ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1214/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 16 aprilie 2013 pe rolul Tribunalului Ialomița, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C., a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 6.642.900 RON, echivalent în RON a sumei de 1.500.000 euro, reprezentând daune morale, și la plata sumei de 25.894,02 RON, echivalent în RON a sumei de 5.847,81 euro, reprezentând daune materiale. Prin încheierea din 6 martie 2014, tribunalul a dispus disjungerea cererii formulate de reclamant împotriva S.C. C. Prin notele scrise depuse la 20 februarie 2014, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la următoarele fapte: cumpărarea bunurilor societății falite; punerea în executare a sentinței civile nr. 7786/2004 a Tribunalului București; concesionarea terenului în suprafață de 8546 ha de la ADS; introducerea a 11 acțiuni pe rolul instanțelor din Ialomița; intrarea pe terenul D. S.R.L.. Prin încheierea nr. 7F din 14 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus strămutarea prezentului proces de la Tribunalul Ialomița la Tribunalul Giurgiu și a păstrat toate actele de procedură îndeplinite până la acel moment.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 147 din 21 iunie 2016, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B.. Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal reclamantul A. și apel incident pârâtul B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 230A din 10 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamantul A. și apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 147 din 21 iunie 2016, pronunțate de Tribunalul Giurgiu – secția civilă.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 230A din 10 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A., atât cu privire la dispozitiv, cât și cu privire la considerentele ce vizează cererea de restituire a taxei judiciare de timbru. Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și înlocuirea considerentului "în privința cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, urmează a fi avute în vedere prevederile art. 39 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, din care reiese că asupra unei asemenea măsuri dispune, prin încheiere, completul care a soluționat cererea de reexaminare" și înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul admiterii cererii de restituire a taxei judiciare de timbru astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a formulat, în esență, următoarele critici: 1. Instanța de apel a încălcat efectele deciziei nr. 1050 din 22 martie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, hotărârea recurată fiind pronunțată cu nerespectarea limitelor de casare și, implicit, a autorității de lucru judecat a acestei hotărâri. Se susține că instanța de apel a soluționat apelul reclamantului fără a intra în judecata fondului în raport de probatoriul administrat și a respins calea de atac urmare a reținerii autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv a deciziei nr. 1775A din 23.10.2017, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013. Procedând astfel, a încălcat decizia de casare nr. 1050 din 22 martie 2018, prin care s-a statuat că soluționarea dosarului de față nu depinde de soluția din dosarul nr. x/2013, neexistând o legătură suficientă, de natură să atragă suspendarea și, cu atât mai mult, să atragă incidența autorității de lucru judecat. Prin respingerea apelului reclamantului ca urmare a reținerii autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv, instanța de apel a lăsat fără efecte atât decizia de casare, cât și probatoriul încuviințat și administrat în cauză, aceasta în condițiile în care prin decizia de casare s-a statuat că nu este incident art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., în sensul că soluția din dosarul nr. x/2013 nu are o influență asupra rezolvării prezentei cauze, dosarul fiind trimis la instanța de apel în vederea stabilirii depline și concrete a împrejurărilor cauzei, independent de procesul menționat. Câtă vreme prin decizia de casare instanța supremă a înlăturat aplicabilitatea art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., înseamnă că a înlăturat și aplicabilitatea art. 431 alin. (2) din același cod privind autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv. Fundamentul suspendării îl constituie tocmai necesitatea conservării autorității de lucru judecat, or, Înalta Curte a statuat ca nu există fundament pentru suspendare, deci nici pentru reținerea vreunei autorități de lucru judecat. În aceste condiții, instanța de apel nu putea