ÎCCJ, decizie (scj.ro #232127)

Privatizare. Cumpărare de active. Definirea noțiunii de „investitor”

Cuprins pe materii

: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004. Procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ. Obiectul acțiunii judiciare

Index alfabetic

:

- Contract de privatizare

- Contract de concesiunea

- Investitor

Legea nr 268/2001, art.  28

1

Definiția dată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/1997 termenului de „investitor” poate fi folosită drept reper pentru determinarea intenției legiuitorului în redactarea art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, iar potrivit acesteia termenul se referă la persoana fizică sau juridică care participă

la „constituirea sau la extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acțiuni sau de părți sociale ale unei societăți comerciale, cu excepția investițiilor de portofoliu”.

Totodată, observând sensul comun al termenului, se poate reține că „investitor” este persoana „care face o investiție/care plasează un capital”, iar aceste clarificări suplimentare sunt asemănătoare celor regăsite în definiția dată termenului de Ordonanța de urgență a Guvernului anterior invocată.

În clarificarea termenului de „investitor” se impune a se avea în vedere ansamblul actului normativ, observându-se că Legea nr. 268/2001 reglementează „cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale agricole care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale” (art. 1 lit. a), precum și „administrarea societăților comerciale și regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică și privată a statului, aflate în exploatarea acestora” (lit. b).

Termenul de „investitor” trebuie integrat în scopul general al normei, astfel că, pentru ca o persoana fizică sau juridică să dețină o astfel de calitate, acțiunile sale trebuie să fie realizate în satisfacerea interesului public protejat, respectiv să fie în legătură cu obiectul său de reglementare.

Prin urmare, termenul de „investitor” nu poate fi decât în legătură cu persoanele care acționează în mod direct active de la societățile comerciale supuse privatizării, doar investițiile realizate în acest mod, în procedura reglementată de lege, fiind însoțite de obținerea unui drept la concesionarea prin procedura atribuirii directe a terenurilor cu destinație agricolă.

ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1952 din 3 aprilie 2025

Circumstanțele cauzei. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mediaș în data de 30.08.2021, reclamanta A SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Domeniilor Statului și B SRL: anularea parțială a hotărârii nr. 7/09.07.2021 a Comitetului de Privatizare, Concesionare și Arendare din cadrul A.D.S, în limita suprafeței de 107,79 ha teren pe care reclamanta îl deține în baza contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004 și a actelor adiționale ulterioare, contract încheiat cu A.D.S București; anularea parțială a contractului de concesiune prin atribuire directă nr. 11/26.07.2021 încheiat cu pârâta B SRL, în limita suprafeței de 107,79 ha teren deținut în concesiune; anularea notificării nr. 89484/26.08.2021 emisă de pârâta A.D.S, cu privire la diminuarea suprafeței de teren care face obiectul contractului de concesiune nr. 22/08.12.2014.

Prin sentința nr. 139 din 22 mai 2024, Curtea de Apel Alba Iulia – Secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A SRL și, în consecință, a anulat în parte Hotărârea nr. 7/09.07.2021 a Comitetului de Privatizare, Concesionare și Arendare din cadrul Agenției Domeniilor Statului, în limita suprafeței de 107,79 ha teren pe care reclamanta îl deține în baza contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004.

A anulat în parte Contractul de concesiune prin atribuire directă nr. 11 din 26.07.2021 încheiat între Agenția Domeniilor Statului și SC B SRL, în limita suprafeței de 107,79 ha teren pe care reclamanta îl deține în baza contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004.

A anulat notificarea nr. 89484/26.08.2021 emisă de pârâta Agenția Domeniilor  Statului cu privire la diminuarea suprafeței de teren care face obiectul contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004.

A obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 16.183,5 lei cu titlul cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 139 din 22 mai 2024 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta Agenția Domeniilor Statului, invocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. și pârâta B S.R.L. invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8  C. proc. civ., ambii solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și în rejudecare respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

3.1. Recursul recurentei pârâte Agenția Domeniilor Statului

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de judecată, în mod eronat a apreciat că simpla calitate de proprietară a grajdurilor nu conferă pârâtei B SRL un drept de atribuire directă a celor 107,79 ha teren agricol, pe motiv că aceasta nu ar avea calitatea de investitor, în accepțiunea art. 21

1

din Legea nr. 268/2001.

