ÎCCJ, decizie (scj.ro #81721)

Cerere de restituire a unui imobil preluat abuziv de stat, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și adresată Arhiepiscopiei Bucureștilor, deținător actual al bunului. Persoană juridică de drept privat. Lipsa calității de ”unitate deținătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 și, în consecință, lipsa obligației de a soluționa notificarea. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : unitate deținătoare - notificare - imobil - culte religioase - persoană juridică de drept privat.

Legea nr. 10/2001, art. 9, art. 21 Noțiunea de unitate deținătoare își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 și din aceste dispoziții rezultă că au calitatea de „unități deținătoare”, cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează în categoria celor prevăzute expres și limitativ, respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin urmare, în afara persoanelor juridice de natura celor expres și limitativ prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de unități deținătoare „orice alte persoane juridice de drept public”, conform tezei finale a aceluiași articol. Noțiunea de „unitate deținătoare” nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deține bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat, iar obligația de a răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu aparține oricărui deținător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din lege. Este adevărat că art. 9 prevede obligația de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv „indiferent în posesia cui se află în prezent”, numai că această sintagmă nu dă un sens mai larg decât cel din art. 21 alin. (1) noțiunii de unitate deținătoare.

Cum entitatea notificată, respectiv Arhiepiscopia Bucureștilor, nu se identifică, cu niciuna dintre persoanele juridice expres prevăzute de prima teză a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind persoană juridică de drept privat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Constituția României, adoptată în anul 1991, care consacră autonomia față de stat a cultelor religioase,, nu are obligația de restituire, întrucât nu este unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001. Secția I civilă, decizia nr. 883 din 10 februarie 2012 Reclamanții I.V.N., I.E.R., I.A., I.H.N., I.N.R., I.A., I.D.R. și I.E.

au chemat în judecată Arhiepiscopia Bucureștilor, solicitând obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării nr. 693/2003, respectiv imobilul compus din teren în suprafață de 4 ha și construcțiile aflate pe el, situat în București (fostă comuna Popești - Leordeni, fostă comuna Dudești - Cioplea). În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul litigios a fost proprietatea autorilor lor, I.R. și I.V., de la care a fost preluat de statul comunist în fapt, fără titlu, fiind dat spre folosință pârâtei. Întrucât nu au cunoscut deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, notificarea formulată în baza acestei legi a fost adresată Primăriei Municipiului București, care le-a comunicat că deținătorul actual este Arhiepiscopia Bucureștilor.

Urmare acestei comunicări, s-au adresat cu notificare de restituire pârâtei, care nu a soluționat-o nici până în prezent, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire, a cărui sancționare o urmăresc prin prezenta acțiune. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 raportat la Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ÎCCJ, art. 11 alin.(1) și (2) și art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Prin sentința civilă nr. 399 din 18.03.2009, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând următoarele: Notificarea nr. 693/2003, adresată pârâtei, a fost urmarea comunicării actualului deținător al imobilului de către entitatea inițial notificată, Primăria Municipiului București, fiind formulată de reclamanți cu respectarea termenului prevăzut de art. 28 alin.(1) rap.

la art. 27 alin.(2), (3), (4) și (5) din Legea nr.10/2001. Prezenta cauză privește procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, raportat la Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, problema dacă pârâta este unitate deținătoare/entitate învestită cu soluționarea notificării și deci dacă avea obligația de a soluționa notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este o problemă ce ține de fondul soluționării notificării și nu de calitatea procesuală pasivă. Dispozițiile art. 21 alin.(1) și (2) și art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc limitele legii speciale în ceea ce privește persoanele juridice care pot avea calitatea de unități deținătoare/entități învestite cu soluționarea notificărilor.

Astfel, pot avea calitatea de unități deținătoare/entități învestite cu soluționarea notificărilor (deci și obligația de a soluționa notificările ce le sunt adresate) persoanele juridice, fie de drept public, fie de drept privat, dar la care statul este sau a fost acționar/asociat, cu distincțiile prevăzute de lege. În acest sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, problema care se pune este aceea dacă pârâta, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se încadra în dispozițiile menționate, deoarece în momentul de față este persoană juridică de drept privat.

În acest sens, potrivit art. 29 alin.(3) din Constituția României, cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, iar potrivit alin.(5), cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. Or, din principiul autonomiei cultelor religioase față de stat rezultă concluzia că, în momentul de față, acestea se pot organiza doar ca persoane juridice de drept privat. Mai mult, conform art. 8 alin.(1) din Legea nr. 489/2007, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.