soluționa apelul prin ignorarea celor tranșate anterior prin decizia de casare. Reținând autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv, instanța de apel a încălcat efectele deciziei de casare și nu a respectat art. 429 - 430 și art. 500 alin. (1) C. proc. civ. 2. În cauză, nu sunt întrunite cerințele pentru reținerea autorității de lucru judecat în condițiile în care în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2013 părțile sunt diferite. Se arată că nu există o chestiune de drept litigioasă analizată prin raportare la părțile din prezentul dosar, în sensul că în dosarul nr. x/2013 nu au fost analizate faptele, ilicite ale pârâtului B. și nici prejudiciul cauzat de aceste fapte în condițiile în care în dosarul nr. x/2013 au fost analizate faptele săvârșite de societatea C. și, implicit, efectele negative determinate de acestea; 3. Instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat în raport de art. 1455 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită și celorlalți, cu excepția cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor", plecând de la interpretarea și aplicarea eronată atât a dispozițiilor art. 1455 alin. (2) C. civ., cât și a prevederilor art. 219 și art. 1382 C. civ.; Se susține că în cauza de față nu este vorba despre o faptă săvârșită în coautorat pentru a se reține prevederile art. 1382 C. civ. și solidaritatea pasivă. Astfel, societatea C. și pârâtul B. nu dețin calitatea de codebitori pentru a fi incident art. 1455 C. civ., reținut de instanța de apel. Se arată că nu există niciun text legal care sa instituie, de plano, răspunderea solidară a persoanei juridice și a pârâtului persoană fizică, regula fiind răspunderea personală a fiecăruia. Astfel, dublarea răspunderii persoanei juridice de răspunderea personală a organelor acesteia nu transformă raporturile juridice în raporturi de solidaritate. În egală măsură, este stabilită răspunderea persoanei juridice odată ce se reține răspunderea organului de conducere, iar nu ipoteza inversă, răspunderea organelor de conducere intervenind atunci când faptele imputate au legătura cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. În situația particulară a speței, nu pot fi reținute raporturi de solidaritate cu efectele secundare prevăzute de dispozițiile art. 1454-1455 C. civ., fiind vorba despre o solidaritate imperfectă. 4. Considerentele instanței de apel sunt contradictorii întrucât, pe de o parte, se susține solidaritatea codebitorilor C. și B., iar pe de altă parte, prin raportare la același text de lege (art. 219 C. civ.), se reține existența unui singur subiect de drept civil, respectiv persoana juridică a cărei ființă de sine - stătătoare, distinctă și autonomă se exprimă prin organele sale.

Fapta ilicită expusă la lit. e) din cererea de chemare în judecată, anume intrarea abuzivă, pe terenul concesionat, prin agresarea angajaților, este analizată doar în aparență de instanța de apel, în condițiile în care probele administrate în cauză au fost înlăturate de plano în favoarea considerentelor deciziei nr. 1775A/23.10.2017 pronunțate în dosarul nr. x/2013, hotărâre care nu a tranșat aspecte legate de această faptă, ci dimpotrivă, a trimis la o judecată separată, bazată pe un alt probatoriu, care nu a mai fost însă realizată. Cu privire la fapta ilicită expusă la lit. d) din cererea de chemare în judecată, hotărârea recurată este nemotivată în condițiile în care s-a reținut caracterul ilicit al acestei fapte, însă nu a existat o analiză a celorlalte cerințe ale răspunderii civile.

Instanța de apel a cercetat pricina fără să aibă în vedere faptele ilicite ca un tot unitar, ci privite izolat. Faptele ilicite supuse analizei formează un tot unitar, de natură să contureze atât caracterul ilicit al acțiunilor/inacțiunilor imputate intimatului - pârât B., cât și prejudiciul cauzat, iar analizarea separată, individuală a fiecărei acțiuni/inacțiuni, fără o minimă raportare la contextul general, atrage o soluție nelegală, prin aceea că pricina nu a fost examinată în raport de pretențiile reclamantului, astfel cum au fost deduse judecății.

