ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 183/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 11 august 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Agenția Domeniilor Statului a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 363.113,17 RON, reprezentând contravaloarea folosinței terenului în suprafață totală de 59,14 ha, având categoria de folosință vie și livadă, exploatată fără acordul său și fără a deține un titlu valabil pentru perioada 05.01.2016 - 11.11.2020, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală, la momentul plății efective; evacuarea din imobilul ocupat fără drept, în suprafață de 59,14 ha, pentru lipsa titlului. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ. Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca prescrisă parțial, pentru perioada 5.01.2016-11.08.2018. În subsidiar, a cerut respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 994 din 18 martie 2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins cererea formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 111/C din 3 mai 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței nr. 944 din 18 martie 2022 pronunțate de Tribunalul Constanța - I civilă, în contradictoriu cu pârâtul A..

Recursul Împotriva deciziei nr. 111/C din 3 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Agenția Domeniilor Statului, solicitând casarea acesteia, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că, în considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a reținut legalitatea procesului-verbal de constatare nr. x din 11 noiembrie 2020, în raport de dispozițiile art. 269 și art. 270 C. proc. civ., pe motiv că aspectele consemnate în cuprinsul acestuia pot fi contestate doar în procedura înscrierii în fals. A menționat că instanța de apel nu și-a însușit opinia instanței de fond, potrivit căreia procesul-verbal este lipsit de efectele specifice unui act autentic, întrucât nu au fost identificate cerințele legale a căror încălcare poate atrage nulitatea actului constatator. A arătat că, deși instanța de apel nu a contestat valabilitatea procesului-verbal de constatare nr. x/11.11.2020, contrar propriului raționament juridic a concluzionat că nu se poate reține puterea doveditoare a acestuia cu privire la o perioadă anterioară. Raportat la aceste critici, recurenta a susținut contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, arătând că, deși instanța de apel a constatat în mod corect care sunt dispozițiile legale incidente, a dispus în sens contrar acestora. A apreciat că este superficială argumentarea curții care a înlăturat consemnările procesului-verbal de constatare, în lipsa indicării normelor legale încălcate la încheierea acestuia. A afirmat că nu poate fi validată concluzia instanței de apel, potrivit căreia nu se poate reține puterea doveditoare a procesului-verbal pentru perioada anterioară (de peste 4 ani), câtă vreme nu s-a formulat vreun argument logic ori juridic în considerarea acestuia. De asemenea, a arătat că nu poate fi ignorat faptul că actul constatator este semnat de reprezentanți ai statului, cu rol de control și de decizie pe plan local, în măsură să ateste că aspectele menționate în procesul-verbal reflectă realitatea. Recurenta a afirmat că raționamentul care a stat la baza pronunțării hotărârii recurate este înlăturat prin antagonismul celor reținute de instanța de apel în considerentele hotărârii pronunțate, care se exclud reciproc, neputându-se admite și nega simultan aceeași situație. În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 22, art. 264, art. 269 și art. 270 C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 555, art. 1349 și art. 1357 C. civ., întrucât modalitatea de soluționarea a apelului său nu are legătură cu realitatea legislativă, fiind necesară o reformare în conformitate cu normele legale aplicabile și cu jurisprudența în materie. Referitor la ignorarea forței probante a procesului-verbal de constatare nr. x/11.11.2020, încheiat în vederea identificării persoanelor care exploatează fără drept suprafețele de teren aflate în administrarea recurentei, a solicitat să se constate că instanța de apel nu a analizat temeinic toate dovezile depuse, aspect ce se desprinde din construcția juridică a hotărârii recurate, pârâtul recunoscând că folosește imobilul potrivit celor consemnate în adresa nr. x/15.02.2021. Recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a exclus forța juridică probantă a procesului-verbal de constatare nr. x/11.11.2020, care a fost întocmit de o comisie constituită în temeiul unui act normativ, Ordinul comun nr. 101/04.03.2002 al Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și al Ministerului de Interne, care este în vigoare și produce efecte juridice. Întrucât comisia a fost constituită din reprezentanți ai statului, se poate afirma că procesul-verbal de constatare nr. x/11.11.2020 a fost emis de un organ al statului, în exercitarea atribuțiilor stabilite printr-un normativ elaborat de două autorități publice. A afirmat că sunt aplicabile dispozițiile art. 269 și art. 270 C. proc. civ. a căror incidență a fost reținută și de instanța de apel, care însă a pronunțat o soluție contradictorie propriului raționament, înlăturând, fără