Termenul de investitor a fost analizat prin raportare la prevederile art. 2 lit. a și c din OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/1998, care reprezintă dreptul comun în materie, în mod eronat concluzionând instanța de fond că o societate care cumpără de la asociații săi un imobil dobândit de către aceștia de la alte persoane fizice, care la rândul lor au cumpărat de la o altă persoană fizică acest imobil, nu ar intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 268/2001.

A arătat recurenta că instanța de fond a dat o interpretare eronată a textului de lege care definește calitatea de investitor, care conferă unei persoane beneficiul legii de a concesiona teren aflat în administrarea ADS, prin metoda atribuirii directe. Procedura de concesionare prin metoda atribuirii directe este prioritară pentru ADS, potrivit Legii nr. 268/2001, HG nr. 626/2001, având în vedere că această metodă de concesionare a fost reglementată strict pentru cazul investitorilor în domeniul agriculturii care au cumpărat active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, de la fostele I.A.S.-uri, actualmente societăți comerciale cu profil agricol, cum este cazul C SA Mediaș, jud. Sibiu, al cărei teren cu destinație agricolă face obiectul prezentului litigiu, fiind de asemenea o facilitate acordată acestora din urmă.

A interpreta textul de lege folosind raționamentul instanței de fond, în sensul că în cazul înstrăinărilor ulterioare succesive, între persoane fizice, calitatea de investitor a B SRL, care a cumpărat active, nu s-a transmis dobânditorilor subsecvenți, înseamnă a adăuga la lege, fapt interzis în sistemul de drept.

Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii formale și a sistemului de argumentare pe care se sprijină. Generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține.

Diminuarea cu 107,79 ha a obiectului contractului de concesiune nr. 22/08.12.2004 - comunicată părții reclamante în data de 26.08.2021 prin Notificarea nr. 89484-  s-a făcut cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 2.5 din Cap. 2 Obiectul contractului, care precizează situațiile în care se modifică suprafața de teren și temeiul legal, prin care și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 249/2003 și a prevederilor HG nr. 354/2005 și ale HG nr. 859/2009.

Încheierea contractului de concesiune prin metoda atribuirii directe nr. 11/26.07.2021 cu B SRL s-a realizat în mod legal, în conformitate cu prevederile Legii nr. 249/2003, și în aceste condiții, nu se poate reține că, prin semnarea acestuia, s-a realizat o încălcare a drepturilor reclamantei, care și-a asumat prin Contractul de concesiune nr. 22/2004 posibilitatea diminuării suprafeței, ca urmare a aplicării tocmai a acestor dispoziții legale.

3.2. Recursul recurentei-pârâte B SRL

Prin cererea de recurs această recurentă a invocat, în susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. , faptul că deși instanța fondului a fost învestită cu cercetarea aspectelor ce vizau nemulțumirea reclamantei in legătură cu procedura derulata cu recurenta, temeiurile legale invocate fiind art.1270 si 871 C.civ., soluția pronunțată a fost întemeiată pe dispoziții legale ce nu au fost invocate.

Deși din analiza făcută de instanța atunci când, din perspectiva art. 1270 si 871 C.civ., analizează contractual si stabilește ca in mod temeinic ADS a procedat la diminuarea suprafeței de teren, ceea ce ar fi dus la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, totuși fără a-i fi solicitat și-a argumentat mai apoi soluția pe temeiuri juridice străine de obiectul cererii.

În susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluția a fost dată cu aplicarea unor norme care nu sunt incidente cauzei.

În acest sens, în mod eronat instanța de fond a definit termenul de „investitor” prin prisma prevederilor art. 2 lit. a și c din OUG nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/1998, stabilind-o dreptul comun în materie. Însă legea citata nu se aplică în cauză, deoarece se refera la investițiile străine in România, astfel ca nu poate constitui dreptul comun in materie.

Totodată, în mod eronat instanța de fond a procedat la aplicarea unor considerente dintr-o decizie de speță a ICCJ - Decizia nr.1497/26.09.2019 – care nu este incidentă cauzei, nefiind obligatorie precum dezlegările în drept sau deciziile în interesul legii.