Cu referire la considerentele hotărârii care privesc restituirea taxei judiciare de timbru, s-a susținut că au fost interpretate și aplicate eronat prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, precum și cele ale art. 45 29 din același act normativ, în condițiile în care instanța a pierdut din vedere că: taxa a fost achitată și depusă la dosarul nr. x/2013 conform dispozițiilor sale; cererea de reexaminare a fost depusă la același dosar, completul învestit cu soluționarea cauzei nr. 1133/98/2013 fiind "instanța" la care face referire art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, adică instanța la care se înregistrează cererea; formarea dosarului asociat se realizează pentru a deveni aplicabile prevederile art. 39 alin. (2) din ordonanță, adică strict pentru soluționarea cererii de reexaminare de către un alt complet; art. 39 alin. (3) din ordonanță, care reglementează posibilitatea de restituire a taxei de timbru, face referire la "instanță" similar alin. (1) al art. 39, iar nu la un alt complet, la fel ca alin. (2) al art. 39. În opinia recurentului, textele menționate anterior prevăd că restituirea se dispune de către instanța care soluționează cauza în care a fost achitată taxa de timbru a cărei restituire se solicită. S-a apreciat că instanța de apel a extins, în mod eronat, aplicarea alin. (3) al art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 și asupra măsurii de restituire a taxei de timbru în condițiile în care norma reglementează strict judecata cererii de reexaminare. În subsidiar, s-a arătat că, atât timp cât reclamantul a învestit instanța cu cererea de restituire, chiar presupunând că raționamentul adoptat de Curtea de Apel este corect, aceasta nu putea să lase nesoluționată solicitarea. Astfel, se impunea înaintarea cererii completului următor, similar înaintării cererii de reexaminare. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârâte B. a solicitat respingerea recursului, în ceea ce privește soluția din apel, ca nefondat. Referitor la criticile aduse în legătură cu restituirea taxei judiciare de timbru, a apreciat că acestea au rămas fără obiect dată fiind restituirea dosarului - cu privire la cererea de restituire a taxei - completului învestit cu soluționarea solicitării, C2A, și restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 34.575 RON către recurent prin încheierea din 7 iulie 2020. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare. 6. Procedura în fața instanței de recurs. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 230A din 10 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată a recursului la 3 februarie 2022, ora 09:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților. La 03 februarie 2022, S.C. C. S.R.L. a formulat cerere intervenție accesorie în interesul intimatului – pârât B., admisă prin încheierea de ședință din 31 martie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere următoarele: a) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul afirmatei încălcări a efectelor deciziei de casare nr. 1050/22.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: Potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Aceste dispoziții legale recunosc instanței învestite cu judecarea unui proces prerogativa de a aprecia în concret și de a dispune suspendarea judecății acestuia până la soluționarea altuia cu care s-ar afla în legătură și care, în funcție de dezlegările care s-ar dat în respectivul proces, ar punea avea o influență asupra soluționării procesului pendinte. Fără a considera necesar să se refere mai amplu, prin cele de față, la rațiunile avute în vedere de legiuitor atunci când a instituit cazul de suspendare evocat prin dispozițiile art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte găsește însă potrivit să arate că instanța are un drept de apreciere cu privire la oportunitatea suspendării, uzând de un examen al aparențelor privitoare la elementele de asemănare și/sau de diferență dintre procese și la eventualele interrelații dintre ele. Analiza pe care o realizează instanța care dispune suspendarea sau care, dimpotrivă, respinge o cerere cu acest obiect este, însă, în mod inevitabil dependentă de elementele de care ea dispune la momentul acestei analize, fără însă a putea anticipa dacă și în ce măsură prin hotărârea care se va da la finele judecății în celălalt proces, se vor tranșa în mod efectiv chestiuni de fapt și/sau drept care să influențeze judecata din procesul pendinte. Instanța care se pronunță asupra suspendării nu ar putea, deci, să cunoască cu certitudine la momentul acestei pronunțări dacă hotărârea ce se va da în celălalt proces va conține dezlegări ce vor putea fi invocate cu autoritate de lucru judecat în procesul pendinte și nici dacă aceste dezlegări vor fi dintre acelea subsumate efectului pozitiv al lucrului judecat. Verificarea efectivă și în concret a eventualelor interdependențe și condiționări se va putea, însă, realiza numai după darea hotărârii în celălalt proces, căci doar la acest moment, prin raportare la hotărârea pronunțată și la cunoașterea conținutului și limitelor judecății realizate, se va putea stabili cu certitudine dacă există