ÎCCJ, decizie (scj.ro #81721)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81721) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere

de restituire a unui imobil preluat abuziv de stat, formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 și adresată Arhiepiscopiei Bucureștilor,

deținător actual al bunului. Persoană juridică de drept

privat. Lipsa calității de ”unitate deținătoare” în sensul

Legii nr. 10/2001 și, în consecință, lipsa obligației de a

soluționa notificarea.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index

alfabetic :

unitate deținătoare

-

notificare

-

imobil

-

culte religioase

-

persoană juridică de drept privat.

Legea nr. 10/2001, art. 9, art. 21

Noțiunea de unitate deținătoare își

găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin.(1) din Legea

nr. 10/2001

și din aceste dispoziții

rezultă că au calitatea de „unități deținătoare”,

cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul

acordării de măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se

încadrează în categoria celor prevăzute expres și limitativ,

respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți

comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații

cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data

intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin

urmare, în afara persoanelor juridice de natura celor expres și limitativ

prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de

unități deținătoare „orice alte persoane juridice de drept

public”, conform tezei finale a aceluiași articol.

Noțiunea de „unitate deținătoare” nu poate fi extinsă la

orice persoană juridică ce deține bunul, indiferent că

aceasta este de drept public sau de drept privat, iar obligația de a

răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu

aparține oricărui deținător actual al imobilului, ci numai

categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din lege.

Este

adevărat că art. 9 prevede obligația de restituire în

natură a imobilelor preluate în mod abuziv „indiferent în posesia cui se

află în prezent”, numai că această sintagmă nu dă un

sens mai larg decât cel din art. 21 alin. (1) noțiunii de unitate

deținătoare.

Cum entitatea notificată, respectiv

Arhiepiscopia Bucureștilor, nu se identifică, cu niciuna dintre

persoanele juridice expres prevăzute de prima teză a art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, fiind persoană juridică de drept privat la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de

dispozițiile art. 29 alin. (5) din Constituția României,

adoptată în anul 1991, care consacră autonomia față de stat

a cultelor religioase,, nu are obligația de restituire, întrucât nu este

unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Secția I

civilă, decizia nr. 883 din  10 februarie 2012

Reclamanții I.V.N., I.E.R., I.A., I.H.N., I.N.R., I.A.,

I.D.R. și I.E. au chemat în judecată Arhiepiscopia Bucureștilor,

solicitând obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului ce a

făcut obiectul notificării nr. 693/2003, respectiv imobilul compus

din teren în suprafață de 4 ha și construcțiile aflate pe el, situat în București (fostă comuna Popești - Leordeni,

fostă comuna Dudești - Cioplea).

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat

că imobilul litigios a fost proprietatea autorilor lor, I.R. și I.V.,

de la care a fost preluat de statul comunist în fapt, fără titlu,

fiind dat spre folosință pârâtei.

Întrucât nu au cunoscut deținătorul imobilului la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, notificarea formulată în

baza acestei legi a fost adresată Primăriei Municipiului

București, care le-a comunicat că deținătorul actual este

Arhiepiscopia Bucureștilor. Urmare acestei comunicări, s-au adresat

cu notificare de restituire pârâtei, care nu a soluționat-o nici până

în prezent, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire, a cărui

sancționare o urmăresc prin prezenta acțiune.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001

raportat la Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ÎCCJ, art. 11 alin.(1)

și (2) și art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin sentința civilă nr. 399 din 18.03.2009,

Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins

acțiunea, ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Notificarea nr. 693/2003, adresată pârâtei, a fost urmarea

comunicării actualului deținător al imobilului de către

entitatea inițial notificată, Primăria Municipiului

București, fiind formulată de reclamanți cu respectarea

termenului prevăzut de art. 28 alin.(1) rap. la art. 27 alin.(2), (3), (4)

și (5) din Legea nr.10/2001.

Prezenta cauză privește procedura specială

instituită de Legea nr. 10/2001, raportat la Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție. Prin urmare, problema dacă pârâta este unitate

deținătoare/entitate învestită cu soluționarea

notificării și deci dacă avea obligația de a soluționa

notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este o problemă ce ține de

fondul soluționării notificării și nu de calitatea

procesuală pasivă.

Dispozițiile art. 21 alin.(1) și (2) și art. 29

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc limitele legii speciale în ceea ce

privește persoanele juridice care pot avea calitatea de unități

deținătoare/entități învestite cu soluționarea

notificărilor.

Astfel, pot avea calitatea de unități

deținătoare/entități învestite cu soluționarea

notificărilor (deci și obligația de a soluționa

notificările ce le sunt adresate) persoanele juridice, fie de drept

public, fie de drept privat, dar la care statul este sau a fost

acționar/asociat, cu distincțiile prevăzute de lege. În acest

sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 9 din Legea nr.

10/2001.

În aceste condiții, problema care se pune este aceea

dacă pârâta, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se

încadra în dispozițiile menționate, deoarece în momentul de

față este persoană juridică de drept privat.