Conform alin. (2), sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea. În acest sens, prin Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, la art. 41 alin.(1) se prevede că patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), mânăstirea și parohia sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică, cu drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul statut. Faptul că pârâta este persoană juridică de utilitate publică nu schimbă statutul de persoană juridică de drept privat, în acest sens fiind și dispozițiile OG nr. 26/2000.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, moment care prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 177/1948, care la art. 28 prevedea că, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. De asemenea, se menționa că sunt persoane juridice și părțile lor componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum și așezămintele, asociațiunile, ordinele și congregațiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat dispozițiunilor legii persoanelor juridice. De asemenea, art. 56 din același act normativ prevedea că toate cultele religioase sunt datoare a-și înainta statutul lor de organizare, pus în concordanță cu prevederile legii de față, în termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi, Ministerului Cultelor, în vederea aprobării lor.

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost aprobat prin Decretul nr. 233/1946 al prezidiului Marii Adunări Naționale și prevedea la art. 186 că parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile, mitropoliile și patriarhia sunt persoane juridice de drept public. Dar aceste dispoziții statutare au fost modificate ulterior, prin hotărârea Adunării Naționale Bisericești din 10.06.1973, aprobată prin Decretul nr. 384/1973 al Consiliului de Stat al R.S.R., iar în urma modificării se prevedea doar că sunt persoane juridice.

Dincolo de problematica opozabilității acestor dispoziții terților și de efectele pe care le putea produce Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale, este de observat că prin dispoziții de aplicare internă, cum sunt dispozițiile statutare, o persoană juridică nu poate să-și aroge o calitate, respectiv cea de persoană juridică de drept public, care nu poate rezulta decât din lege, având în vedere că implică exercitarea autorității de stat. Mai mult, prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991 s-a instituit principiul autonomiei cultelor religioase față de stat, ceea ce nu face decât să întărească concluzia că pârâta nu era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 persoană juridică de drept public.

În acest sens este și Decizia nr. 43/1993 a Curții Constituționale, care stabilește că unitățile de cult nu sunt unități bugetare, iar personalul acestora nu sunt funcționari publici. În concluzie, pârâta nu are calitatea de unitate deținătoare/entitate învestită cu soluționarea notificărilor în sensul Legii nr. 10/2001 și, în consecință, nici imobilele aflate în deținerea acesteia și cu privire la care se invocă că ar fi fost preluate abuziv nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 19/A din 22.01.2010, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței sus menționate, sens în care a reținut următoarele: Obiectul analizei instanței de apel îl constituie numai aspectul privind calitatea pârâtei de unitate deținătoare a imobilului/entitate învestită cu soluționarea notificării, deoarece numai acesta a fost avut în vedere la pronunțarea soluției de către prima instanță, fiind considerat o chestiune prealabilă, ce nu a mai impus examinarea celorlalte condiții pentru acordarea reparației, respectiv modalitatea de preluare a bunului sau calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților și, cu atât mai puțin, modalitatea concretă de reparație.

Atunci când se referă la subiectul de drept care este obligat a soluționa o notificare, Legea nr. 10/2001, republicată operează, pe de o parte, cu noțiunea de entitate învestită cu soluționarea notificării [art. 10 alin.(10), art. 11 alin. (8), art. 19 alin.(1), art. 20 alin.(3), etc.] și, pe de altă parte, cu noțiunea de unitate deținătoare [art. 6 alin.(3), art. 10 alin.(5), art. 21, art. 25], dar acesta din urmă este textul cu caracter general ce prevede cine trebuie să primească și să soluționeze notificarea formulată de către cel ce se consideră persoană îndreptățită, dar și termenul de soluționare. Legea nu definește aceste noțiuni, însă o detaliere a conținutului lor se găsește la începutul Capitolului 2 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, potrivit cu care: „În înțelesul prezentelor norme metodologice, sintagmele și formulările prevăzute de lege au următoarele semnificații: - unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste); - entitate învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S, Ministerul Finanțelor Publice, alte autorități publice centrale sau locale implicate).” Din conținutul acestor dispoziții, coroborat cu prevederile care reglementează modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii (art. 9 și urm. din lege), rezultă că unitatea deținătoare poate fi un subiect de drept public care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii,

un asemenea drept neputând fi exercitat decât de un astfel de organism, după cum rezultă și din enumerarea exemplificativă care face referire la „orice altă instituție publică”. Totodată, unitatea deținătoare poate fi un subiect de drept care are înregistrat în patrimoniul său bunul, iar în această privință norma metodologică face vorbire despre „regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste”. Entitatea învestită cu soluționarea notificării este, conform acelorași prevederi, o persoană juridică de drept public ce are obligația de a soluționa notificarea, deși bunul nu se află în patrimoniul său, deci analiza acestei noțiuni nu interesează în cauza de față.