ori nu dezlegări protejate de autoritatea lucrului judecat și de care, cu forță obligatorie, trebuie să se țină seama în procesul pendinte. Prin urmare, atât în cazul în care instanța a dispus suspendarea judecății, cât și în cazul în care aceasta nu ar fi fost dispusă, determinarea influențelor hotărârii date în celălalt proces asupra procesului pendinte nu ar putea fi stabilită în mod deplin (iar nu doar cu valoare anticipatorie, deci în condiții de precaritate) atunci când se decide asupra cererii de suspendare a judecății în termenul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. În considerarea unor asemenea rațiuni, trebuie considerat că indiferent de natura, felul și măsura aprecierilor făcute de instanța sau instanțele chemate să se pronunțe în legătură cu oportunitatea suspendării judecății conform acestor prevederi legale, aceste aprecieri nu vor putea în nicio situație să împiedice instanța din procesul pendinte ca, atunci când consideră că hotărârea dată în celălalt proces ar conține dezlegări intrate în autoritatea lucrului judecat ce impietează asupra procesului în curs, să le invoce și să le rețină în cadrul acestuia, punându-le la baza hotărârii pe care urmează să o pronunțe. A considera altfel, zicând, precum recurentul din prezentul proces, că atunci când suspendarea judecății în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost infirmată de instanța de control judiciar, dezlegările făcute cu privire la fondul cauzei prin hotărârea dată în celălalt proces nu ar mai putea fi avute în vedere în procesul pendinte, înseamnă a îngădui încălcarea dispozițiilor de vădită ordine publică, deci irepresibil obligatorii, ale art. 431 C. proc. civ., ceea ce ar fi inadmisibil. În concluzie, este de considerat că soluția dată cu privire la suspendarea judecății întemeiate pe prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., indiferent dacă această măsură procesuală a fost sau nu dispusă ori menținută, nu poate, în nicio situație, să împiedice a se reține, dându-li-se cuvenitele efecte legale, autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor făcute prin hotărârea dată în soluționarea celuilalt proces. Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că într-o asemenea situație s-ar nesocoti dezlegările făcute prin hotărârea în cuprinsul căreia s-a stabilit că măsura suspendării judecății nu se justifică deoarece nu ar fi întrunite condițiile stabilite de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., încălcându-se autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, căci o asemenea hotărâre își limitează efectele – inclusiv sub aspectul propriului lucru judecat – doar la chestiunea tranșantă în cuprinsul ei, adică doar cu privire la suspendarea judecății, fără a se putea extinde și către aspectele care țin de judecarea fondului cauzei. Astfel fiind, conchide Înalta Curte că atunci când, în prezentul proces, instanța de apel a apreciat că poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1775/A din 23.10.2017 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. x/2013, nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1050/22.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și justiție, în condițiile în care prin aceasta din urmă decizie se statuase exclusiv cu privire la oportunitatea suspendării judecății în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. apreciindu-se că soluția din litigiul ce face obiectul dosarului nr. x/2013 nu ar avea influențe asupra soluționării prezentului proces. Acest motiv al recursului este, deci, nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., inclusiv prin eventuala lui corelare cu motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al aceluiași articol. b) În legătură cu motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., sub aspectul interpretării și aplicării greșite a normelor care reglementează efectul pozitiv al autorității lucrului judecat: Spre deosebire de efectul negativ al lucrului judecat, ce poate fi reținut doar atunci când un al doilea proces este pornit între aceleași părți în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze a cererii și pentru același obiect (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), efectul pozitiv al lucrului judecat se impune ori de câte ori un proces ulterior se poartă între aceleași părți, iar între cele două procese există o suficientă legătură. În acest din urmă caz, identitatea de cauză a cererii și de obiect nu mai sunt pretinse de lege, aceasta mărginindu-se la a dispune (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.) că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Prin