În acest sens, potrivit art. 29 alin.(3) din Constituția

României, cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit

statutelor proprii, în condițiile legii, iar potrivit alin.(5), cultele

religioase sunt autonome față de stat și se bucură de

sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în

armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.  Or,

din principiul autonomiei cultelor religioase față de stat

rezultă concluzia că, în momentul de față, acestea se pot

organiza doar ca persoane juridice de drept privat.

Mai mult, conform art. 8 alin.(1) din Legea nr. 489/2007,

cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se

organizează și funcționează în baza prevederilor

constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit

propriilor statute sau coduri canonice. Conform alin. (2), sunt persoane

juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt

menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă

îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea.

În acest sens, prin Statutul pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008,

la art. 41 alin.(1) se prevede că patriarhia, mitropolia, arhiepiscopia,

episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), mânăstirea și

parohia sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică,

cu drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul statut.

Faptul că pârâta este persoană juridică de

utilitate publică nu schimbă statutul de persoană juridică

de drept privat, în acest sens fiind și dispozițiile OG nr. 26/2000.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, moment

care prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, erau

în vigoare dispozițiile Decretului nr. 177/1948, care la art. 28 prevedea

că, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. De asemenea, se

menționa că sunt persoane juridice și părțile lor

componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea

persoanelor juridice, precum și așezămintele,

asociațiunile, ordinele și congregațiunile prevăzute în

statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat

dispozițiunilor legii persoanelor juridice.

De asemenea, art. 56 din același act normativ prevedea

că toate cultele religioase sunt datoare a-și înainta statutul lor de

organizare, pus în concordanță cu prevederile legii de

față, în termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi,

Ministerului Cultelor, în vederea aprobării lor.

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii

Ortodoxe Române a fost aprobat prin Decretul nr. 233/1946 al prezidiului Marii

Adunări Naționale și prevedea la art. 186 că parohiile,

protopopiatele, mănăstirile, episcopiile, mitropoliile și

patriarhia sunt persoane juridice de drept public. Dar aceste dispoziții

statutare au fost modificate ulterior, prin hotărârea Adunării

Naționale Bisericești din 10.06.1973, aprobată prin Decretul nr.

384/1973 al Consiliului de Stat al R.S.R., iar în urma modificării se

prevedea doar că sunt persoane juridice.

Dincolo de problematica opozabilității acestor

dispoziții terților și de efectele pe care le putea produce

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale, este de observat

că prin dispoziții de aplicare internă, cum sunt

dispozițiile statutare, o persoană juridică nu poate

să-și aroge o calitate, respectiv cea de persoană juridică

de drept public, care nu poate rezulta decât din lege, având în vedere că

implică exercitarea autorității de stat.

Mai mult, prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991

s-a instituit principiul autonomiei cultelor religioase față de stat,

ceea ce nu face decât să întărească concluzia că pârâta nu

era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 persoană

juridică de drept public. În acest sens este și Decizia nr. 43/1993 a

Curții Constituționale, care stabilește că

unitățile de cult nu sunt unități bugetare, iar personalul

acestora nu sunt funcționari publici.

În concluzie, pârâta nu are calitatea de unitate

deținătoare/entitate învestită cu soluționarea

notificărilor în

sensul

Legii nr. 10/2001 și, în consecință, nici imobilele aflate în

deținerea acesteia și cu privire la care se invocă că ar fi

fost preluate abuziv nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin

decizia civilă nr. 19/A din 22.01.2010, Curtea de Apel București,

Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței sus menționate, sens în care a reținut

următoarele:

Obiectul analizei instanței de apel îl constituie numai

aspectul privind calitatea pârâtei de unitate deținătoare a

imobilului/entitate învestită cu soluționarea notificării,

deoarece numai acesta a fost avut în vedere la pronunțarea soluției

de către prima instanță, fiind considerat o chestiune

prealabilă, ce nu a mai impus examinarea celorlalte condiții pentru

acordarea reparației, respectiv modalitatea de preluare a bunului sau

calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților

și, cu atât mai puțin, modalitatea concretă de reparație.

Atunci când se referă la subiectul de drept care este

obligat a soluționa o notificare, Legea nr. 10/2001, republicată

operează, pe de o parte, cu noțiunea de entitate învestită cu

soluționarea notificării [art. 10 alin.(10), art. 11 alin. (8), art.

19 alin.(1), art. 20 alin.(3), etc.] și, pe de altă parte, cu

noțiunea de unitate deținătoare [art. 6 alin.(3), art. 10

alin.(5), art. 21, art. 25], dar acesta din urmă este textul cu caracter

general ce prevede cine trebuie să primească și să

soluționeze notificarea formulată de către cel ce se

consideră persoană îndreptățită, dar și termenul

de soluționare.