În mod eronat instanța de fond trimite la dispozițiile Legii nr. 99/1999, deși nici acest act normativ nu este aplicabil cauzei conchizând eronat că prevederile art. 21 ind. 1 din Legea nr. 268/2001 nu ar fi aplicabile societății, deși nu a fost învestită cu o astfel de cerere. Instanța face abstracție de prevederile complete ale dispoziției citate, mai exact de prevederile art.1 din Legea nr. 268/2001 care arata obiectul reglementării și care sunt condițiile pentru concesionarea directa de terenuri.

A precizat recurenta că legea citata nu definește și nu stabilește în mâna cărui cumpărător trebuie să se regăsească activul cumpărat, singura cerință impusă fiind aceea ca activul să fie deținut la origine de o întreprindere de stat, iar exploatarea lui să implice necesitatea exploatării unei suprafețe agricole.

Raționamentul este derivat din dispozițiile art. 1673 C.civ. care stabilește faptul că „odată cu proprietatea cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului", iar potrivit art. 1686 C.civ. "(1) Obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat folosinței sale perpetue.(2) Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile și documentele privitoare la proprietatea sau folosința bunului", aspecte ce confirma încă o data faptul ca transmiterea acțiunilor și a garanțiilor contractuale se face odată cu transferul dreptului de proprietate.

Prin întâmpinarea la cele două recursuri, intimata reclamantă a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

I) Cu privire la recursul declarat în cauză de recurenta - pârâta B, a arătat intimata că în ciuda faptului că, în mod formal, recurenta a indicat două motive de casare dintre cele prevăzute la art.488, din dezvoltarea acestora nu rezultă în concret cauza care vizează nelegalitatea hotărârii atacate. Nu poate fi identificată nicio contradicție între considerentele hotărârii instanței de fond, considerente exprimate concis, logic și argumentat. De asemenea, instanța de fond și-a argumentat soluția examinând actele și lucrările dosarului, din perspectiva tuturor capetelor de cerere.

Cu privire la motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. , a arătat că acestea sunt comune celor invocate de recurenta Agenția Domeniilor Statului, astfel că se impun a fi tratate împreună.

Nu poate fi reținută o pretinsă interpretare eronată a textului de lege care definește calitatea de investitor, calitate care conferă unei persoane dreptul de a concesiona teren prin metoda atribuirii directe.

Concesionarea prin atribuire directă a avut în vedere aplicarea disp.art.21

1

- 21

4

din Legea nr. 268/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 249/2003, care dispune în sensul că „terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art.l și art.2 alin. I , vor fi atribuite direct spre concesionare

investitorilor

care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art.2 alin.2”. Actul a fost adoptat în vederea privatizării societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statutului cu destinație agricolă.

Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză relevă fără dubiu că pe terenul în suprafață de 107,79 ha (care face obiectul acestei cauze), nu există active sau alte amenajări agricole, iar în actuala reglementare Legea nr.268/2001 nu instituie vreun drept de preemțiune sau preferință, pentru anumite persoane, vizând exclusiv situația investitorilor care au dobândit acțiuni sau active care presupun nevoia exploatării unui teren agricol.

Noțiunea de investitori "care au cumpărat acțiuni sau active" a făcut obiectul analizei ÎCCJ prin Decizia nr. 1497/2019 cât și obiectul analizei Curții Constituționale în cadrul Deciziei nr. 1199/2008, interpretarea fiind că această noțiune face referire doar la persoanele care au cumpărat respectivele acțiuni sau active, în condițiile principiului liberei concurențe prevăzut de Legea nr. 268/2001 de la o societate comercială la care statul sau o autoritate administrativă este acționar majoritar, noțiunea însăși de activ presupunând acest lucru, potrivit art.3 lit.a raportat la art.2 din Legea nr. 199/1999, fiind excluse orice alte proceduri cum ar fi cumpărarea de la o persoană fizică sau juridică.

Recurenta B SRL nu îndeplinește condițiile pentru a fi calificată ca investitor care a cumpărat acțiuni sau active în sensul Legii nr. 268/2001, întrucât a cumpărat adăposturile în cauză de la un privat, prin încheierea unui contract de vânzare cumpărare care are la bază dreptul comun, iar în cauză nu se susține cu argumente legale transmiterea dreptului de concesionare prin atribuire directă tuturor dobânditorilor subsecvenți ai activelor.