raportare la prevederile art. 435 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora", trebuie considerat că efectul pozitiv al lucrului judecat poate fi invocat și împotriva succesorilor celui care a fost parte în proces, legea având în vedere că prin succesiune ei dobândesc situația juridică a părții pe care au moștenit-o. Astfel fiind, rezultă că doar identitatea de părți litigioase reprezintă o condiție legală obligatorie în cazul ambelor efecte ale lucrului judecat. Aceste concluzii au o valoare generală și de principiu, ele articulând regula în materie; în același timp, trebuie observat că în mod excepțional și derogatoriu, legea poate stabili ca, în anumite situații particulare, unele dezlegări jurisdicționale protejate de efectul pozitiv al lucrului judecat să poată fi opuse și altor persoane sau subiecți decât aceia care au avut calitatea de părți într-un proces anterior sau care sunt succesori ai fostelor părți. În prezentul proces, reținând autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive nr. 1775/A/23.10.2017 a Curții de Apel București, instanța de apel a observat că între acest proces și cel de față nu există o desăvârșită identitate de părți, în sensul că deși reclamantul este același (A.), pârâții sunt diferiți (SC C., în litigiul anterior, respectiv B. în procesul de față). În considerarea acestei diferențe, instanța de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1455 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită și celorlalți, cu excepția cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor". Pentru a reține incidența acestor dispoziții legale, instanța de apel a avut în vedere că în cauză solidaritatea dintre S.C. C. și B. rezultă din prevederile art. 219 alin. (2) și ale art. 1389 din noul C. civ., respectiv din cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 1003 din vechiul C. civ., în condițiile în care respingerea acțiunii reclamantului A. în celălalt dosar reprezintă o soluție favorabilă codebitorului din prezenta cauză, respectiv lui B.. În consecință, pentru a recunoaște, în prezentul proces, efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia civilă nr. 1775/A din 23.10.2017 a Curții de Apel București, instanța de apel a ținut seama de situația juridică particulară a părților din prezentul proces, în raport de care pârâtului B. îi puteau profita, în baza prevederilor art. 1455 alin. (2) C. civ., dezlegările făcute în celălalt proces în care S.C. C. a avut calitatea de pârât, aceasta și în condițiile în care instanța de apel a considerat că între pârât și S.C. C. există un raport juridic de solidaritate. Văzând, așadar, aceste fundamente juridice ale deciziei date în apel, nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că ar exista o încălcare a dispozițiilor legale privitoare la condițiile juridice ale efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul prevederilor deja evocate ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Câtă vreme caracterul personal al răspunderii nu exclude solidaritatea în sensul prevederilor art. 219 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel era în drept a-i opune reclamantului dezlegările făcute în celălalt proces, apreciind că ele produc efecte și în procesul de față. În concluzie, și acest motiv al recursului este neîntemeiat. c) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale în materia solidarității între debitori: Astfel cum Înalta Curte a arătat deja mai sus, instanța de apel, reținând, în planul efectului pozitiv al lucrului judecat, autoritatea dezlegărilor făcute prin decizia civilă nr. 1775/A din 23.10.2017 a Curții de Apel București, s-a întemeiat pe prevederile art. 1455 alin. (2), ale art. 219 alin. (2) și ale art. 1382 alin. (2) din noul C. civ., precum și pe cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 1003 din vechiul C. civ. Potrivit dispozițiilor, deja menționate mai sus, ale art. 1455 alin. (2) din noul C. civ., "(2) Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită și celorlalți, cu excepția cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor", ceea ce înseamnă că afară de cazul în care ar fi vorba despre o apărare cu caracter pur personal, deci care să îi profite exclusiv debitorului care a obținut o hotărâre judecătorească favorabilă, în celelalte situații oricare dintre debitorii obligați în solidar poate invoca, în propriul proces, cele stabilite prin hotărârea obținută anterior de celălalt creditor. În ce privește art. 219 C. civ., acesta are următorul conținut: (1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințat. (2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți". Rezultă