Potrivit art. 9.1 din Norme, „Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes , indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea) și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul nașterii juridice a dreptului la restituire).” În privința calității pârâtei de a fi subiect de drept public sau privat, curtea își însușește raționamentul primei instanțe, în sensul că, la data intrării în vigoare a Constituției României din anul 1991, s-a recunoscut autonomia față de stat a cultelor religioase, astfel că orice dispoziții contrare anterioare sunt considerate abrogate implicit.

Este adevărat că raționamentul de față nu se poate întemeia pe o dispoziție legală intrată în vigoare ulterior datei formulării notificării (cum este Legea nr. 489/2007), însă incidența acestor prevederi legale nu este relevantă în speță, deoarece concluzia este fundamentată pe alte argumente de drept. La fel ca și prima instanță, curtea consideră că statutul de persoană juridică de drept public sau privat nu poate fi arogat printr-un act intern al persoanei juridice respective, ci printr-un act cu caracter normativ și cu forța legii, astfel că singura concluzie este că Arhiepiscopia Bucureștilor este o persoană juridică de drept privat.

Sunt astfel nefondate, pentru considerentele mai sus expuse, toate argumentele apelanților legate de natura juridică a pârâtei la data formulării notificării, în sensul aplicării Statutului BOR din anul 1949, precum și criticile legate de aplicarea retroactivă a legii sau de nepublicarea în Buletinul Oficial a Decretului nr. 384/1973. Pe de altă parte, revenind la cuprinsul legii reparatorii în privința subiectelor de drept care au calitatea de unitate deținătoare, curtea constată nefondat argumentul apelanților în sensul că enumerarea cuprinsă în art. 9.1 din norme se referă și la subiecte de drept privat atunci când vorbește despre „unități cooperatiste și altele asemenea”.

Aceasta întrucât textul trebuie interpretat în ansamblul său, nu scos din context, iar enumerarea integrală este: „minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea”, deci nimic din această prevedere nu permite concluzia că este vorba despre subiecte de drept privat.

Este adevărat că din coroborarea art. 21 și art. 29 (art. 27 în reglementarea anterioară modificării și republicării, având în vedere și efectele deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008) rezultă că au obligația de a acorda măsuri reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001 și „societățile comerciale, altele decât cele la care se referă art. 21” (deci cele care au capital integral privat la data intrării în vigoare a legii), însă în acest caz legea se referă expres la subiectul de drept privat în discuție, iar incidența legii în privința sa nu este stabilită pe cale de interpretare in extenso a unor Norme metodologice de aplicare a legii, care nu pot decât să organizeze aplicarea normei și nu să adauge la lege.

Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanță că pârâta nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001. În privința motivului de apel prin care s-a susținut greșita excludere a imobilului din raza de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această excludere nu a fost reținută de tribunal în considerarea art. 2 alin.(1) din lege, invocat de apelanți, ci în considerarea lipsei calității de unitate deținătoare a pârâtei, astfel că nu se impunea analizarea aplicabilității în speță a art. 2 și nici a existenței titlului pârâtei sau a modalității de preluare. Curtea a înlăturat și argumentele referitoare la încălcarea dreptului de acces la o instanță și a art. 329 alin.(3) C.proc.civ., constatând că soluția dată de tribunal nu închide reclamanților-apelanți orice cale de a supune analizei unei instanțe de judecată dreptul pretins de aceștia, ci pur și simplu constată că pârâta nu este supusă dispozițiilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți, care au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia au formulat următoarele critici: În mod nelegal, curtea de apel a menținut soluția fondului sub aspectul constatării că pârâta nu are calitate de unitate/entitate învestită cu soluționarea notificării în sensul Legii nr. 10/2001, pe considerentul că în prezent aceasta este persoană juridică de drept privat, iar „unitate deținătoare poate fi un subiect de drept public, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată asupra unui bun ce face obiectul legii”. Soluția este lipsită de temei legal, fondându-se doar pe aprecieri de ordin subiectiv, care tind la limitarea câmpului de aplicare al legii.

Instanța de apel a completat motivarea fondului prin trimitere la dispozițiile cap. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, pe care le-a interpretat eronat, în sensul că enumerarea exemplificativă din cap. 2 al Normelor ar exclude situația pârâtei de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001. În realitate, această enumerare nu exclude de la aplicabilitatea Legii nr. 10/200 „entitățile cu personalitate juridică” care au înregistrat în patrimoniul lor bunul notificat, indiferent de titlu. Includerea în această enumerare a „organizațiilor cooperatiste”, care sunt esențialmente persoane juridice private, conduce la interpretarea că dispozițiile legale analizate nu exclud de la aplicabilitatea legii acest tip de persoane, cum ar fi și pârâta.