Dispozițiile art.1673 din C. civ., nu sunt aplicabile în situația recurentei, întrucât textul de lege face referire la drepturile și acțiunile accesorii care au aparținut vânzătorului, așadar drepturi pe care acesta să le fi deținut anterior înstrăinării.

Posibilitatea de a concesiona teren de la ADS , prin metoda atribuirii directe în temeiul Legii nr. 268/2001, reglementează doar vocația celui care a dobândit în mod direct și nemijlocit acțiuni sau active, adică persoanelor care au cumpărat respectivele acțiuni sau active, în condițiile principiului liberei concurențe prevăzut de Legea nr. 268/2001 de la o societate comercială la care statul sau o autoritate administrativă este acționar majoritar, noțiunea înseși de active presupunând acest lucru, potrivit art.3 lit.a raportat la art.2 din Legea nr. 199/1999, fiind excluse orice alte proceduri cum ar fi cumpărarea de la o persoană fizică sau juridică.

In cauză nu este vorba de drepturi sau acțiuni accesorii care să fi aparținut vânzătorului și care se transmit sub efectul legii cumpărătorului. Dimpotrivă analiza calității de investitor se face de fiecare dată în parte, în raport cu persoana solicitantului și cu îndeplinirea tuturor condițiilor legale, deci simpla deținere a unor active care au aparținut cândva Statului Român nu este în sine un motiv pentru a justifica atribuirea calității de investitor, în sensul legii.

Pe de altă parte, intimata a efectuat pe terenurile în cauză investiții majore, care au presupus o cheltuială de peste 500.000 euro, pentru a aduce terenul în situația de a putea fi exploatat în mod optim.

Având în vedree că art. 21

1

din Legea nr. 268/2001 sunt de strictă interpretare, actul normativ vizând în principal privatizarea societăților comerciale, care dețin în administrare terenuri, proprietatea Statului, recurenta-pârâtă B nu întrunește condițiile instituite de lege pentru a i se recunoaște calitatea de investitor.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată, în primul rând, că cele două recursuri conțin critici de nelegalitate comune în susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8  C. proc. civ. , astfel că acestea se impun a fi soluționate împreună.

5.1. Criticile de nelegalitate subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6  C. proc. civ. , invocate în recursul recurentei B SRL:

Potrivit dispozițiilor normelor procedurale invocate, casarea hotărârii se poate dispune atunci când: „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Referitor la inserarea unor considerente străine de natura cauzei, recurenta a invocat faptul că, deși instanța de fond a fost învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1270 și 871 C.civ., a soluționat cauza potrivit normelor specifice contenciosului administrativ, prin raportare la repere legale care nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate.

În acest sens, va observa că potrivit art. 22 alin. (1)  C. proc.civ. , „Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”.

Totodată, potrivit alineatelor (4) și (5) ale aceluiași articol: „ (4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. (5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora”.

Observând limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, se constată că reclamanta a invocat în conținutul acesteia faptul că procedura de concesionare a terenului în suprafață de 107,79 ha este nelegală

.

Mai apoi, făcând referire la prevederile Legii nr. 249/2003, care completează dispozițiile Legii nr. 268/2001, reclamanta a invocat faptul că pârâta B SRL nu deține calitatea de investitor

,

pentru a putea beneficia de un drept de preferință la concesionarea terenului prin atribuire directă.

Așadar, cererea introductivă a reclamat verificări din partea instanței de fond cu privire la îndeplinirea condițiilor din Legea nr. 249/2003, pentru atribuirea directă a terenului către un „investitor”, respectiv deținerea acestei calități de recurenta-pârâtă.

Mai apoi, se reține că prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată recurenta ADS a formulat, la rândul său, apărări întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 249/2003, care completează Legea nr. 268/2001, precum și pe prevederile HG nr. 354/2005, cu modificările și completările aprobate prin HG nr. 859/2009, referitoare la condițiile de concesionare a terenurilor cu destinație agricolă în procedura atribuirii directe, arătând că metoda de concesionare directă a fost reglementată strict pentru cazul investitorilor în domeniul agriculturii, care au cumpărat active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, precum și că pârâta B SRL deține o astfel de calitate.