Legea nu definește aceste noțiuni, însă o

detaliere a conținutului lor se găsește la începutul Capitolului

2 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cu care: „În înțelesul

prezentelor norme metodologice, sintagmele și formulările

prevăzute de lege au următoarele semnificații:

- unitate deținătoare este fie entitatea cu

personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de

proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul

legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă

instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică

care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a

fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome,

societăți/companii naționale și societăți

comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste);

- entitate învestită cu soluționarea

notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau

persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o

notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său

(A.V.A.S, Ministerul Finanțelor Publice, alte autorități publice

centrale sau locale implicate).”

Din conținutul acestor dispoziții, coroborat cu

prevederile care reglementează modalitatea concretă de acordare a

măsurilor reparatorii (art. 9 și urm. din lege), rezultă că

unitatea deținătoare poate fi un subiect de drept public care

exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau

privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, un asemenea drept neputând

fi exercitat decât de un astfel de organism, după cum rezultă și

din enumerarea exemplificativă care face referire la „orice altă

instituție publică”.

Totodată, unitatea deținătoare poate fi un

subiect de drept care are înregistrat în patrimoniul său bunul, iar în

această privință norma metodologică face vorbire despre

„regii autonome, societăți/companii naționale și

societăți comerciale cu capital de stat, organizații

cooperatiste”.

Entitatea învestită cu soluționarea notificării

este, conform acelorași prevederi, o persoană juridică de drept

public ce are obligația de a soluționa notificarea, deși bunul

nu se află în patrimoniul său, deci analiza acestei noțiuni nu

interesează în cauza de față.

Potrivit art. 9.1 din Norme, „Sintagma indiferent în posesia cui

se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că

incidența legii este stabilită

erga omnes

, indiferent de

calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție

publică, societate comercială cu capital de stat, organizație

cooperatistă și altele asemenea) și, pe de altă parte, are

semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face

calificarea unității deținătoare, respectiv cel care

deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii

(prezent se raportează la momentul nașterii juridice a dreptului la

restituire).”

În privința calității pârâtei de a fi subiect de

drept public sau privat, curtea își însușește raționamentul

primei instanțe, în sensul că, la data intrării în vigoare a

Constituției României din anul 1991, s-a recunoscut autonomia

față de stat a cultelor religioase, astfel că orice

dispoziții contrare anterioare  sunt considerate abrogate implicit.

Este adevărat că raționamentul de față

nu se poate întemeia pe o dispoziție legală intrată în vigoare

ulterior datei formulării notificării (cum este Legea nr. 489/2007),

însă incidența acestor prevederi legale nu este relevantă în

speță, deoarece concluzia este fundamentată pe alte argumente de

drept.

La fel ca și prima instanță, curtea

consideră că statutul de persoană juridică de drept public

sau privat nu poate fi arogat printr-un act intern al persoanei juridice

respective, ci printr-un act cu caracter normativ și cu forța legii,

astfel că singura concluzie este că Arhiepiscopia Bucureștilor

este o persoană juridică de drept privat.

Sunt astfel nefondate, pentru considerentele mai sus expuse,

toate argumentele apelanților legate de natura juridică a pârâtei la

data formulării notificării, în sensul aplicării Statutului BOR

din anul 1949, precum și criticile legate de aplicarea retroactivă a

legii sau de nepublicarea în Buletinul Oficial a Decretului nr. 384/1973.

Pe de altă parte, revenind la cuprinsul legii reparatorii

în privința subiectelor de drept care au calitatea de unitate

deținătoare, curtea constată nefondat argumentul

apelanților în sensul că enumerarea cuprinsă în art. 9.1 din

norme se referă și la subiecte de drept privat atunci când

vorbește despre „unități cooperatiste și altele asemenea”.

Aceasta întrucât textul trebuie interpretat în ansamblul

său, nu scos din context, iar enumerarea integrală este: „minister,

primărie, instituție publică, societate comercială cu

capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea”,

deci nimic din această prevedere nu permite concluzia că este vorba

despre subiecte de drept privat.

Este adevărat că din coroborarea art. 21 și art.

29 (art. 27 în reglementarea anterioară modificării și

republicării, având în vedere și efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008) rezultă că au

obligația de a acorda măsuri reparatorii în sistemul Legii nr.

10/2001 și „societățile comerciale, altele decât cele la care se

referă art. 21” (deci cele care au capital integral privat la data

intrării în vigoare a legii), însă în acest caz legea se referă

expres la subiectul de drept privat în discuție, iar incidența legii

în privința sa nu este stabilită pe cale de interpretare in extenso a

unor Norme metodologice de aplicare a legii, care nu pot decât să

organizeze aplicarea normei și nu să adauge la lege.

Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanță

că pârâta nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001.

În privința motivului de apel prin care s-a susținut

greșita excludere a imobilului din raza de aplicare a Legii nr. 10/2001,

se constată că această excludere nu a fost reținută de

tribunal în considerarea art. 2 alin.(1) din lege, invocat de apelanți, ci

în considerarea lipsei calității de unitate deținătoare a

pârâtei, astfel că nu se impunea analizarea aplicabilității în

speță a art. 2 și nici a existenței titlului pârâtei sau a

modalității de preluare.