din aceste dispoziții legale, cu îndestulătoare claritate, că atunci când organele unei persoane juridice săvârșesc un fapt juridic, fie el licit sau ilicit, persoana juridică este ea însăși obligată la toate consecințele ce rezultă din aceste fapte, sub condiția însă ca faptele respective să aibă legătură fie cu atribuțiile, fie cu scopul funcțiilor încredințate acelora care acționează ca organe ale persoanei juridice respective. Când este însă vorba despre fapte ilicite, legea înțelege să extindă limitele și natura răspunderii civile rezultate din asemenea fapte, stabilind, prin alin. (2) al articolului, că acestea atrag, pe lângă răspunderea persoanei juridice, și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terțele persoane prejudiciate. În acest caz, legea însăși instituie solidaritatea între coautori, în același sens fiind și prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954. În aceste circumstanțe de reglementare, instanța de apel era în drept a face referire și la prevederile art. 1382 (indicat dintr-o eroare materială ca art. 1389) din noul C. civ., potrivit cărora "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat". Aceste dispoziții legale sunt, în esența lor, similare celor ale art. 1003 din vechiul C. civ., și acestea din urmă afirmând răspunderea solidară a coautorilor unui delict sau cvasidelict. Concluzia instanței de apel potrivit căreia, în cauză, poate fi avută în vedere existența unui raport juridic de solidaritate între S.C. C. și pârâtul B. este, prin raportare la faptele imputate acestui din urmă pârât prin cererea de chemare în judecată, una justă, în condițiile în care, așa cum s-a precizat în cuprinsul deciziei atacate, ființa persoanei juridice se exprimă prin organele sale de conducere, acestea concretizând și exteriorizând voința persoanei juridice însăși. Atunci când o persoană ce are calitatea de organ al unei persoane juridice acționează în legătură cu atribuțiile sale sau cu scopul în vederea căruia i-a fost încredințată sau deține o anumită funcție, trebuie considerat că aceasta atrage o răspundere solidară a lor față de terțul prejudiciat. Legiuitorul a impus aceasta în scopul de a-l proteja pe terț, fiind vădit că sub aspectul realizării creanței sale rezultate din săvârșirea faptei ilicite, îndestularea este facilitată de existența solidarității. În același timp însă, atunci când, în sensul evocatelor prevederi ale art. 1455 alin. (2) C. civ., unul dintre codebitorii solidari obține o hotărâre judecătorească favorabilă, aceasta le profită și celorlalți codebitori care nu au avut calitatea de părți în respectivul proces, afară de cazul când hotărârea respectivă s-ar întemeia pe o cauză ce putea fi invocată exclusiv de codebitorul litigant. Prin cererea sa de recurs, reclamantul combate existența unei legături juridice de solidaritate între pârâtul B. și S.C. C., afirmând că în situația particulară a prezentei cauze ar fi vorba despre o solidaritate imperfectă (obligație in solidum), în sensul că fiecare dintre cei doi este ținut să repare integral prejudiciul, fără însă a face aceasta de pe temeiul solidarității perfecte. Afirmând acestea, recurentul omite că, astfel cum a observat și instanța de apel, prin cererea de chemare în judecată formulată în prezentul proces reclamantul i-a chemat în judecată pe pârâții B. și S.C. C., solicitând "obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de … ", menționând încă în prima frază a motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată că "… subsemnatul solicită atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, în solidar, așa cum prevede art. 219 N. C. civ. și, art. 35 din Decretul nr. 31/1954", pentru ca în cuprinsul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată să se refere la faptele săvârșite de pârâtul B. ca reprezentant al S.C. C.. Examinarea nu doar a acestor aserțiuni, ci și a cererii de chemare în judecată în întregul ei, trimite la concluzia că însuși reclamantul a evocat și și-a întemeiat cererea în justiție pe teza răspunderii solidare a celor doi pârâți inițiali, fără a înțelege să distingă în sensul existenței unor particularități ale raportului juridic dintre cei doi pârâți care să oblige la reconsiderarea naturii lui juridice, aceea a solidarității. A pretinde altfel întâia oară în recurs ar avea semnificația unei modificări a cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce, cu evidență este inadmisibil prin raportare la prevederile art. 478 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 494 C. proc. civ. Nu este întemeiată nici susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi pierdut din vedere că pretențiile recurentului reclamant au vizat fapte personale ale pârâtului B., astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia nr. 890/19.03.