Pe de altă parte, referitor la aplicarea normelor specifice contenciosului administrativ, iar nu celor de drept comun (codul civil), prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond chiar recurenta-pârâtă B SRL a fost cea care a invocat excepția de necompetență materială a judecătoriei, solicitând trimiterea dosarului la o instanță de contencios, pe motiv că cererea principală este în legătură cu anularea unui act administrativ, emis ca urmare a aplicării prevederilor Legii nr. 268/2001, cu completările aduse de Legea nr. 249/2003.

În aceste împrejurări, Înalta Curte va reține că în mod corect instanța fondului, chemată să cerceteze în principal aspectele anterior menționate, a analizat legalitatea procedurii de atribuire prin raportare la prevederile Legii nr. 268/2001 prin prisma deținerii calității pârâtei B SRL de „investitor”, interpretând termenul potrivit regulilor generale de interpretare gramaticală/ literală, în considerarea utilizării aceluiași termen în conținutul altor acte normative relevant și în jurisprudență.

Nu se poate aprecia însă că, în demersul său de interpretare a unei noțiuni/ a unui termen regăsit în conținutul actului normativ incident speței, prin raportare la definiția dată acestuia de alte acte normative, instanța de fond ar fi aplicat în mod direct prezentului litigiu aceste din urmă acte normative, prin modificarea în mod nepermis a cererii de chemare în judecată.

Astfel cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, referirile instanței de fond la prevederile Legii nr. 99/1999, ori ale OUG nr. 92/2007, au fost inserate exclusiv în scop de interpretare a noțiunii de „investitor”, aceasta recurgând la metoda de interpretare gramaticală/literală a normelor, ce constă în lămurirea intenției legiuitorului, cu luarea în considerare a înțelesului cuvintelor folosite, pornind de la înțelesul lor curent și continuând cu modul de reflectare a acestora în limbajul juridic, potrivit reperelor din legislație și din practica judiciară relevante.

Așadar, în condițiile în care lămurirea sintagmei „investitor” s-a aflat în dezbaterea contradictorie a părților (aspect relevat de conținutul cererii de chemare în judecată și de apărările formulate prin întâmpinări), aplicarea regulii de interpretare gramaticală/ literală a de către instanța fondului nu va conduce la concluzia modificării nepermise ca cauzei juridice a acțiunii, ori a existenței unor considerente străine de natura princinii, care să atragă incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

În ceea ce privește existența unor considerente contradictorii, se va reține că nici aceste critici din recurs nu sunt întemeiate.

Faptul că în privința Notificării de modificare a contractului de concesiune al reclamantei, prin reducerea suprafeței concesionate, instanța de fond a înlăturat o parte dintre criticile de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, nu intră în contradictie cu soluția finală dispusă prin dispozitivul hotărârii recurate, de anulare a acestei Notificări, soluția fiind întemeiată pe un set distinct de argumente juridice.

Este adevărat că, reținând caracterul fondat al capătului principal de cerere, de anulare a Hotărârii nr. 7/2001, cu consecința anulării actelor subsecvente întemeiate pe acest act administrativ, verificarea celorlalte critici de nelegalitate nu ar mai fi fost necesară, însă în condițiile în care acestea au fost respinse, Înalta Curte va constata că recurenta- pârâtă B SRL nu justifică o vătămare de natură a atrage casarea sentinței recurate, cu consecința înlăturării la care se face referire în recurs.

Aceste considerente nu sunt contradictorii soluției din dispozitiv, deoarece privesc critici de nelegalitate proprii actelor subsecvente, emise în aplicarea prezumției de legalitate a Hotărârii nr. 7/20212021 a Comitetului de Privatizare, Concesionare și Arendare din cadrul A.D.S – actul administrativ principal. Însă, în condițiile în care prin constatarea nelegalității actului principal această prezumție a fost răsturnată, în mod legal a apreciat instanța de fond, independent de lipsa unor vicii de legalitate intrinsecă ori extrinsecă

,

proprii actelor subsecvente, că acestea din urmă trebuie la rândul lor anulate.

Concluzionând, în temeiul celor anterior expuse, instanța de recurs va reține că în cauză nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6  C. proc. civ. .