Curtea a înlăturat și argumentele referitoare la

încălcarea dreptului de acces la o instanță și a art. 329

alin.(3) C.proc.civ., constatând că soluția dată de tribunal nu

închide reclamanților-apelanți orice cale de a supune analizei unei

instanțe de judecată dreptul pretins de aceștia, ci pur și

simplu constată că pârâta nu este supusă dispozițiilor

reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de

către reclamanți, care au invocat motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia au formulat următoarele

critici:

În mod nelegal, curtea de apel a menținut soluția

fondului sub aspectul constatării că pârâta nu are calitate de

unitate/entitate învestită cu soluționarea notificării în sensul

Legii nr. 10/2001,

pe considerentul că în prezent aceasta

este persoană juridică de drept privat, iar „unitate

deținătoare poate fi un subiect de drept public, care exercită

în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată asupra

unui bun ce face obiectul legii”.

Soluția este lipsită de temei legal, fondându-se doar

pe aprecieri de ordin subiectiv, care tind la limitarea câmpului de aplicare al

legii.

Instanța de apel a completat motivarea fondului prin

trimitere la dispozițiile cap. 2 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, pe care le-a interpretat eronat, în sensul că

enumerarea exemplificativă din cap. 2 al Normelor ar exclude situația

pârâtei de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

În realitate, această enumerare nu exclude de la

aplicabilitatea Legii nr. 10/200 „entitățile cu personalitate

juridică” care au înregistrat în patrimoniul lor bunul notificat,

indiferent de titlu.

Includerea în această enumerare a „organizațiilor

cooperatiste”, care sunt esențialmente persoane juridice private, conduce

la interpretarea că dispozițiile legale analizate nu exclud de la

aplicabilitatea legii acest tip de persoane, cum ar fi și pârâta.

Chiar și argumentul reținut în considerentele

hotărârii atacate, legat de efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 830/2008 privind incidența legii și în cazul

societăților comerciale cu capital integral privat, conduce la

concluzia că persoanele juridice private nu sunt excluse de la aplicarea

Legii nr. 10/2001.

O altă interpretare a legii ar conduce la neconstituționalitatea

acesteia și a normelor de aplicare, prin raportare la art. 16, art. 44

alin.(2) și art. 20 din Constituție.

Aplicabilitatea în cauză a Legii nr. 10/2001

,

sub aspectul stabilirii calității pârâtei de unitate

deținătoare, rezultă din dispozițiile art. 1, art. 9, art.

22 alin.(1) din lege și art. 9.1 din Normele metodologice de aplicarea a

acesteia, neaplicate de instanța de apel.

Art. 1 din lege

circumscrie aria imobilelor

care fac obiectul Legii nr. 10/2001 prin raportare la persoana care le-a

preluat, ajungându-se astfel implicit și la delimitarea sferei persoanelor

ce intră în noțiunea de unitate deținătoare: „se restituie imobilele

preluate în mod abuziv de către stat, organizații cooperatiste sau

orice alte persoane  juridice”.

Art. 9 din lege

prevede în mod expres că „imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini”.

Art. 22 alin.(1) din lege prevede că „persoana

îndreptățită

va notifica persoana

juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului"

(legea nu face nici o distincție, sub aspectul caracterului

de persoană juridică publică sau privată).

Art. 9.1 din Normele metodologice,

în

explicarea sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent” din

art. 9 al legii, arată că această sintagmă are

semnificația :

- pe de o parte, că incidența legii este

stabilită

erga omnes

, indiferent de calitatea

deținătorului (minister, primărie, instituție publică,

societate comercială cu capital de stat, organizație

cooperatistă și altele

asemenea.”

Interpretarea corectă a sintagmei „organizațiile cooperatiste și

altele asemenea” este aceea că organizațiile cooperatiste sunt de

drept privat, iar „altele asemenea” pot fi și alte persoane juridice de

drept privat, enumerarea din lege nefiind limitativă.

- pe de altă parte, are semnificația stabilirii

momentului în funcție de care se face calificarea unității

deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la

data intrării în vigoare a legii

(care este momentul

nașterii dreptului la restituire).

În concluzie, chiar dacă s-ar reține că pârâta ar

fi o persoană juridică de drept privat, ea nu este exclusă de la

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Calitatea pârâtei de „unitate deținătoare" în

sensul Legii nr. 10/2001 a fost recunoscută și prin

jurisprudența ICCJ, care a fost ignorată de prima instanță.

Neraportarea instanței la această practică previzibilă

reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în sensul

dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

Curtea de apel a dat o interpretare trunchiată

dispozițiilor art. 21 alin.(1-3) din Legea nr. 10/2001, care

reglementează situația notificărilor adresate unităților

deținătoare, având calitatea de persoane juridice de drept public, fără

ca prin aceste prevederi să se instituie o interdicție legală de

recuperare a imobilelor notificate către astfel de persoane juridice

și al căror statut juridic se modifică ulterior

notificării, dacă acestea sunt deținătoarele imobilelor la

data notificării.