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013. Sub acest aspect, observă prezenta instanță că în chiar considerentele redate de recurent (pag. 15 din cererea de recurs) se menționează că " … reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul S.P. pentru a atrage răspunderea personală a acestuia pentru faptele ilicite săvârșite în exercitarea reprezentării societății comerciale… ". Referirea este, așadar, la fapta săvârșită ca reprezentant al societății comerciale, iar nu la fapte exclusiv personale ale pârâtului B., deci complet detașate de calitatea acestuia de reprezentant al S.C. C.. Totuși, înțelegând să facă o necesară distincție, instanța de apel a reținut, privitor la fapta de a intra cu forța pe terenul S.C. D. S.R.L., că aceasta nu a fost examinată pe fondul ei prin decizia civilă nr. 1775/A din 23.10.2017 a Curții de Apel București întrucât cu privire la aceasta (și numai cu privire la aceasta) se pretinde că nu a fost săvârșită de S.C. C., ci de B.. Din toate cele de mai sus rezultă, așadar, că și acest motiv al recursului este neîntemeiat. d) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei date în apel: Contrar celor afirmate de recurent, raționamentul juridic pe care se întemeiază decizia este logic și coerent, lipsind contradicții care, în mod real, să îi afecteze corectitudinea. Pentru a reține existența unui raport juridic de solidaritate între pârât și S.C. C., instanța de apel s-a întemeiat, în principal și decisiv, pe dispozițiile art. 1455 alin. (2) ale art. 219 alin. (2) și ale art. 1382 din noul C. civ., precum și pe cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 1003 din vechiul C. civ. În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale instanța de apel a tras concluzia "solidarități între debitori", referirile ulterioare la concepția organicistă cu privire la persoana juridică având doar semnificația unui argument suplimentar și, prin urmare, a unuia care nu era neapărat necesar. Această apreciere se sprijină pe chiar partea introductivă a alineatului care, urmându-i aceluia prin care se afirmă existența solidarității în temeiul dispozițiilor legale incidente, menționează: "Cu atât mai mult este valabilă această concluzie în situația solidarității între persoane juridice și organele sale de conducere… ". Conchide, așadar, Înalta Curte că argumentul tras de instanța de apel din invocarea concepției organiciste cu privire la persoana juridică nu are caracter decisiv și necesar, el fiind menționat în completare, pentru a întări o constatare care își are un suficient temei în dispozițiile legale deja invocate. Mai mult, el nu este, în context, nici eronat juridic, câtă vreme își propune să evidențieze, fie și în plan volitiv, puternica și consubstanțiala legătură dintre persoana juridică și organele sale de conducere. Decizia nu conține aserțiuni contradictorii nici atunci când, pe de o parte, în motivarea soluției dată apelului reclamantului face referiri la solidaritatea pasivă în relație cu teoria organicistă, iar pe de altă parte când, analizând apelul pârâtului B., afirmă existența a două raporturi juridice de răspundere: între persoana juridică și terțul prejudiciat, respectiv între organele de conducere ale persoanei juridice și terț. Observă Înalta Curte că, în ambele situații, instanța de apel are ca teză de fundament răspunderea solidară a persoanei juridice și a organelor sale de conducere, statuând că "Victima va putea chema în judecată fie numai persoana juridică, fie doar persoanele în cauză sau pe toate acestea pentru a răspunde solidar, în conformitate cu prevederile art. 1382 noul C. civ… ". Prin urmare, nu există nicio contradicție reală în argumentația instanței de apel, aceasta uzând de argumente care, fiecare în parte și toate împreună, contribuie la a demonstra că între pârât și S.C. C. există solidaritate. e) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 588 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., sub aspectul analizării faptei prevăzute la lit. e) în cererea introductivă de instanță (intrarea abuzivă, cu forța, pe terenul concesionat): Contrar celor pe care, expres sau implicit, recurentul le afirmă în cuprinsul acestui motiv de recurs, Înalta Curte înțelege să observe că referirea făcută de instanța de apel la unele dezlegări făcute prin decizia civilă nr. 1775/A/23.10.2017 a Curții de Apel București apăreau ca necesare, în condițiile care, deși acestea nu se puteau impune cu autoritate de