Chiar și argumentul reținut în considerentele hotărârii atacate, legat de efectele deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 privind incidența legii și în cazul societăților comerciale cu capital integral privat, conduce la concluzia că persoanele juridice private nu sunt excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001. O altă interpretare a legii ar conduce la neconstituționalitatea acesteia și a normelor de aplicare, prin raportare la art. 16, art. 44 alin.(2) și art. 20 din Constituție. Aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001 , sub aspectul stabilirii calității pârâtei de unitate deținătoare, rezultă din dispozițiile art. 1, art. 9, art. 22 alin.(1) din lege și art. 9.1 din Normele metodologice de aplicarea a acesteia, neaplicate de instanța de apel.

Art. 1 din lege circumscrie aria imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001 prin raportare la persoana care le-a preluat, ajungându-se astfel implicit și la delimitarea sferei persoanelor ce intră în noțiunea de unitate deținătoare: „se restituie imobilele preluate în mod abuziv de către stat, organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice”. Art. 9 din lege prevede în mod expres că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”. Art. 22 alin.(1) din lege prevede că „persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului" (legea nu face nici o distincție, sub aspectul caracterului de persoană juridică publică sau privată).

Art. 9.1 din Normele metodologice, în explicarea sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent” din art. 9 al legii, arată că această sintagmă are semnificația : - pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes , indiferent de calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea.” Interpretarea corectă a sintagmei „organizațiile cooperatiste și altele asemenea” este aceea că organizațiile cooperatiste sunt de drept privat, iar „altele asemenea” pot fi și alte persoane juridice de drept privat, enumerarea din lege nefiind limitativă. - pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (care este momentul nașterii dreptului la restituire).

În concluzie, chiar dacă s-ar reține că pârâta ar fi o persoană juridică de drept privat, ea nu este exclusă de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001. Calitatea pârâtei de „unitate deținătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 a fost recunoscută și prin jurisprudența ICCJ, care a fost ignorată de prima instanță. Neraportarea instanței la această practică previzibilă reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. Curtea de apel a dat o interpretare trunchiată dispozițiilor art. 21 alin.(1-3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează situația notificărilor adresate unităților deținătoare, având calitatea de persoane juridice de drept public, fără ca prin aceste prevederi să se instituie o interdicție legală de recuperare a imobilelor notificate către astfel de persoane juridice și al căror statut juridic se modifică ulterior notificării, dacă acestea sunt deținătoarele imobilelor la data notificării.

Din această perspectivă, instanța a avut de lămurit problema calității pârâtei de a fi subiect de drept public sau privat și efectul acestei calificări în raport de aplicabilitatea Legii nr. 10/2001. În mod greșit, instanța de apel a menținut motivarea primei instanțe privind abrogarea constituțională (1991) implicită a dispozițiilor art. 186 din Statutul nr. 4593/1949, care prevedeau că „episcopiile sunt persoane juridice de drept public”. Faptul că prin Constituție s-a recunoscut autonomia față de stat a cultelor religioase nu poate modifica dispoziția din statutul mai sus menționat, care prevedea statutul de persoană juridică de drept public al B.O.R.

Importantă este situația juridică a unității deținătoare de la data notificării și nu schimbarea regimului său juridic ulterior, prin Legea nr. 489/2007, pe care chiar instanța de apel recunoaște că nu o poate aplica retroactiv, față de momentul învestirii pârâtei cu soluționarea notificării (2003). Față de raportarea instanței de apel la dispozițiile constituționale, s-a considerat nu mai e cazul să se pronunțe asupra motivului de apel care viza aplicarea retroactivă a legii, modificând sub acest aspect motivarea instanței de fond. Pârâta invocă modificările aduse statutului BOR prin hotărârea Adunării Naționale Bisericești din 10.06.1973 (în care se menționa doar statutul de persoane juridice), aprobată prin Decretul nr. 384/1973 al Consiliului de stat al RSR (nepublicat în Monitorul Oficial și deci inopozabil).