vreun argument juridic, forța probantă a procesului-verbal constatator. Deși pârâtul nu a contestat procesul-verbal și a recunoscut că folosește terenul în discuție, curtea a valorificat doar apărările acestuia, fără a acorda atenția cuvenită incidenței dispozițiilor art. 269 și art. 270 C. proc. civ. Recurenta a contestat argumentele referitoare la neîndeplinirea condițiilor privitoare la atragerea răspunderii civite delictuale a pârâtului pentru perioada indicată în procesul-verbal de constatare, invocând motive străine de cauză, care nu se circumscriu dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. A arătat că prin reglementarea art. 1349 C. civ. legiuitorul a asigurat o protecție extinsă drepturilor subiective și intereselor legitime care ar putea fi afectate prin diverse fapte ilicite, iar, potrivit alin. (2) al articolului menționat, persoana care are discernământ și încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare integral. A apreciat că art. 1357 C. civ. conține dispoziții imperative cu privire la repararea prejudiciului de persoana care săvârșește o faptă ilicită cu vinovăție. Or, pârâtul a comis o asemenea faptă, exploatând terenul fără a deține un titlu valabil, prejudiciul cauzat recurentei constând în beneficiul nerealizat, existând raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, patrimoniul său fiind diminuat cu suma pe care ar fi trebuit să o încaseze cu titlu de preț din folosința bunului. Recurenta a concluzionat că modalitatea eronată de interpretare a prevederilor art. 1349, art. 1357 și art. 555 C. civ. de către instanța de apel a condus la pronunțarea unei soluții greșite, cu ignorarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 21 august 2023, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate" (…) "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Obligația instanței, de motivare a hotărârii adoptate, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept a acesteia, examinarea argumentelor părților și expunerea punctului de vedere al instanței în raport de fiecare susținere relevantă, precum și a raționamentului logico-juridic pe care se fundamentează soluția adoptată. Cerința motivării hotărârilor judecătorești este rezultatul a două exigențe ce decurg din art. 6 paragr. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, aceasta fiind ținută de respectarea obligației de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Prin criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat, în esență, contradictorialitatea considerentelor hotărârii recurate, precum și a considerentelor în raport cu soluția pronunțată, din perspectiva faptului că, pe de o parte, instanța de apel a reținut legalitatea procesului-verbal nr. x/11.11.2020 față de dispozițiile art. 269 și art. 270 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nu i-a constatat forța probantă, cu referire la o perioadă anterioară încheierii acestuia. Recurenta a criticat hotărârea instanței de apel pentru lipsa argumentelor de natură juridică, apte să susțină o asemenea concluzie, precum și pentru o motivare superficială, prin care au fost înlăturate aspectele consemnate în cuprinsul procesului-verbal de constatare, în lipsa indicării normelor legale pretins încălcate la încheierea acestuia. Examinând considerentele deciziei atacate în raport de aceste critici invocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Învestită fiind cu soluționarea apelului declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței nr. 944 din 18 martie 2022 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, curtea a reținut că principala critică a apelantei a vizat modalitatea de motivare a hotărârii de fond, cu privire la care a susținut că este lapidară și că nu cuprinde analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, invocate ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, sentința fiind criticată și din perspectiva examinării acestor condiții în raport cu fapta ilicită reclamată, prin ignorarea probatoriului administrat și a forței probante a procesului-verbal nr. x/11.11.2020, specifice actului autentic. Procedând la analiza motivelor de apel formulate, cu precădere a celui de-al doilea motiv de critică în raport de care recurenta a invocat, în calea de atac pendinte, incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este aplicabil în cauză. Astfel, cu referire la procesul-verbal nr. x/11.11.2020, curtea a constatat că obiectul controversei dintre părțile litigiului îl reprezintă valoarea probatorie a acestuia, pe care recurenta a apreciat-o ca fiind specifică unui înscris autentic, în vreme ce intimatul a contestat acest aspect. Evocând dispozițiile art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., instanța de apel a arătat că înscrisul este autentic în situația în care acesta a fost întocmit sau autentificat de o autoritate publică. Curtea a constatat că, deși noțiunea de "autoritate publică" nu este definită la art. 269 C. proc. civ., aceasta este reglementată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, ca fiind orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, noțiunea fiind reluată, similar, și la art. 5 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Pornind de la