Din această perspectivă, instanța a avut de

lămurit problema calității pârâtei de a fi subiect de drept

public sau privat și efectul acestei calificări în raport de aplicabilitatea

Legii nr. 10/2001.

În mod greșit, instanța de apel a menținut

motivarea primei instanțe privind abrogarea constituțională

(1991) implicită a dispozițiilor art. 186 din Statutul nr. 4593/1949,

care prevedeau că „episcopiile sunt persoane juridice de drept public”.

Faptul că prin Constituție s-a recunoscut autonomia

față de stat a cultelor religioase nu poate modifica dispoziția

din statutul mai sus menționat, care prevedea statutul de persoană

juridică de drept public al  B.O.R.

Importantă

este situația

juridică  a unității deținătoare de la data

notificării și nu schimbarea regimului său juridic ulterior,

prin Legea nr. 489/2007,

pe care chiar instanța de

apel recunoaște că nu o poate aplica retroactiv, față de

momentul învestirii pârâtei cu soluționarea notificării (2003).

Față de raportarea

instanței de apel la dispozițiile

constituționale,

s-a considerat nu mai e cazul să se pronunțe asupra motivului de apel

care viza aplicarea retroactivă a legii, modificând sub acest aspect

motivarea instanței de fond. Pârâta invocă modificările aduse

statutului BOR prin hotărârea Adunării Naționale

Bisericești din 10.06.1973 (în care se menționa doar statutul de

persoane juridice), aprobată prin Decretul nr. 384/1973 al Consiliului de

stat al RSR (nepublicat în Monitorul Oficial și deci inopozabil).

În aceste condiții, este nelegală   motivarea

instanței că „statutul de persoană juridică de drept public

sau privat nu poate fi arogat printr-un act intern al persoanei juridice”.

Această calitate nu și-au „arogat-o” doar prin

dispoziții statutare interne, din  moment ce Statutul a primit o aprobare

prin decret al unui organ legiuitor stabilit de Constituție,

în

conformitate cu dispozițiile  art. 56 alin.(2) din Decretul nr. 177/1948.

Dispozițiile art. 154 din Constituție nu pot fi

considerate că au abrogat implicit dispoziția din statutul BOR,

dacă

nici Consiliul legislativ nu a propus abrogarea acestei dispoziții în

termenul constituțional. Ca atare, conform principiilor de interpretare a

normelor juridice și a aplicării lor în timp, este cert că

decretul din  1949 a fost abrogat expres abia prin H.G. nr. 53/2008, deci

posterior notificării.

Decizia Curții Constituționale nr. 43/1993, la care

face trimitere

instanța, nu se referă nici ea expres la acest statut al

bisericii, astfel că nu se pot face niciun fel de analogii ale legii sub

acest aspect, care să justifice soluția pronunțată în

cauză.

Dreptul beneficiarilor legii la restituirea bunurilor preluate

în mod abuziv de stat nu poate fi anihilat în cazul în care, ulterior

notificării, unitățile deținătoare își

schimbă regimul juridic. Acesta este un aspect al

echitabilității unei proceduri judiciare, din perspectiva

respectării dispozițiilor art. 6 din CEDO, plasându-i pe

reclamanți în imposibilitatea de a-și redobândi bunurile și de a

avea un acces la justiție, pentru a se verifica încălcarea dreptului

civil. În acest mod, accesul la justiție a devenit teoretic și

iluzoriu, reclamanții neputând beneficia de o examinare reală și

efectivă a cererii cu caracter civil, în sensul art. 6 par. 1 din CEDO.

Chiar și în eventualitatea în care pârâta nu mai are în

prezent calitatea de persoană juridică de drept public, ci doar de

utilitate publică, aceasta nu înseamnă că ea nu are

obligația soluționării notificării și că în caz

de omisiune ori refuz, instanța nu ar putea ea însăși să se

pronunțe direct asupra notificării rămase nesoluționate; în

caz contrar, Decizia nr. XX/2007 ar rămâne fără finalitate.

Prin soluția dată, instanța a exclus imobilul

litigios din categoria bunurilor preluate abuziv, încălcând astfel

prevederile art. 2 lit. i) și art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În mod nelegal, curtea de apel a apreciat că

excluderea

imobilului din raza de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu a fost

reținută de tribunal în considerarea art. 2 alin.(1) din lege, ci în

considerarea lipsei calității de unitate deținătoare a

pârâtei, astfel că nu se mai impunea analizarea aplicabilității

în speță a art. 2 și nici a existenței titlului pârâtei sau

a modalității de preluare.

Prin această motivare, instanța de apel le-a

încălcat reclamanților dreptul de acces la justiție, garantat de

art. 6 din CEDO,  întrucât nu a analizat nici măcar inexistenta titlului

statului, adică încălcarea dreptului de proprietate al

reclamanților sau a titlului cu care pârâta deține imobilul litigios.

