Decizia nr. 1637/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 277/2021 a Tribunalului Călărași

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Călărași, secția Civilă, la data de 17 mai 2019 și înregistrată sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L - în insolvență, reprezentata legal prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului, a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 33.933.680,98 RON, reprezentând despăgubiri pe ultimii 3 ani, pentru suprafața de 1.520,42 ha teren, ca face parte din Contractul de concesiune prin atribuire directă nr. 79/2000, suprafață ce a fost diminuată în mod nelegal de pârâtă. Suma de 33.933.680,98 se compune din 3.566.905 RON reprezentând subvenții neîncasate pentru suprafața de 1.520,42, ha teren; 8.313.083,64 RON reprezentând investiții realizate de reclamată, conform contractului de concesiune nr. x/2000, pe suprafața de 1.520,42 ha; 22.053.692,100 RON venituri nerealizate ca urmare a diminuării obiectului contractului cu suprafață de 1.520,42 ha. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 11.2 din Contractul de concesiune nr. x/2000, art. 970, art. 1073 C. civ., art. 1530 și următoarele C. civ. din 1864.

Prin sentința civilă nr. 277 din 13 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de societatea A. S.R.L. - în insolvență, în contradictoriu cu pârâta Agenția Domeniilor Statului. S-a respins solicitarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului de amendare a reclamantei societatea A. S.R.L. - în insolvență, în temeiul art. 187 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L - în insolvență, reprezentata legal prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., D. și Asociații S.P.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1761/2021 din 20 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L - în insolvență, reprezentata legal prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., D. și Asociații S.P.R.L.

La 21 ianuarie 2022, reclamanta A. S.R.L - în insolvență, reprezentata legal prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., D. și Asociații S.P.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 430, art. 431 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține că, în ședința de judecată din 9 februarie 2021 a Tribunalului Călărași, secția Civilă, situația lucrului judecat nu a fost opusă de părți, ci a fost ridicată, din oficiu, de către instanța de judecată. În acest sens, s-a învederat că, în mod contrar celor reținute de către instanța de apel, prin întimpinarea depusă la prima instanță, pârâtul invocă autoritatea de lucru judecat, și nu de puterea de lucru judecat, dar cu privire la diminuarea și predarea terenurilor. Recurenta a subliniat că, în prezentul proces, nu se solicită reluarea litigiului cu privire la modalitatea în care a fost diminuată și predată suprafața de teren, ci se solicită despăgubiri, conform clauzelor contractuale, ca urmare a diminuării obiectului contractului de concesiune, astfel încât, susține recurenta, nu există identitate în privința chestiunilor litigioase dezlegate. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a mai arătat că litigiul pendinte are ca obiect despăgubiri, ce reprezintă investiții realizate de către reclamantă pe suprafața de teren diminuată, precum și veniturile nerealizate de pe suprafața de 1.520,42 ha, iar temeiul de drept al acestei acțiuni îl reprezintă răspunderea civilă contractuală. Sub acest aspect s-a susținut că, în cauză, nu a avut loc o judecată pe fondul cererii de chemare în judecată, care ar fi presupus analizarea tuturor elementelor răspunderii civile contractuale, făcând trimitere, în acest sens, la clauzele contractului. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile civile referitoare la răspunderea civilă contractuală, respectiv prevederile art. 1350-1356 C. civ., precum și dispozițiile art. 10 din H.G. nr. 626/2001. Recurenta contestă reținerile instanței de apel potrivit cărora nu au importanță clauzele contractuale stabilite de către părțile contractante referitoare la diminuarea suprafeței de teren ce face obiectul contractului de concesiune și că, totodată, convenția părților nu poate contraveni legii, această teză fiind în contradicție cu dispozițiile art. 1350 C. civ. Clauzele contractuale stabilite de către ambele părți, referitoare la diminuarea suprafeței terenului, respectiv, a obiectului contractului, au fost în sensul că această diminuare se va face cu respectarea clauzelor de la pct. 6.2.5, respectiv doar în anumite situații, din motive excepționale legate de interesul național, temeinic justificate, definite ca fiind starea de război între statul român și terțe state. Sub acest aspect, s-a arătat că pârâta a diminuat suprafața de teren ce face obiectul contractului de concesiune cu încălcarea clauzelor contractuale de la pct. 6.2.5 și fără a mai avea posesia terenului. Totodată, s-a mai susținut că instanța de apel a dat eficiență doar dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 626/2001 fără a analiza și dispozițiile art. 9 din H.G. nr. 626/2001, care se referă la terenurile cu destinație agricolă a căror retrocedare se solicită în conformitate cu legiile fondului funciar.