această definiție, a apreciat, în ceea ce privește comisia care a întocmit procesul-verbal nr. x/11.11.2020, că aceasta nu se circumscrie noțiunii de "autoritate publică", în sensul de organ care să acționeze în regim de putere publică, potrivit interpretării date în cuprinsul deciziei nr. 28/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, actul emis nefiind considerat înscris autentic. Chiar și în cazul acceptării unei ipoteze contrare, potrivit căreia procesul-verbal ar constitui un înscris ce emană de la o comisie învestită cu "autoritate publică", în sensul larg al acestei noțiuni, instanța de apel a considerat că acesta nu ar avea puterea doveditoare a unui înscris autentic. În raport de această constatare, curtea s-a disociat de opinia instanței de fond, conform căreia procesul-verbal nu produce efectele specifice actului autentic în lipsa a două dintre semnăturile membrilor comisiei, reținând că acesta a fost întocmit de o comisie formată din patru membri, fiind semnată de trei dintre ei, iar pârâtul nu a invocat nulitatea procesului-verbal pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, ci aspecte legate de forța sa probantă. Coroborând dispozițiile art. 269 alin. (1) teza a II-a cu cele ale art. 270 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că procesul-verbal ar putea avea valoarea probatorie a unui înscris autentic, cel mult cu privire la data încheierii sale, persoanele care l-au întocmit și semnăturile acestora putând fi contestate doar în procedura înscrierii în fals. În ceea ce privește procesul-verbal a arătat că, pentru ca acesta să aibă forța probantă a unui înscris autentic, consemnările din cuprinsul acestuia trebuie făcute personal de cei care l-au întocmit. Însă, a constatat că din cuprinsul actului nu rezultă acest aspect, cât timp nu sunt indicate locul și data constatării (care poate fi diferită de cea a încheierii procesului-verbal), descrierea completă a faptei constatate sau datele de identificare ale persoanei cu privire la care s-a făcut constatarea. În acest sens, a remarcat că la rubrica "data de la care exploatează terenul" s-a menționat "05.01.2016 până în prezent", iar, de vreme ce procesul-verbal a fost întocmit la 11.11.2020, nu a reținut puterea doveditoare a acestuia cu privire la o perioadă anterioară, de peste patru ani. Deși a constatat că în cuprinsul procesului-verbal s-a făcut referire la o presupusă declarație a pârâtului, prin care acesta ar fi recunoscut exploatarea terenului, o astfel de mențiune a fost apreciată că nu poate fi asimilată cu o "constatare făcută personal" de agenții instrumentatori, cât timp procesul-verbal nu consemnează identificarea părții și nici nu este semnat de aceasta, pentru a se putea reține incidența art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Concluzionând, curtea a considerat că, și în ipoteza în care s-ar aprecia că procesul-verbal reprezintă un înscris ce emană de la o autoritate publică, în sensul generic al acestei noțiuni, acesta nu are puterea doveditoare a unui înscris autentic cu privire la situația de fapt descrisă în cuprinsul său, pentru argumentele deja expuse. Analizând, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., modalitatea în care curtea de apel a argumentat, cu referire la procesul-verbal nr. x/11.11.2020, motivul pentru care nu a reținut forța probantă a acestuia, similară unui înscris autentic, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu justifică aplicarea în cauză a acestui caz de casare. Contrar afirmațiilor acestei părți, curtea nu a constatat incidența dispozițiilor art. 269 și art. 270 C. proc. civ., ci doar s-a raportat la aceste norme în analiza aspectelor invocate în apel de către recurentă, referitoare la valoarea probatorie, de înscris autentic, a procesului-verbal nr. x/11.11.2020, tocmai față de aceste prevederi legale. Astfel, nu se decelează un "antagonism" al celor reținute de instanța de apel în considerentele hotărârii pronunțate, care s-ar exclude reciproc, astfel cum a susținut recurenta. Dimpotrivă, decizia recurată îndeplinește obligația legală de motivare, reprezentând rezultatul procesului logic de analiză a aspectelor deduse judecății în apel, în scopul aflării adevărului, curtea expunând clar și concret motivele pentru care a apreciat, în raport de normele considerate elocvente (art. 269 și art. 270 C. proc. civ., respectiv art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 și art. 5 lit. k) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ), că procesul-verbal în discuție nu se circumscrie noțiunii de "înscris autentic" și nu are forța probantă a unui astfel de script. Reținând că existența unei expuneri sintetice a considerentelor nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cât timp aceasta cuprinde împrejurările de fapt și motivele de drept care au format convingerea instanței și tratează, într-o manieră concisă, punctele litigioase ale pricinii, precum și aspectele invocate de părți, Înalta Curte constată că modalitatea în care instanța de apel a motivat hotărârea recurată satisface cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de vreme ce a procedat la un examen efectiv al criticilor invocate în raport de normele cărora acestora li s-au circumscris. Faptul