Or, verificarea acestor aspecte era necesară, deoarece stabilirea

incidenței Legii nr. 10/2001 se face prin raportare la bun, iar imobilul

litigios intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat

fără titlu, în sensul art. 2 lit. i) din lege.

Lipsa unui titlu al Statului asupra bunurilor litigioase este

confirmată chiar de împrejurarea că pârâta Arhiepiscopia

Bucureștilor nu a putut înfățișa actul în baza căruia

deține imobilele sau titlul prin care i-ar fi fost transferată

proprietatea asupra lor.

Pârâta nu a probat dreptul de proprietate asupra terenului

și nici asupra celorlalte construcții aflate pe acesta, ci,

dimpotrivă, din chiar întâmpinarea pe care a depus-o în apel, rezultă

că deține de la stat imobilul litigios. Pârâta se încadrează

astfel în ceea ce Normele de aplicare a Legii 10/2001 definesc ca fiind

unitatea deținătoare, respectiv „entitatea cu personalitate

juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate

publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii”.

Reclamanții sunt persoane îndreptățite la

restituire în sensul art. 3 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce

instanțele anterioare au ignorat, deși la dosar fusese depus titlul

de proprietate asupra imobilului litigios, constând în contractul de

vânzare-cumpărare nr. 24645/1945, titlu care nu a fost revocat sau

infirmat pe cale judiciară și căruia nu i-a fost opus un titlu

translativ de proprietate, nici al statului și nici al

deținătorului actual.

Instanțele anterioare au încălcat principiul

neretroactivității legii, consacrat de art. 1 C.civ. și art. 15

din Constituția României.

Aceasta deoarece, s-au raportat la dispozițiile Legii nr.

10/2001, republicată ca urmare a modificărilor succesive ale acesteia

și ale Normelor metodologice de aplicare, fără să

țină seama și de norma în vigoare la data promovării

notificării din 2001 (adresată Primăriei București) și

din 2003 - data notificării adresate pârâtei.

La data notificării, art. 20 alin.(1) din lege prevedea

că „

Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod

abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate

sau companie națională, o societate comercială la care statul

sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este

acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă

sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei

îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată a

organelor

de conducere ale unității deținătoare.”

Această formă a art. 20 din lege, care prevedea

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 pentru orice persoană juridică, ca

unitate deținătoare, a fost menținută până în 2005,

când a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Aparenta „restrângere” a sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001

la persoanele juridice de drept public s-a făcut prin Legea nr. 247/2005,

la 2 ani după notificarea Arhiepiscopiei, timp în care aceasta ar fi

trebuit să o soluționeze.

De altfel, nici măcar această limitare din 2005 nu

exclude total persoanele juridice de drept privat de la aplicabilitatea Legii

nr. 10/2001, deoarece, așa cum s-a arătat deja, organizațiile

cooperatiste nu sunt persoane juridice de drept public, ci de drept privat

și intră sub incidența legii.

Așadar, Legea nr. 10/2001 în forma inițială era

aplicabilă în speță raportat nu doar la data notificării

inițiale a Primăriei București, dar și la data

notificării Arhiepiscopiei București, respectiv la data de

30.09.2003.

Întemeindu-și soluția pe dispozițiile art. 21, în

forma republicată ca urmare a modificării intervenite în 2005, prin

Legea nr. 247/2005, instanța de apel a aplicat retroactiv legea

civilă.

În determinarea legii aplicabile unei situații juridice

concrete (cum este și notificarea), trebuie avută în vedere regula

conform căreia o situație juridică produce acele efecte care

sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei,

regulă cristalizată în adagiul

tempus regit actum

.

Potrivit principiului menționat, legea dispune numai pentru

viitor, ea neputându-se aplica raporturilor juridice născute ori

situațiilor ivite anterior intrării sale în vigoare.

A decide că, prin dispozițiile noi ale Legii nr.

10/2001 s-ar putea desființa sau modifica situații juridice

anterioare apariției lor, ar însemna să se încalce principiul

constituțional al neretroactivității.

Beneficiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturat prin

aplicarea formei modificate a legii, posterior notificării, întrucât legea

specială a fost adoptată tocmai în scopul reparării

prejudiciului cauzat proprietarilor deposedați în perioada regimului

comunist,

prin restituirea în natură sau echivalent a

proprietăților preluate de Stat mod abuziv.

A menține soluția în cauză, ar însemna să se

încalce dreptul recunoscut prin lege reclamanților, lipsind de finalitate

însăși Legea nr. 10/2001, prin punerea proprietarilor în imposibilitatea

de a-și recupera bunurile, doar pe motivul că deținătorul

actual și-ar fi schimbat calitatea printr-un act de organizare

internă după ce a fost învestit cu notificarea în baza Legii nr.

10/2001 sau că legiuitorul a schimbat pe parcursul aplicării legii

sfera de aplicabilitate.

Menținerea soluției pronunțate în cauză pe

acest aspect ar însemna punerea în discuție a neconstituționalității

art. 21 din Legea nr. 10/2001 (forma actuală) prin raportare la

dispozițiile art. 15 alin.(2) din Constituție.