În aceste condiții, este nelegală motivarea instanței că „statutul de persoană juridică de drept public sau privat nu poate fi arogat printr-un act intern al persoanei juridice”. Această calitate nu și-au „arogat-o” doar prin dispoziții statutare interne, din moment ce Statutul a primit o aprobare prin decret al unui organ legiuitor stabilit de Constituție, în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin.(2) din Decretul nr. 177/1948. Dispozițiile art. 154 din Constituție nu pot fi considerate că au abrogat implicit dispoziția din statutul BOR, dacă nici Consiliul legislativ nu a propus abrogarea acestei dispoziții în termenul constituțional. Ca atare, conform principiilor de interpretare a normelor juridice și a aplicării lor în timp, este cert că decretul din 1949 a fost abrogat expres abia prin H.G.

nr. 53/2008, deci posterior notificării. Decizia Curții Constituționale nr. 43/1993, la care face trimitere instanța, nu se referă nici ea expres la acest statut al bisericii, astfel că nu se pot face niciun fel de analogii ale legii sub acest aspect, care să justifice soluția pronunțată în cauză. Dreptul beneficiarilor legii la restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de stat nu poate fi anihilat în cazul în care, ulterior notificării, unitățile deținătoare își schimbă regimul juridic. Acesta este un aspect al echitabilității unei proceduri judiciare, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 6 din CEDO, plasându-i pe reclamanți în imposibilitatea de a-și redobândi bunurile și de a avea un acces la justiție, pentru a se verifica încălcarea dreptului civil.

În acest mod, accesul la justiție a devenit teoretic și iluzoriu, reclamanții neputând beneficia de o examinare reală și efectivă a cererii cu caracter civil, în sensul art. 6 par. 1 din CEDO. Chiar și în eventualitatea în care pârâta nu mai are în prezent calitatea de persoană juridică de drept public, ci doar de utilitate publică, aceasta nu înseamnă că ea nu are obligația soluționării notificării și că în caz de omisiune ori refuz, instanța nu ar putea ea însăși să se pronunțe direct asupra notificării rămase nesoluționate; în caz contrar, Decizia nr. XX/2007 ar rămâne fără finalitate. Prin soluția dată, instanța a exclus imobilul litigios din categoria bunurilor preluate abuziv, încălcând astfel prevederile art. 2 lit. i) și art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În mod nelegal, curtea de apel a apreciat că excluderea imobilului din raza de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu a fost reținută de tribunal în considerarea art. 2 alin.(1) din lege, ci în considerarea lipsei calității de unitate deținătoare a pârâtei, astfel că nu se mai impunea analizarea aplicabilității în speță a art. 2 și nici a existenței titlului pârâtei sau a modalității de preluare. Prin această motivare, instanța de apel le-a încălcat reclamanților dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din CEDO, întrucât nu a analizat nici măcar inexistenta titlului statului, adică încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților sau a titlului cu care pârâta deține imobilul litigios. Or, verificarea acestor aspecte era necesară, deoarece stabilirea incidenței Legii nr. 10/2001 se face prin raportare la bun, iar imobilul litigios intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu, în sensul art. 2 lit. i) din lege.

Lipsa unui titlu al Statului asupra bunurilor litigioase este confirmată chiar de împrejurarea că pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor nu a putut înfățișa actul în baza căruia deține imobilele sau titlul prin care i-ar fi fost transferată proprietatea asupra lor. Pârâta nu a probat dreptul de proprietate asupra terenului și nici asupra celorlalte construcții aflate pe acesta, ci, dimpotrivă, din chiar întâmpinarea pe care a depus-o în apel, rezultă că deține de la stat imobilul litigios. Pârâta se încadrează astfel în ceea ce Normele de aplicare a Legii 10/2001 definesc ca fiind unitatea deținătoare, respectiv „entitatea cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii”.

Reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce instanțele anterioare au ignorat, deși la dosar fusese depus titlul de proprietate asupra imobilului litigios, constând în contractul de vânzare-cumpărare nr. 24645/1945, titlu care nu a fost revocat sau infirmat pe cale judiciară și căruia nu i-a fost opus un titlu translativ de proprietate, nici al statului și nici al deținătorului actual. Instanțele anterioare au încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 1 C.civ. și art. 15 din Constituția României. Aceasta deoarece, s-au raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată ca urmare a modificărilor succesive ale acesteia și ale Normelor metodologice de aplicare, fără să țină seama și de norma în vigoare la data promovării notificării din 2001 (adresată Primăriei București) și din 2003 - data notificării adresate pârâtei.