5.2. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. , invocate în ambele recursuri de recurentele-pârâte

În esență, urmează a se constata că aceste critici privesc greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, astfel cum a fost completată de Legea nr. 249/2003, sub aspectul definirii termenului de „investitor” îndreptățit la atribuirea directă, prin concesionare, a terenurilor cu destinație agricolă.

Potrivit normei invocate: „(1) Terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la

art. 1

și art. 2

alin. (1)

, vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2)”.

Înalta Curte va reține că în cauză nu se contestă faptul că terenul în suprafață de 107,79 ha a fost concesionat recurentei B SRL, în procedura atribuirii directe, în considerarea faptului că aceasta a devenit proprietară, în data de 12.10.2020, asupra imobilului D, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu persoanele fizice E și F. La rândul lor, aceștia au cumpărat imobilul de la numiții G și H, care l-au dobândit de la numitul I. Acesta din urmă, a adjudecat imobilul la licitație publică, în anul 2004.

Așadar, recurenta-pârâtă B SRL nu a dobândit imobilul D de la societatea C SA Mediaș, supusă privatizării, ci acest imobil a fost adjudecat la licitație de o persoană fizică, iar prin înstrăinări repetate între persoane fizice, a ajuns în cele din urmă în proprietatea recurentei-pârâte B SRL.

Pe cale de consecință, în considerarea realității juridice anterior expuse, în analiza legalității sentinței recurate se impune, în continuare, analiza calității de „investitor” a recurentei, precum și dacă aceasta a cumpărat acțiuni sau „active” ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, în sensul art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 249/2003.

În acest sens, Înalta Curte va observa că termenul de „investitor” nu este definit de Legea nr. 268/2001, astfel că pentru a se determina intenția legiuitorului este necesar a se apela la regulile generale de interpretare, potrivit art. 9 alin. (3) C.civ..

Or, prima regulă de interpretare, preferabilă celorlalte, este cea gramaticală/ literală, la care în mod corect a recurs și instanța de fond. Aceasta presupune, după cum s-a arătat anterior, lămurirea intenției legiuitorului cu luarea în considerare a înțelesului cuvintelor folosite, pornind de la înțelesul lor curent și continuând cu modul de reflectare a acestora în limbajul juridic, potrivit reperelor din legislatie și din practica judiciară relevantă.

Așadar, utilizarea de către instanța de fond a reperelor din legislație, pentru definirea termenului de „investitor” este corectă, iar raportarea acesteia la definiția dată în conținutul OUG nr. 92/1997 este, la rândul său, adecvată. Nu prezintă nicio relevanță, din perspectiva aplicării regulilor de interpretare anterior menționate,  faptul că actul normativ menționat reglementează regimul investițiilor directe în România și se adresează inclusiv investitorilor nerezidenți, astfel cum a invocat în recurs recurenta-pârâtă. În scop exclusiv de interpretare, raportarea la actul normativ ca reper relevant în legislatie este utilă, câtă vreme acesta reglementează la rândul său realizarea de investiții într-o întreprindere (cum este și cazul reglementat de Legea nr. 268/2001) și dispune asupra acțiunilor permise unui „investitor”.

Pe cale de consecință, definiția dată de OUG nr. 92/1997 termenului de „investitor” poate fi folosită drept reper pentru determinarea intenției legiuitorului în redactarea art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, iar potrivit acesteia termenul se referă la persoana fizică sau juridică care participă la „constituirea sau la extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de acțiuni sau de părți sociale ale unei societăți comerciale, cu excepția investițiilor de portofoliu”.

Totodată, observând sensul comun al termenului, astfel cum este acesta explicitat în dicționarul explicativ al limbrii române, Înalta Curte reține că „investitor” este persoana „care face o investiție/ care plasează un capital”, iar aceste clarificări suplimentare sunt asemănătoare celor regăsite în definiția dată termenului de OUG nr. 92/2007, anterior invocată.

Nu în ultimul rând, în clarificarea termenului de „investitor” se impune a se avea în vedere ansamblul actului normativ, observându-se că Legea nr. 268/2001 reglementează „cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale agricole care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă, constituite în conformitate cu Legea

nr. 15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale” (art. 1 lit. a), precum și „administrarea societăților comerciale și regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică și privată a statului, aflate în exploatarea acestora” (lit. b).