Prin soluția de respingere a acțiunii, confirmată

în apel, reclamanților li s-a încălcat dreptul de acces la

justiție, consacrat de art. 6 din CEDO, art. 21 din Constituția

României și decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. XX/2007.

Accesul la justiție, corolar al dreptului la un proces

echitabil, implică posibilitatea titularului său de a se adresa

instanței în vederea valorificării unor drepturi și interese

legitime, pe baza unor legi și practici previzibile.

Motivarea instanței de apel, prin raportare la

dispozițiile modificate ale Legii nr. 10/2001, încalcă condiția

„independenței instanței”, în accepțiunea CEDO. Din această

perspectivă, trebuie să subziste o independență a puterii

judecătorești față de puterea legiuitoare și, în

special, față de cea executivă, rezultată din teoria

separației puterilor în stat, reflectată în Constituție [art.

124 alin. (4)] prin formula „judecătorii sunt independenți și se

supun doar legii”.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar, este de menționat că acele

critici care se referă la neconstituționalitatea Legii nr. 10/2001,

invocate sub forma unui motiv de recurs, nu pot fi analizate de instanța

de judecată, deoarece verificarea concordanței unei dispoziții

legale cu Constituția este de competența exclusivă a Curții

Constituționale, potrivit art. 146 din Constituție și art. 29

din Legea nr. 47/1992; de altfel, în această fază procesuală,

reclamanții au invocat, separat de motivele de recurs, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin.(1) din Legea nr.

10/2001, republicată, considerate neconforme cu Constituția, iar

instanța a dispus sesizarea Curții Constituționale, în

condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

constatării că pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor nu are

calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și,

prin urmare, nici obligația de soluționare a notificării prin

acordarea de măsuri r

eparatorii, curtea de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în

stabilirea calității de unitate deținătoare nu

prezintă relevanță dispozițiile art. 22 alin.(1) teza I

și art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul de

reglementare al acestora nu vizează problema de drept în discuție.

Potrivit art. 22 alin.(1) teza I din Legea nr. 10/2001,

„Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (termen

prelungit cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001 și cu încă 3 luni OUG nr.

145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana

juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului.”

Rezultă că obiectul de reglementare al acestei norme

îl constituie termenul de formulare a notificării. Referirea

făcută în cuprinsul ei la persoana juridică deținătoare,

în absența oricărui criteriu de determinare a acestei noțiuni,

face ca respectiva normă să fie lipsită de semnificație

juridică în ce privește determinarea persoanelor juridice care au calitatea

de unități deținătoare, pe acest aspect prezentând

relevanță alte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, după cum

se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, „Imobilele

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice

ale persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum

și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în

echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile

prezentei legi.”

Rezultă că norma enunțată stabilește

domeniul de aplicare al legii speciale din punctul de vedere al

modalității de preluare a imobilelor și a perioadei de preluare

– preluări abuzive, operate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

și în baza Legii nr. 139/1940.

În acest sens este și interpretarea dată prin Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2005, care menționează la pct. 1.1. că „Domeniul de

aplicare prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai la

acele preluări abuzive produse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 (denumit în continuare perioadă de referință), singura

excepție expresă admisă de lege fiind rechizițiile

efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Invocarea oricăror alte temeiuri

de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei perioade de

referință nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute

de lege.”

Prin urmare, indicarea în cuprinsul art. 1 alin.(1) din Legea

nr. 10/2001 a persoanelor juridice care au operat preluări abuzive în

perioada de referință a legii (stat, organizații cooperatiste

sau orice alte persoane juridice) nu are nicio relevanță în

stabilirea calității de unitate deținătoare chemată,

potrivit legii, să soluționeze notificările de restituire, unde

interesează cine deține bunul la data intrării în vigoare a

legii speciale de reparație.

Nu se poate pune, așadar, semnul egalității între

persoanele juridice care au operat preluări abuzive de imobile în perioada

de referință a legii și unitățile deținătoare

cărora le revine obligația de restituire, Legea nr. 10/2001

înțelegând să dea o reglementare distinctă acestora din

urmă.

Astfel, noțiunea de unitate deținătoare își

găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin.(1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, „Imobilele – terenuri

și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de

destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie

națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar

sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice

altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite

persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale

unității deținătoare.”

Din

aceste dispoziții rezultă că au calitatea de „unități

deținătoare”, cărora le revine obligația de a

soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii,

fie persoanele juridice care se încadrează în categoria celor

prevăzute expres și limitativ, respectiv regii autonome,

societăți sau companii naționale, societăți comerciale

la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau

locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste,

fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data intrării în

vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin

urmare, în afara persoanelor juridice de natura celor expres și limitativ

prevăzute de art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de

unități deținătoare „orice alte persoane juridice de drept

public”, conform tezei finale a aceluiași articol.