La data notificării, art. 20 alin.(1) din lege prevedea că „ Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.” Această formă a art. 20 din lege, care prevedea aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 pentru orice persoană juridică, ca unitate deținătoare, a fost menținută până în 2005, când a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Aparenta „restrângere” a sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 la persoanele juridice de drept public s-a făcut prin Legea nr. 247/2005, la 2 ani după notificarea Arhiepiscopiei, timp în care aceasta ar fi trebuit să o soluționeze. De altfel, nici măcar această limitare din 2005 nu exclude total persoanele juridice de drept privat de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, deoarece, așa cum s-a arătat deja, organizațiile cooperatiste nu sunt persoane juridice de drept public, ci de drept privat și intră sub incidența legii. Așadar, Legea nr. 10/2001 în forma inițială era aplicabilă în speță raportat nu doar la data notificării inițiale a Primăriei București, dar și la data notificării Arhiepiscopiei București, respectiv la data de 30.09.2003.

Întemeindu-și soluția pe dispozițiile art. 21, în forma republicată ca urmare a modificării intervenite în 2005, prin Legea nr. 247/2005, instanța de apel a aplicat retroactiv legea civilă. În determinarea legii aplicabile unei situații juridice concrete (cum este și notificarea), trebuie avută în vedere regula conform căreia o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum . Potrivit principiului menționat, legea dispune numai pentru viitor, ea neputându-se aplica raporturilor juridice născute ori situațiilor ivite anterior intrării sale în vigoare. A decide că, prin dispozițiile noi ale Legii nr. 10/2001 s-ar putea desființa sau modifica situații juridice anterioare apariției lor, ar însemna să se încalce principiul constituțional al neretroactivității.

Beneficiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturat prin aplicarea formei modificate a legii, posterior notificării, întrucât legea specială a fost adoptată tocmai în scopul reparării prejudiciului cauzat proprietarilor deposedați în perioada regimului comunist, prin restituirea în natură sau echivalent a proprietăților preluate de Stat mod abuziv. A menține soluția în cauză, ar însemna să se încalce dreptul recunoscut prin lege reclamanților, lipsind de finalitate însăși Legea nr. 10/2001, prin punerea proprietarilor în imposibilitatea de a-și recupera bunurile, doar pe motivul că deținătorul actual și-ar fi schimbat calitatea printr-un act de organizare internă după ce a fost învestit cu notificarea în baza Legii nr. 10/2001 sau că legiuitorul a schimbat pe parcursul aplicării legii sfera de aplicabilitate.

Menținerea soluției pronunțate în cauză pe acest aspect ar însemna punerea în discuție a neconstituționalității art. 21 din Legea nr. 10/2001 (forma actuală) prin raportare la dispozițiile art. 15 alin.(2) din Constituție. Prin soluția de respingere a acțiunii, confirmată în apel, reclamanților li s-a încălcat dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 din CEDO, art. 21 din Constituția României și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007. Accesul la justiție, corolar al dreptului la un proces echitabil, implică posibilitatea titularului său de a se adresa instanței în vederea valorificării unor drepturi și interese legitime, pe baza unor legi și practici previzibile. Motivarea instanței de apel, prin raportare la dispozițiile modificate ale Legii nr. 10/2001, încalcă condiția „independenței instanței”, în accepțiunea CEDO.

Din această perspectivă, trebuie să subziste o independență a puterii judecătorești față de puterea legiuitoare și, în special, față de cea executivă, rezultată din teoria separației puterilor în stat, reflectată în Constituție [art. 124 alin. (4)] prin formula „judecătorii sunt independenți și se supun doar legii”.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele: Cu titlu preliminar, este de menționat că acele critici care se referă la neconstituționalitatea Legii nr. 10/2001, invocate sub forma unui motiv de recurs, nu pot fi analizate de instanța de judecată, deoarece verificarea concordanței unei dispoziții legale cu Constituția este de competența exclusivă a Curții Constituționale, potrivit art. 146 din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992; de altfel, în această fază procesuală, reclamanții au invocat, separat de motivele de recurs, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, considerate neconforme cu Constituția, iar instanța a dispus sesizarea Curții Constituționale, în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

1. Confirmând soluția fondului sub aspectul constatării că pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, nici obligația de soluționare a notificării prin acordarea de măsuri r eparatorii, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, criticile pe acest aspect nefiind fondate. Astfel, contrar susținerilor recurenților, în stabilirea calității de unitate deținătoare nu prezintă relevanță dispozițiile art. 22 alin.(1) teza I și art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul de reglementare al acestora nu vizează problema de drept în discuție.