lucru judecat, ele aveau o semnificativă legătură cu fapta pârâtului B. de a intra pe terenul concesionat. Or, pentru a stabili dacă această faptă imputată pârâtului avea sau nu un caracter ilicit, instanța de apel era în drept a stabili conexiuni cu alte fapte pe care le considera relevante, în condițiile în care pârâtul avea calitatea de organ de conducere și deținea atribuții de reprezentare în cadrul S.C. C.. Prin urmare, chiar dacă fapta de pătrundere pe teren îi este imputată exclusiv pârâtului, stabilirea tuturor aspectelor relevante cu privire la ea nu excludea unele interrelații cu alte fapte relevante, inclusiv dintre acelea analizate pe fond și tranșate în celălalt proces. Referirile instanței de apel la faptul că în celălalt proces nu s-a reținut existența unei conivențe frauduloase între intimatul-pârât și Agenția Domeniilor Statului în ce privește încheierea contractului de concesiune, precum și la faptul că la data pătrunderii pârâtului pe teren, contractul de concesiune nr. x/27.05.2011 era în vigoare, apăreau în context, ca necesare, ele fiind relevante pentru a stabili dacă pârâtul era în drept a pătrunde pe teren. Aceste referiri au constituit una dintre premisele raționamentului de care instanța de apel a uzat, fără însă a reprezenta întregul raționament al instanței. Se va respinge așadar, ca neîntemeiat și acest motiv al recursului. f) În legătură cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul reținerii caracterului ilicit al faptei menționate de lit. d) în cererea introductivă, însă fără a exista o analiză a celorlalte cerințe ale răspunderii civile: Are în vedere Înalta Curte, în ce privește acest motiv de recurs, că, într-adevăr, prin decizia civilă nr. 1631/A din 11.10.2017 a Curții de Apel București s-a reținut că fapta pârâtului B. de a introduce 11 acțiuni în justiție, de a obține strămutarea judecății cu privire la acestea și, apoi, de a le retrage reprezintă o faptă ilicită aptă de a produce un prejudiciu altei persoane. În același timp însă, prin aceeași decizie s-a stabilit și că reclamanta D. S.R.L. nu a justificat în nici un fel prejudiciul reclamat și nu a dovedit în vreun fel modul în care acțiunile i-au fost afectat imaginea. În ce privește dezlegările făcute prin decizia civilă nr. 1775/A/23.10.2017 a Curții de Apel București, s-a statuat în cuprinsul acestei decizii că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între introducerea celor 11 acțiuni în justiție și prejudiciul invocat de contestator, precum și că nu s-a făcut dovada prejudiciului cauzat prin această faptă. Or, câtă vreme instanța de apel, întemeindu-se pe efectele ce rezultă din existența unui raport de solidaritate între B. și S.C. C., a reținut autoritatea lucrului judecat prin decizia civilă nr. 1775/A/23.10.2017 a Curții de Apel București, o analiză suplimentară a faptelor, pe fondul lor și în raport cu persoana fizică B., nu se mai impunea, acestuia profitându-i constatările făcute prin menționata decizie, în fructificarea prevederilor art. 1455 alin. (2) C. civ.. Rezultă, deci, că și acest motiv al recursului este neîntemeiat. g) În legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., sub aspectul faptului că instanța de apel a analizat pricina fără să aibă în vedere faptele ilicite ca un tot unitar, ci izolat: Examinarea argumentelor de care instanța de apel a uzat, inclusiv a împrejurării că pentru mai multe dintre faptele imputate pârâtului s-a reținut că este necesar a se lua în considerare autoritatea lucrului anterior judecat, trimite Înalta Curte la concluzia că acest motiv al recursului este lipsit de temei. Deși recurentul se referă la lipsa unei analize efective a faptelor și la ignorarea contextului general, nu oferă detalii cu valoare de veritabilă și efectivă motivare, sub acest aspect, a recursului, care să poată conduce la concluzia că, din perspectiva invocată, s-ar fi săvârșit de către instanța de apel o eroare de judecată. h) În legătură cu motivul de recurs privitor la restituirea taxei de timbru: Are în vedere Înalta Curte că față de împrejurarea că prin încheierea din data de 02.06.2020 Curtea de Apel București a dispus restituirea către actualul recurent a taxei judiciare de timbru în sumă de 34.575 RON, a devenit fără interes pentru recurent a se dispune substituirea considerentelor cuprinse în decizia atacată și admiterea cererii de restituire a taxei judiciare de timbru. Față de toate cele ce preced, recursul se va respinge, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, față de această soluție dată recursului, se va admite cererea de intervenție voluntară în apărarea pârâtului B., formulată de S.C. C..