Intimata-pârâtă Agenția Domeniilor statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimată. Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează: Recursul recurentei-reclamante A. S.R.L - în insolvență, reprezentata legal prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., D. și Asociații S.P.R.L. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la puterea lucrului judecat, respectiv art. 430, art. 431 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține că, în ședința de judecată din 9 februarie 2021 a Tribunalului Călărași, secția Civilă, excepția lucrului judecat nu a fost opusă de părți, ci a fost ridicată, din oficiu, de către instanța de judecată. Analizând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că excepția referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinței civile nr. 1465 din 5 iulie 2017 a Judecătoriei Călărași, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 390/07.05.2018, pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr. x/2015, nu a fost ridicată din oficiu de către prima instanță, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, ci a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, fiind pusă în discuția contradictorie a părților. Prin urmare, se reține că excepția autorității de lucru judecat a fost pusă în discuție la prima instanță, la termenul din 9 februarie 2021, iar ulterior, în apel, reclamanta a învestit instanța cu o astfel de critică, asupra căreia instanța de prim control judiciar s-a pronunțat, în sensul respingerii. Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că în recurs nu poate fi efectuată o analiză a hotărârii primei instanței, sub acest aspect în mod corect s-a pronunțat instanța de apel, în sensul reținerii că în cauză a fost respectat principiul contradictorialității, întrucât la termenul de judecată din 9 februarie 2021 prima instanță a pus în discuție autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., invocată de pârâtă - inițial ca excepție, apoi considerând-o o apărare de fond. O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că temeiul de drept al acțiunii pendinte îl reprezintă răspunderea civilă contractuală, solicitându-se despăgubiri conform clauzelor contractuale, ca urmare a diminuării suprafeței de teren care a format obiectul contractului de concesiune, iar în litigiul înregistrat în dosarul nr. x/2015, în care s-a pronunțat sentința nr. 1465/5.07.2017 a Judecătoriei Călărași, s-au dezlegat probeleme referitoare la reducerea suprafeței de teren cu destinație agricolă, care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/2000, încheiat între părți. Recurenta a subliniat că, în prezentul proces, nu se solicită reluarea litigiului cu privire la modalitatea în care a fost diminuată și predată suprafața de teren, ci se solicită despăgubiri, conform clauzelor contractuale, ca urmare a diminuării obiectului contractului de concesiune, astfel încât, susține recurenta, nu există identitate în privința chestiunilor litigioase dezlegate. Totodată, s-a susținut că, în cauză, nu a avut loc o judecată pe fondul cererii de chemare în judecată, care ar fi presupus analizarea pe rând a tuturor elementelor răspunderii civile contractuale, făcând trimitere, în acest sens, la clauzele contractului. Critica subsumată acestui motiv de recurs este nefondată, urmând a fi înlăturată. Conform art. 430 C. proc. civ., se poate invoca autoritatea de lucru judecat în cazul în care, hotararea judecătorească la care se face trimitere, soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident, aceasta având, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit alin. (2), "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Având în vedere aceste dispoziții legale, Înalta Curte subliniază că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. În acest sens, puterea de lucru judecat, în forma prezumției, asigură evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, necesare ordinii și stabilității juridice. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar facilitează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel, în mod corect, a observat că pentru a se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, nu trebuie să existe identitate de obiect sau scop între acțiunea dedusă judecății, respectiv acțiune în răspundere contractuală și cea anterior soluționată definitiv, în cadrul dosarului nr. x/2015 (1186/116/2015*) al Tribunalului Călărași, respectiv acțiunea prin care s-a solicitat identificarea și delimitarea faptică a suprafeței de teren ce face obiectul contractului de concesiune nr. x/2000. În litigiul anterior, s-a reținut că, în virtutea obligației legale de predare a terenurilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, pârâta era obligată să diminueze unilateral suprafețele ce făceau obiectul contractului de concesiune, iar această chestiune are incidență în litigiul pendinte, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanțele anterioare în mod corect reținând această împrejurare. În ceea ce privește critica referitoare la omisiunea analizării elementelor răspunderii civile contractuale, Înalta Curte constată că instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, a reținut lipsa vinovăției pârâtei, raportat la exonerarea de răspundere contractuală a acesteia, în ceea ce privește diminuarea suprafeței de teren de 5.404,88 ha, în considerarea obligației legale ce îi incumbă, de a preda o parte din teren pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar. Din această perspectivă, instanța de apel a subliniat că neîndeplinirea unei condiții a răspunderii civile contractuale, determină respingerea acțiunii, întrucât ele trebuie întrunite cumulativ. În considerarea argumentelor arătate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură reglementate de dispozițiile art. 430, 431 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale privind răspunderea civilă contractuală, respectiv prevederile art. 1350-1356 C. civ., precum și dispozițiile art. 10 din H.G. nr. 626/2001. Recurenta contestă argumentele instanței de apel potrivit cărora nu au importanță clauzele contractuale stabilite de către părțile contractante referitoare la diminuarea suprafeței de teren ce face obiectul contractului de concesiune și că, totodată, convenția părților nu poate contraveni legii, această teză fiind în contradicție cu dispozițiile art. 1350 C. civ. Clauzele contractuale stabilite de către ambele părți, referitoare la diminuarea suprafeței de teren, respectiv, a obiectului contractului, au fost în sensul că această diminuare se va face cu respectarea clauzelor de la pct. 6.2.5, respectiv doar în anumite situații, din motive excepționale legate de interesul național, temeinic justificate, definite ca fiind starea de război între statul român și terțe state. Sub acest aspect, s-a arătat că pârâta a diminuat suprafața de teren ce face obiectul contractului de concesiune cu încălcarea clauzelor contractuale de la pct. 6.2.5 și fără a mai avea posesia terenului. În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept. Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile cauzei. Art. 1350 C. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, prevede că niciuna distre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli. Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, potrivit căruia în prezenta cauză se impun cu autoritate de lucru judecat considerentele hotărârilor pronunțate în cauza nr. 1186/116/2015 (1186/116/2015*) al Tribunalului Călărași, în sensul că reducerea suprafeței de teren cu destinație agricolă, care a făcut obiectul unor contracte de concesiune, nu i se poate imputa pârâtei Agenția Domeniilor Statului, aceasta având o obligație legală, potrivit art. 10 din H.G. nr. 626/2001, de predare a terenurilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, predare ce a dus la diminuarea suprafețelor ce făceau obiectul contractului de concesiune nr. x/2000. Astfel, în mod corect, instanța de apel a reținut că, în cauză, convenția părților nu poate contraveni legilor în vigoare sau ordinii publice, nefiind de natură a plasa pârâta în imposibilitate de a pune la dispoziția comisiilor de fond funciar suprafețele de teren necesare aplicării prevederilor Legii nr. 18/1991, atrăgând eventual în cazul constatării vreunei culpe, dreptul la dezdăunări. În sensul că pârâta este în drept să procedeze, în mod unilateral, la modificarea convenției părților, justificat de un interes public, instanța de apel a invocat dispozițiile Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și H.G. nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, Legea nr. 18/1991 republicata și Legea nr. 1/2000. Prin urmare, criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanța de apel a argumentat în mod legal și aplicat cauzei, prezentând în mod just motivele pentru care a validat soluția și raționamentul primei instanțe cu privire la diminuarea suprafeței de teren ce face obiectul contractului de concesiune. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvență, prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., D. și Asociații S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1761/2021 din 20 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.