Termenul de „investitor” trebuie integrat în scopul general al normei, astfel că, pentru ca o persoana fizică sau juridică să dețină o astfel de calitate, acțiunile sale trebuie să fie realizate în satisfacerea interesului public protejat, respectiv să fie în legătură cu obiectul său de reglementare.

Prin urmare, termenul de „investitor” nu poate fi decât în legătură cu persoanele care acționează în mod direct active de la societățile comerciale agricole supuse privatizării, doar investițiile realizate în acest mod, în procedura reglementată de lege, fiind însoțite de obținerea unui drept la concesionarea prin procedura atribuirii directe a terenurilor cu destinație agricolă.

În ceea ce privește utilizarea reperelor din practica judiciară pentru definirea termenului „investitor”, Înalta Curte va reține că în mod corect instanța de fond a valorificat dezlegările date într-o decizie de speță a ÎCCJ, care deși nu sunt direct aplicabile în cauză, pot de asemenea reprezenta un instrument util în procedura de interpretare literală a normei.

În acest sens, în mod corespunzător s-a raportat instanța de fond la Decizia nr. 1497/2019 a ICCJ, având în vedere că obiectul dosarului în care a fost pronunțată a vizat aplicarea art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, reclamând așadar interpretarea de către instanță a noțiunii de „investitor” din acest articol. Sensul dat cu acea ocazie de instanța de judecată s-a limitat la persoanele care au cumpărat active sau acțiuni în condițiile principiului liberei concurențe prevăzut de lege, fără a le include pe cele care au achizitionat active în cadrul altor proceduri, eventual de la persoane private.

În consecință, în urma evaluării înțelesului comun al termenului, dar și prin raportare la reperele legislative și jurisprudențiale actuale, sensul noțiunii de „investitor” reținut de instanța de fond este unul corect, aceasta neincluzând persoanele fizice sau juridice care au achiziționat imobile de la alte persoane fizice/ juridice într-o altă procedură decât cea reglementată de Legea nr. 268/2001, cum este cazul recurentei – pârâte B SRL.

Totodată, Înalta Curte va reține că art. 21

1

din Lege face referire la investitorii care cumpără active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă. Nici cu privire la termenul „activ” nu există o definitie clară în conținutul Legii nr. 268/2001, astfel că se impune a se apela la aceeași regulă de interpretare, în scopul determinării intenției legiuitorului.

Or, ca și în cazul termenului „investitor”, și în cazul noțiunii de „activ” se identifică repere legislative și jurisprudențiale relevante, referirea instanței de fond la dispozițiile Legii nr. 99/1999, în scop de interpretare

,

fiind una corectă, adecvată demersului întreprins.

Astfel, Legea nr. 99/1999 are ca obiect măsuri privind accelerarea reformei economice, printre acestea fiind incluse și modificări aduse OUG nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale. Se constată că modificările operate prin Legea nr. 99/1999 se referă inclusiv la „stabilirea cadrului juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare”, prevederile legislative modificate fiind aplicabile „b) vânzării de active ale regiilor autonome și ale societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, inclusiv ale companiilor naționale și ale societăților naționale ori ale celorlalte societăți comerciale rezultate din reorganizarea unei regii autonome de interes național sau local." Potrivit art. 3 din OUG nr. 88/1997, vizat de modificări: „ d) active înseamnă bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăți comerciale sau regii autonome, care pot fi separate și organizate să funcționeze independent, distinct de restul activității societății sau regiei, cum ar fi unități și subunități de producție, de comerț sau de prestări de servicii, secții, ateliere, ferme, spații comerciale, spații de cazare sau de alimentație publică, spații pentru birouri sau alte bunuri de același gen, inclusiv terenul aferent acestora”.

Așadar, reperele legislative identificate, aplicabile direct privatizării societăților comerciale la care statul este acționar, au fost în mod corespunzător valorificate de instanța de fond în procedura de interpretare a dispozițiilor art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, în legătură cu definirea sintagmei „cumpărarea de active”, fiind corectă interpretarea potrivit căreia norma se referă la cumpărarea de active de la societatea supusă reorganizării/ privatizării, în procedura reglementată de lege,  fără a include cumpărarea de la terți, care la rândul lor au achiziționat fostele active ale societăților agricole de la alte persoane fizice, în procedura dreptului comun.