Potrivit art. 22 alin.(1) teza I din Legea nr. 10/2001, „Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (termen prelungit cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001 și cu încă 3 luni OUG nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.” Rezultă că obiectul de reglementare al acestei norme îl constituie termenul de formulare a notificării. Referirea făcută în cuprinsul ei la persoana juridică deținătoare, în absența oricărui criteriu de determinare a acestei noțiuni, face ca respectiva normă să fie lipsită de semnificație juridică în ce privește determinarea persoanelor juridice care au calitatea de unități deținătoare, pe acest aspect prezentând relevanță alte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice ale persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.” Rezultă că norma enunțată stabilește domeniul de aplicare al legii speciale din punctul de vedere al modalității de preluare a imobilelor și a perioadei de preluare – preluări abuzive, operate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și în baza Legii nr. 139/1940. În acest sens este și interpretarea dată prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2005, care menționează la pct. 1.1. că „Domeniul de aplicare prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai la acele preluări abuzive produse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (denumit în continuare perioadă de referință), singura excepție expresă admisă de lege fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940.

Invocarea oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de referință nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de lege.” Prin urmare, indicarea în cuprinsul art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 a persoanelor juridice care au operat preluări abuzive în perioada de referință a legii (stat, organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice) nu are nicio relevanță în stabilirea calității de unitate deținătoare chemată, potrivit legii, să soluționeze notificările de restituire, unde interesează cine deține bunul la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație. Nu se poate pune, așadar, semnul egalității între persoanele juridice care au operat preluări abuzive de imobile în perioada de referință a legii și unitățile deținătoare cărora le revine obligația de restituire, Legea nr. 10/2001 înțelegând să dea o reglementare distinctă acestora din urmă.

Astfel, noțiunea de unitate deținătoare își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, „Imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.” Din aceste dispoziții rezultă că au calitatea de „unități deținătoare”, cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează în categoria celor prevăzute expres și limitativ, respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin urmare, în afara persoanelor juridice de natura celor expres și limitativ prevăzute de art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de unități deținătoare „orice alte persoane juridice de drept public”, conform tezei finale a aceluiași articol. Că aceasta este interpretarea corectă a noțiunii de „unitate deținătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 rezultă și din definiția dată acestei noțiuni prin Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin HG nr. 250/2007.

La capitolul 2 din Norme, sintagma „unitate deținătoare”din lege a fost definită ca fiind „fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”. Noțiunea de „unitate deținătoare” nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deține bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat, cum greșit pretind recurenții cu trimitere la art. 9 din lege.

Este adevărat că art. 9 prevede obligația de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv „indiferent în posesia cui se află în prezent”, numai că această sintagmă nu dă un sens mai larg decât cel din art. 21 alin.(1) noțiunii de unitate deținătoare. Cele două texte sunt norme de reglementare a unor aspecte distincte în sistemul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Astfel, art. 9 este cuprins în Cap. 2 „Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent” și stabilește, cu valoare de principiu, regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv. Art. 21 este cuprins în Cap. 3 „Proceduri de restituire” și stabilește categoriile de deținători ai imobilelor preluate în mod abuziv cărora le revine obligația de restituire.

Prin urmare, sensul sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent” din art. 9 al Legii nr. 10/2001 nu poate fi altfel stabilit decât prin raportare la acele dispoziții ale legii care reglementează unitățile deținătoare obligate la restituire. Din acest punct de vedere, în mod legal instanțele anterioare au reținut că obligația de a răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu aparține oricărui deținător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din lege. Recurenții susțin fără temei că Legea nr. 10/2001 nu exclude calitatea de unitate deținătoare a nici unei persoane juridice de drept privat care deține bunul preluat abuziv la data intrării în vigoare a legii, pe motiv că enumerarea din lege a persoanelor juridice de drept privat nu ar fi limitativă și că în acest sens ar trebui înțeleasă sintagma „și altele asemenea” menționată după organizațiile cooperatiste, la pct. 9.1 din Normele metodologice.

În explicitarea sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent” din art. 9 al legii, Normele metodologice prevăd la pct. 9.1 că această sintagmă are semnificația că incidența legii este stabilită erga omnes , indiferent de calitatea deținătorului, sens în care se enumeră ca deținători „minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea”. Întrucât normele metodologice nu pot decât să organizeze aplicarea legii, iar nu să adauge la lege, sintagma „și altele asemenea” folosită de pct. 9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu poate avea un alt înțeles decât acela că se referă la alte persoane juridice de drept public, așa cum prevede în mod expres art. 21 alin.(1) din lege, cu care art. 9 trebuie corelat, conform celor deja arătate.

În concluzie, pot avea calitatea de unități deținătoare, cărora le revine obligația de soluționare a notificărilor, doar regiile autonome, societățile sau companiile naționale, societățile comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizațiile cooperatiste și orice alte persoane juridice de drept public, care dețin imobilul la data intrării în vigoare a legii.