că instanța de apel nu și-a însușit raționamentul tribunalului, potrivit căruia procesul-verbal ar fi lipsit de efectele specifice actului autentic din cauza lipsei unor semnături ai membrilor comisiei de la care a emanat, nu poate atrage aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, potrivit art. 476 alin. (1) din același act normativ, "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept", iar, conform art. 479 alin. (1) din cod, "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță." Cu alte cuvinte, în exercitarea rolului său, de control judiciar, instanța de apel realizează o judecată proprie a situației de fapt deduse judecății, în raport cu normele de drept aplicabile și criticile cu soluționarea cărora a fost învestită, hotărârea pronunțată reprezentând o sinteză a acestor elemente, iar motivarea constituind o argumentare a soluției dispuse în cauză. Prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată din perspectiva interpretării greșite a dispozițiilor art. 22, 264, 269 și 270 C. proc. civ., precum și a celor reglementate de art. 555, 1349 și 1357 C. civ., arătând că, în mod greșit curtea a ignorat forța probantă a procesului-verbal nr. x/11.11.2020, care a fost emis de o autoritate a statului, în exercitarea atribuțiilor stabilite printr-un act normativ ce emană de la două autorități publice, deși acesta se bucură de puterea doveditoare a înscrisului autentic, fiind apt să ateste fapta ilicită a pârâtului. Având în vedere că unele dintre motivele de recurs vizează modalitatea de aplicare a unor dispoziții legale reglementate prin norme de procedură - art. 22, 264, 269 și 270 C. proc. civ. - Înalta Curte urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acest act normativ. Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere (..) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Invocând încălcarea dispozițiilor art. 264, art. 269 și art. 270 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat în mod judicios toate dovezile pe care le-a depus la dosar, aspect ce reiese din construcția juridică a hotărârii pronunțate, precum și din poziția procesuală a pârâtului, care, prin adresa nr. x/15.02.2001, a recunoscut că folosește terenul aflat în administrarea sa. Reluând criticile referitoare la ignorarea forței probante a procesului-verbal de constatare nr. x/11.11.2020, întocmit de o comisie constituită în baza Ordinului comun nr. 101/04.03.2002 al Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și al Ministerului de Interne, recurenta a afirmat că înscrisul a fost emis de o autoritate publică, fiind aplicabile dispozițiile art. 269 și 270 C. proc. civ. De asemenea, a susținut că, dat fiind că instanța de apel a dat eficiență numai apărărilor pârâtului (deși acesta nu a contestat procesul-verbal și a recunoscut că folosește terenul administrat de către recurentă), se impune o reformare a deciziei recurate. Criticile nu sunt fondate. Raportând susținerile din recurs la dispozițiile legale enunțate, precum și la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuând prevederile art. 9 C. proc. civ. Dispozițiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale. Alin. 7 al articolului menționat obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile. În cauză, recurenta a dedus judecății o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru exploatarea abuzivă a unei suprafețe de teren aflate în administrarea sa. Aceasta a susținut că săvârșirea faptei ilicite de către pârât este atestată de procesul-verbal nr. x/11.11.2020, semnat de reprezentanți ai statului cu rol de decizie și control, pentru a nu plana suspiciuni asupra veridicității aspectelor constatate cu privire la persoanele identificate că folosesc abuziv terenurile care îi aparțin. Procedând la examinarea cauzei din perspectiva întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a constatat că recurenta a intenționat să probeze săvârșirea faptei ilicite doar prin depunerea la dosar a procesul-verbal nr. x/11.11.2020, încheiat de comisia constituită în baza Ordinului comun nr. 1876/30.07.2021 al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pârâtul prezentând decizii de plată emise de APIA Constanța, precum și o adeverință eliberată de Primăria Constanța din care a rezultat că avea în folosință o suprafață de teren de 12 ha și 78 ari pe raza teritorială a acestei localități, în perioada 2016-2020. Instanța de fond a reținut că procesul-verbal menționat nu are forța probantă a înscrisului autentic, potrivit art. 270 C. proc. civ., întrucât nu respectă condițiile de formă, nefiind semnat de doi dintre membrii comisiei, respectiv de către reprezentanții ADS și IPJ Constanța. Deși curtea de apel și-a însușit raționamentul instanței de fond cu privire la lipsa forței probante asimilate unui înscris autentic a procesului-verbal, nu a validat raționamentul tribunalului referitor la neîndeplinirea condițiilor de formă, ci s-a raportat la dispozițiile art. 260 și art. 270 C. proc. civ., reținând că acesta nu emană de la o autoritate publică și nici nu prezintă caracteristicile unui înscris autentic. Această constatare a instanței de apel este corectă de vreme ce, în accepțiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului și efectele pe care aceasta le atrage în planul probațiunii judiciare se referă la un înscris întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege, autenticitatea vizând stabilirea identității părților, luarea sau exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul înscrisului, semnătura părților și data întocmirii. Intră, așadar, în domeniul autenticității constatările referitoare la prezența părților, identificarea lor, consemnarea declarațiilor făcute și mențiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în fața celui care aplică procedura autentificării, precum și data menționată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite și autentificate de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu exercițiul unei autorități sau puteri publice, în forma și condițiile cerute de lege. În cauză, recurenta a solicitat instanței să dea valoare absolută unui proces-verbal prin care s-a constatat că pârâtul exploata în mod nelegal, de la data de 05.01.2016 până la data întocmirii înscrisului, 11.11.2020, terenul în suprafață de 59,14 ha, pe baza unei declarații de recunoaștere formulată de acesta. Procedând la examinarea acestui înscris în raport de dispozițiile art. 269 și 270 C. proc. civ., curtea de apel a constatat că acesta a fost întocmit de o comisie care nu face parte din categoria "autorităților publice", în sensul de organ care să acționeze în regim de putere publică, actul emis astfel nefiind considerat înscris autentic. Într-adevăr, se circumscrie noțiunii de "autoritate publică" orice organ de stat sau al unităților administrativ teritoriale care acționează pentru satisfacerea unui interes public, precum și organul administrației de stat, care poate fi înființat prin lege ca organ al puterii legislative, al celei executive sau al puterii judecătorești, care acționează în regim de putere publică, acordată prin lege. Astfel cum corect a remarcat curtea de apel, semnificația noțiunii de "autoritate publică" a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 28/2017, în sensul că noțiunea, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu este similară celei de "instituție publică", precum este Agenția Domeniilor Statului în cadrul căreia a fost constituită comisia care a elaborat procesul-verbal nr. x/11.11.2020 (care funcționează în baza Legii nr. 268/2001). Ca atare, contrar susținerilor recurentei, procesul-verbal nu este un script autentic, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind un înscris întocmit din dispoziția Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și a Ministerului de Interne, prin Ordinul comun nr. 101/04.03.2002, în scopul identificării terenurilor cu destinație agricolă, ocupate în mod abuziv și aflate în administrarea Agenției Domeniilor Statului. Raportat la aceste aspecte, curtea nu putea da procesului-verbal în discuție valența probatorie reglementată la art. 270 C. proc. civ., astfel cum a solicitat recurenta, cu atât mai mult cu cât cuprinsul actului nu a relevat, potrivit celor reținute de instanța de apel, locul și data constatării faptei imputate pârâtului, descrierea completă a acesteia, datele de identificare ale persoanei cu privire la care s-a făcut constatarea, elemente ce privesc autenticitatea actului potrivit art. 269 alin. (1) ultima teză C. proc. civ. Criticile vizând înlăturarea de către instanța de apel a înscrisului autentic sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanței de judecată (de apel, în speță), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare). Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, se constată că instanța de apel nu a dat eficiență probatorie dovezilor depuse de pârât, în conținutul hotărârii pronunțate nefiind făcută vreo mențiune sub acest aspect. Prin urmare, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentă, atât din perspectiva art. 22 C. proc. civ., cât și a art. 269-270 din același act normativ. Continuând raționamentul, Înalta Curte constată că nici incidența motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării art. 555, art. 1349 și art. 1357 C. civ., nu poate fi reținută, în contextul în care s-a apreciat că procesul-verbal de constatare nr. x/11.11.2020 nu are forța probantă a înscrisului autentic, fiind inapt, prin el însuși și în lipsa altor probe, să ateste încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei sau să justifice sancționarea pârâtului pe tărâmul răspunderii civile delictuale. În absența forței probante cerute de lege, pentru ca înscrisul să dovedească existența faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că în mod justificat a considerat curtea de apel că nu se impune examinarea întrunirii celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, vinovăție, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu), de vreme ce, pentru antrenarea acestei forme de răspundere se impune îndeplinirea cumulativă a acestor elemente. Acestui raționament se va ralia și instanța de recurs, dată fiind statuarea instanței de apel referitoare la nedovedirea îndeplinirii condiției premise a răspunderii civile delictuale (existența faptei ilicite). Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 111/C din 3 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.