Și reperele jurisprudențiale identificate de instanța de fond conduc la aceeași concluzie, corect fiind exemplificate considerentele Deciziei ICCJ nr. 1497/2019 - Secția a II-a civilă.

Totodată, relevante sunt considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1199/2008, publicate în M. Of. Partea I nr. 840 din 15 decembrie 2008, potrivit cărora art. 21

1

„(...) conține o măsură legislativă care are ca obiectiv desăvârșirea reformei economice și atragerea de investiții, în scopul consolidării caracterului de piață al economiei, consacrat de art. 135 din Constituție. Pentru a organiza economia României în conformitate cu dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol, pe baza principiului liberei inițiative și al liberei concurențe, menite să garanteze funcționarea economiei de piață, statul român a elaborat, la nivel legislativ, strategia de privatizare, care a fost inițiată prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990. (…) menționatul text reglementează atribuirea directă de terenuri către

investitori care au cumpărat de la respectivele societăți comerciale

fie acțiuni prin ofertă publică de vânzare sau negociere directă cu preselecție, fie au cumpărat active pe bază de licitație publică, care implică necesitatea exploatării unor terenuri cu destinație agricolă. (…) În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că măsurile instituite prin această ordonanță de urgență "vizează repunerea în circuitul economic agricol a unor construcții dezafectate, deci deturnate de la destinația lor firească, în scopul încurajării dezvoltării creșterii animalelor, cu consecințe evident pozitive asupra dezvoltării economice a unităților administrativ-teritoriale. Or, acționând astfel, statul se situează în planul exercitării concrete, prin activitatea normativă, a atribuțiilor sale privind «protejarea intereselor naționale în activitatea economică» și «crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții», în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. b) și f) din Constituție".

În considerarea tuturor acestor repere, Înalta Curte va concluziona în sensul că interpretarea dată de instanța fondului dispozițiilor art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, din perspectiva clarificării sintagmei

„

investitori care au cumpărat (...) active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă

”,

este corectă și se impune a fi menținută, cumpărarea de imobile care în trecut au aparținut societăților comerciale agricole supuse privatizării, într-o procedură străină de cea reglementată de Legea nr. 268/2001 neputând atrage calitatea recurentei-pârâte de investitor, în sensul legii

,

îndreptățit la concesionarea prin atribuire directă a terenurilor cu destinație agricolă la care se referă actul normativ.

Înalta Curte va înlătura susținerile din recurs ale recurentei-pârâte B SRL, întemeiate pe dispozițiile art. 1673 și art. 1686 C.civ., referitoare la transmiterea către dobânditor a acțiunilor accesorii ce au aparținut vânzătorului, în condițiile în care vânzătorii imobilului nu dețineau în patrimoniu un drept de concesiune prin atribuire directă, care să fi fost transmis către recurentă în baza contractului de vânzare-cumpărare. Un astfel de drept putea fi dobândit doar de investitorul care a achiziționat activele în procedura reglementată de Legea nr. 268/2001

,

nu și de dobânditorii ulteriori, care au achiziționat aceste foste active în procedura de drept comun, nefiind deci supuși rigorilor instituite de actul normativ.

Or, în speță, astfel cum o probează înscrisurile din dosar, se constată că recurenta pârâtă este al 4-lea proprietar al fostelor active, toate înstrăinările anterioare producându-se în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în procedura de drept comun. În aceste condiții, neavând calitatea de „investitor”, în sensul Legii nr. 268/2001, recurenta- pârâtă nu a dobândit în patrimoniu nici dreptul de a concesiona terenul agricol prin atribuire directă, aspect corect reținut și de instanța fondului.

Pentru toate aceste motive, instanța de recurs va reține că prevederile art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, astfel cum a fost completată de Legea nr. 249/2003 au fost corect interpretate și aplicate de instanța fondului, care în mod legal a constatat nelegalitatea Hotărârii nr. 7/2021 a Comitetului de privatizare, concesionare și arendare din cadrul ADS, în limita suprafeței de 107,79 ha, dispunând totodată și în aceleași limite anularea actelor subsecvente, încheiate ca efect al aplicării acestei Hotărâri.

Constatând că în cauză nu este incident nici cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 din Cod, Înalta Curte a respins cele două recursuri, ca nefondate.