Cum entitatea notificată de recurenții-reclamanți, respectiv pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor, nu se identifică, cu niciuna dintre persoanele juridice expres prevăzute de prima teză a art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 (regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste), în mod corect instanțele anterioare au verificat dacă aceasta era persoană juridică de drept public la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație, întrucât numai un astfel de statul ar fi legitimat-o drept „unitate deținătoare”, conform tezei finale a aceluiași articol.

Concluzia la care au ajuns ambele instanțe, aceea că pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor era persoană juridică de drept privat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este corectă, iar argumentul care justifică această concluzie rezidă în dispozițiile art. 29 alin.(5) din Constituția României, adoptată în anul 1991, care consacră autonomia față de stat a cultelor religioase. Întrucât calitatea de persoană juridică de drept public implică exercitarea autorității de stat, ea nu poate rezulta decât din lege, iar nu din dispoziții de aplicarea internă, cum sunt cele ale statutelor de organizare și funcționare a unei persoane juridice. De aceea, atunci când a stabilit statutul pârâtei Arhiepiscopia Bucureștilor, din punctul de vedere al criteriului dreptului de care aparține această persoană juridică, în mod corect curtea de apel s-a raportat la dispozițiile Constituției din 1991, iar nu la dispozițiile din Statutul Bisericii Ortodoxe Române (BOR).

Lipsa de relevanță a dispozițiilor statutare în dezlegarea problemei de drept în discuție justifică neanalizarea criticilor din apel formulate cu referire la Statutul BOR din anul 1949, iar din același considerent, nu se impune nici analizarea criticilor din recurs formulate în același sens. La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile normative care prezentau relevanță pe aspectul în discuție erau cele ale art. 29 alin. (5) din Constituția din 1991, prin care s-a instituit principiul autonomiei cultelor religioase față de stat. Cum arhiepiscopia este parte a Bisericii Ortodoxe Române, iar aceasta din urmă este un cult religios, având în vedere principiul constituțional al autonomiei cultelor religioase față de stat, concluzia instanțelor anterioare, în sensul că pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor era persoană juridică de drept privat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este corectă.

Că este așa rezultă și din calificarea pe care Curtea Constituțională a făcut-o în anul 1993, în considerentele Deciziei nr. 43 din 08.07.1993, în ceea ce privește unitățile de cult, respectiv că acestea nu sunt unități bugetare, iar angajații lor nu sunt funcționari publici. Această calificare exclude natura de drept public a unităților de cult, fiind astfel relevantă în dezlegarea problemei de drept care se pune în speță, contrar susținerilor recurenților.

Ca atare, în speță nu este vorba despre schimbarea statutului juridic al pârâtei ulterior notificării (din persoană juridică de drept public în persoană juridică de drept privat), spre a se pune problema încălcării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, cum greșit se pretinde în recurs, statutul pârâtei la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (moment care interesează în determinarea calității de unitate deținătoare) fiind acela de persoană juridică de drept privat, potrivit celor susmenționate. Cât privește faptul că prin alte hotărâri judecătorești s-ar fi stabilit calitatea pârâtei Arhiepiscopia Bucureștilor de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, acesta nu impunea pronunțarea aceleiași soluții în speță, întrucât practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc.

2. Recurenții susțin că, prin soluția pronunțată în cauză, aceea de respingere a acțiunii pe motiv că pârâta nu este unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, instanțele ar fi exclus imobilul litigios din categoria bunurilor preluate abuziv, încălcând prevederile art. 2 lit. i) și art. 3 din Legea nr. 10/2001, critici ce nu sunt fondate. Astfel, în reglementarea dreptului la reparație, Legea nr. 10/2001 instituie mai multe condiții cumulative, referitoare nu doar la natura preluării bunului solicitat și la calitatea solicitantului de persoană îndreptățită la restituire, ci și la persoanele ce au obligația de restituire. Or, dintre aceste condiții, prioritară era aceea a existenței în sarcina entității notificate a obligației de restituire, îndeplinirea celorlalte fiind ineficientă cât timp entitatea notificată nu face parte din categoriile de persoane cărora Legea nr. 10/2001 le impune obligația de restituire.

În speță, după analizarea dispozițiilor în materie ale Legii nr. 10/2001, instanțele de fond au constatat că entitatea notificată, respectiv pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor, nu are obligația de restituire, întrucât nu este unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001. Nefiind astfel îndeplinită una dintre condițiile cumulative, de fond, ale dreptului la restituire, a devenit inutilă verificarea celorlalte, care priveau modalitatea de preluare de către stat a imobilului litigios și calitatea de proprietari a reclamanților la data preluării. În consecință, în mod corect, curtea de apel a confirmat soluția fondului de respingere a cererii de chemare în judecată, considerând că nu se mai impune