat riscul sistemic de impunitate referitor la aceste infracțiuni, inclusiv din perspectiva omisiunii instanțelor naționale de a aplica prioritar dreptul Uniunii și de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale contrare.

A precizat că referirea tangențială la infracțiunile de corupție, realizată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin pronunțarea Deciziei din data de 24 iulie 2023, denotă faptul că raționamentul Curții privind conceptul de mitior lex este aplicabil și infracțiunilor de corupție, cum, de altfel rezultă din considerentele Ordonanței pronunțată la data de 09.01.2024, în cauza C-131/23.

Existența unui risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția P1F, astfel cum au fost amintite la punctele 83-86 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19,EU:C:2021:1034, punctul 203).

Așadar, în opinia parchetului se impune, în mod evident, extinderea raționamentului urmat de CJUE în Hotărârea din 24.07.2023, C-107/23 referitor la întreruperea prescripției răspunderii penale, demers necesar pentru înlăturarea riscului de impunitate și pentru a se da efect principiului supremației dreptului european.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât, la data de 09.01.2024 CJUE a reiterat aceleași concluzii în cuprinsul hotărârii pe care a pronunțat-o în cauza C-131/23, dosarul penal intern nr. x/2022, având ca obiect infracțiuni de corupție "contestație în anulare", cu incidență privind prescripția răspunderii penale.

Interpretarea dată de Curte în cauza C-107/23 trebuie coroborată cu deciziile anterioare pronunțate în cauzele Euro Box Promotion și Asociația "Forumul judecătorilor din România și alții", cu Ordonanța Curții din 7 noiembrie 2022, precum și cu Ordonanța din data de 09,01.2024 pronunțată în cauza C-121/23, hotărâri prin care s-a stabilit sfera infracțiunilor cu privire la care României îi revin obligații suplimentare, în virtutea statutului de stat membru al Uniunii Europene, din perspectiva constatării și pedepsirii acestora.

Mai mult, în raport de cele reținute de Înalta Curte Casație și Justiție, secția Penală în Deciziile nr. 613RC/23, nr. 615RC/23 și nr. 616RC/23, aplicarea dreptului comunitar era obligatorie pentru instanțe, respectiv în cauza pendinte, deoarece atât sentința primei instanțe, cât și decizia Curții de Apel Ploiești sunt ulterioare Hotărârii C-107/23, iar Decizia nr. 66 din 18.01.2024 a Curții de Apel Ploiești este ulterioară și hotărârii pronunțată de CJUE în cauza C-131/23, având ca obiect infracțiuni de corupție "contestație în anulare", cu incidență privind prescripția răspunderii penale.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic de influență, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) și a art. 5 alin. (1) C. pen. și dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) și a art. 5 alin. (1) C. pen. cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen., a inculpatului B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) și a art. 5 alin. (1) C. pen., a inculpatului C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (5 acte materiale - 3 corespunzătoare celor trei lucrări contractate de Consiliul Județean Prahova cu firmele menționate și 2 corespunzătoare celor două contracte de vânzare cumpărare terenuri) și a art. 5 alin. (1) C. pen. și abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și la art. 309 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) și a art. 5 alin. (1) C. pen. cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen. și a inculpatului D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (trei acte materiale corespunzătoare celor trei lucrări) și a art. 5 alin. (1) C. pen. și abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. și la art. 309 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea finală a art. 38 alin. (1) C. pen.

În concret, instanța de apel a reținut, față de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, că între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Așadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 și 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de față "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripției răspunderii penale.

Aplicând aceste considerații în cauza de față, Curtea de Apel a constatat că: -

- pentru inculpatul A., pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 2 la 7 ani, respectiv cu închisoarea de la 2 la 7 ani, termenul general de prescripție a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, acesta curgând de la data săvârșirii infracțiunilor, conform art. 154 alin. (2) C. pen., respectiv perioada 2012-2013, iar data epuizării celor două infracțiuni este în anul 2013, acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale și s-a împlinit în anul 2021;

- pentru inculpatul B., legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 2 la 7 ani, ale cărei limite se majorează cu o treime, respectiv de la 2 ani și 8 luni la 9 ani și 4 luni, termenul general de prescripție a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, acesta curgând de la data săvârșirii infracțiunilor, conform art. 154 alin. (2) C. pen., respective perioada 2012-2013, iar data epuizării infracțiunii este în anul 2013, acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, care s-a împlinit în anul 2021;

- pentru inculpatul C., legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 3 la 10 ani, ale cărei limite se majorează cu o treime, respectiv de la 4 ani la 13 ani și 4 luni și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta și respectiv de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, termenul general de prescripție a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 10, respectiv de 8 ani, acesta curgând de la data săvârșirii infracțiunilor, conform art. 154 alin. (2) C. pen., perioada 2010-2011, respectiv 2012-2013, iar data epuizării infracțiunilor este în anul 2011, respectiv la data de 25.04.2013, acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, care s-a împlinit în anul 2021, respectiv la data de 24.04.2023;

- pentru inculpatul D., legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 2 la 7 ani, respectiv cu închisoarea de la 2 la 7 ani, ale cărei limite se majorează cu jumătate apoi cu o treime, respectiv de la 4 ani la 13 ani și 10 luni termenul general de prescripție a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, respectiv de 10 ani acesta curgând de la data săvârșirii infracțiunilor, conform art. 154 alin. (2) C. pen., și anume perioada 2012-2013, iar data epuizării a celor două infracțiuni este în anul 2011, respectiv la data de 25.04.2013 acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, care s-a împlinit în anul 2021, respectiv la data de 24.04.2023.

Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că se impun scurte considerații cu privire la sfera de aplicabilitate a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, (cauza C-107/23 din 24.07.2023).

Sfera de aplicare a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA, Serviciul Teritorial Ploiești atât în scris, cât și pe parcursul dezbaterilor în completare, se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.

Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".

Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților [Uniunii] Europene (PIF) definește frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 și 2, texte al căror conținut a fost transpus în legislația internă în cadrul art. 18

1

- art. 18

5

din noua secțiune denumită "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenției și incriminează infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare și sfera subiecților vizați de noua reglementare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii CJUE antereferită, Curtea de la Luxemburg furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracțiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanța de trimitere din litigiul de bază, ce a avut ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).

Sub acest din urmă aspect, este de menționat că în art. 1 din Convenție este definită frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunității Europene, iar în preambulul celui de al Doilea Protocol elaborat în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunității Europene se afirmă necesitatea "cooperării între statele membre și Comisie în scopul asigurării unei acțiuni eficiente împotriva fraudei, a corupției active și pasive, a spălării banilor aferentă acestora care aduc atingere sau sunt susceptibile să aducă atingere intereselor financiare ale Comunității Europene", termenii de corupție activă și pasivă fiind definiți într-un protocol anterior.

Prin hotărârea pronunțată în Cauza Lin la 24 iulie 2023, Curtea de Justiție a interpretat dispozițiile art. 325 alin. (1) TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995.

Astfel, se reține că art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (Convenția PIF), semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 trasează în sarcina statelor membre obligația de a aplica sancțiuni efective, proporționale și disuasive (adică pedepse privative de libertate) măcar în cazurile de fraudă gravă (când prejudiciul este mai mare de 50.000 euro), rămânând la latitudinea lor dacă în cazul fraudelor de mai mică gravitate aplică pedepse privative de libertate sau alt fel de sancțiuni: "Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menționate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 ECU."

De asemenea, art. 325 alin. (1) al TFUE prevede că: "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii."

Reține Înalta Curte că noțiunea de fraudă are o definiție în Dreptul Uniunii Europene (în Convenția PIF și ulterior în Directiva PIF), în timp ce noțiunea de "altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor europene" nu are încă o consacrare legală, înțelesul ei fiind conturat pe cale jurisprudențială.

Astfel, prin Hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19 (Euro Box Promotion), Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră a statuat că «expresia "orice activitate ilegală", care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE, (...) nu poate fi interpretată în mod restrictiv» (paragr. 184); «noțiunea menționată de "activitate ilegală" acoperă printre altele orice act de corupție al funcționarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii» (paragr. 185); «Împrejurarea că articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF coroborat cu articolul 1 alin. (1) din această convenție se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres "frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii». În plus, așa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenția menționată, o deturnare de fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală măsură la originea sau rezultatul unui act de corupție. Aceasta echivalează cu a demonstra că acte de corupție pot fi legate de cazuri de fraudă și, invers, că săvârșirea unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupție, astfel încât o eventuală atingere adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situații, din asocierea unei fraude în domeniul TVA-ului cu acte de corupție" (paragr. 186).

Totodată, Curtea a mai reținut că "Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România".

De asemenea, prin Ordonanța din 9 ianuarie 2024, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Camera a noua a stabilit că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției trebuie interpretată în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de corupție.

În acest context, e de precizat că Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupție și-a încetat efectele, de la data de 07 octombrie 2023, când a intrat în vigoare Decizia 2023/1786 a Comisiei de abrogare a acestei decizii.

Pe de altă parte, Ordonanța din data de 9 ianuarie 2024 a Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuie interpretată în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

În aceste coordonate, reține Înalta Curte că infracțiunile vizate de calea de atac formulată de parchet sunt infracțiuni clasice de corupție constând în acțiuni de remitere, respectiv de primire de foloase necuvenite de către funcționari publici în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, prin care însă nu s-au adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Ca atare, jurisprudența Curții anterior prezentată, inclusiv Hotărârea pronunțată în cauza C-107/23 PPU [Lin], nu este incidentă în speță, motiv pentru care instanței supreme nu-i incumbă obligația de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297 din 26.04.2018 și nr. 358 din 26.05.2022 ale Curții Constituționale și de a da prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene.

În consecință, având în vedere că în cauză nu sunt întrunite condițiile impuse prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru a lăsa neaplicată Decizia nr. 67 din 25.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu privire la legea penală mai favorabilă, fiind dedusă judecății o cauză ce excede domeniului de aplicare al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene anterior prezentate, Înalta Curte constată ca legală și temeinică soluția de încetare a procesului penal dispusă de instanța de apel față de intimații inculpați A., B., C. și D., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești împotriva deciziei penale nr. 66 din data de 18 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2023.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 66 din data de 18 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2023.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2024.