Că

aceasta este interpretarea corectă a noțiunii de „unitate

deținătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 rezultă și din

definiția dată acestei noțiuni prin Normele metodologice de

aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin HG nr. 250/2007.

La

capitolul 2 din Norme, sintagma „unitate deținătoare”din lege a fost

definită ca fiind „fie entitatea cu personalitate juridică care

exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau

privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister,

primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție

publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are

înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost

înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome,

societăți/companii naționale și societăți

comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste)”.

Noțiunea

de „unitate deținătoare” nu poate fi extinsă la orice

persoană juridică ce deține bunul, indiferent că aceasta

este de drept public sau de drept privat, cum greșit pretind

recurenții cu trimitere la art. 9 din lege.

Este

adevărat că art. 9 prevede obligația de restituire în

natură a imobilelor preluate în mod abuziv „indiferent în posesia cui se

află în prezent”, numai că această sintagmă nu dă un

sens mai larg decât cel din art. 21 alin.(1) noțiunii de unitate

deținătoare.

Cele

două texte sunt norme de reglementare a unor aspecte distincte  în

sistemul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Astfel, art.

9 este cuprins în Cap. 2 „Restituirea în natură sau măsuri

reparatorii prin echivalent” și stabilește, cu valoare de principiu,

regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.

Art. 21 este

cuprins în Cap. 3 „Proceduri de restituire”  și stabilește

categoriile de deținători ai imobilelor preluate în mod abuziv

cărora le revine obligația de restituire.

Prin urmare,

sensul sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent” din art. 9

al Legii nr. 10/2001 nu poate fi altfel stabilit decât prin raportare la acele

dispoziții ale legii care reglementează unitățile

deținătoare obligate la restituire.

Din acest

punct de vedere, în mod legal instanțele anterioare au reținut

că obligația de a răspunde la notificare și de a acorda

măsuri reparatorii nu aparține oricărui deținător

actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute

la art. 21 din lege.

Recurenții

susțin fără temei că Legea nr. 10/2001 nu exclude calitatea

de unitate deținătoare a nici unei persoane juridice de drept privat

care deține bunul preluat abuziv la data intrării în vigoare a legii,

pe motiv că enumerarea din lege a persoanelor juridice de drept privat nu

ar fi limitativă și că în acest sens ar trebui

înțeleasă sintagma „și altele asemenea” menționată

după organizațiile cooperatiste, la pct. 9.1 din Normele

metodologice.

În

explicitarea sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent” din

art. 9 al legii, Normele metodologice prevăd la pct. 9.1 că

această sintagmă are semnificația că incidența legii

este stabilită

erga omnes

, indiferent de calitatea

deținătorului, sens în care se enumeră ca deținători

„minister, primărie, instituție publică, societate

comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și

altele asemenea”.

Întrucât

normele metodologice nu pot decât să organizeze aplicarea legii, iar nu

să adauge la lege, sintagma „și altele asemenea” folosită de

pct. 9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

nu poate avea un alt înțeles decât acela că se referă la alte

persoane juridice de drept public, așa cum prevede în mod expres art. 21

alin.(1) din lege, cu care art. 9 trebuie corelat, conform celor deja

arătate.

În

concluzie, pot avea calitatea de unități deținătoare,

cărora le revine obligația de soluționare a notificărilor,

doar regiile autonome, societățile sau companiile naționale,

societățile comerciale la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat

majoritar, organizațiile cooperatiste și orice  alte persoane

juridice de drept public, care dețin imobilul la data intrării în

vigoare a legii.

Cum entitatea notificată de

recurenții-reclamanți, respectiv pârâta Arhiepiscopia

Bucureștilor, nu se identifică, cu niciuna dintre persoanele juridice

expres prevăzute de prima teză a art. 21 alin.(1) din Legea nr.

10/2001 (regii autonome, societăți sau companii naționale,

societăți comerciale la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat

majoritar, organizații cooperatiste), în mod corect instanțele

anterioare au verificat dacă aceasta era persoană juridică de

drept public la data intrării în vigoare a legii speciale de

reparație, întrucât numai un astfel de statul ar fi legitimat-o drept

„unitate deținătoare”, conform tezei finale a aceluiași articol.

Concluzia

la care au ajuns ambele instanțe, aceea că pârâta Arhiepiscopia

Bucureștilor era persoană juridică de drept privat la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este corectă, iar argumentul

care justifică această concluzie rezidă în dispozițiile

art. 29 alin.(5) din Constituția României, adoptată în anul 1991,

care consacră autonomia față de stat a cultelor religioase.

Întrucât

calitatea de persoană juridică de drept public implică

exercitarea autorității de stat, ea nu poate rezulta decât din lege,

iar nu din dispoziții de aplicarea internă, cum sunt cele ale

statutelor de organizare și funcționare a unei persoane juridice.

De

aceea, atunci când a stabilit statutul pârâtei Arhiepiscopia Bucureștilor,

din punctul de vedere al criteriului dreptului de care aparține

această persoană juridică, în mod corect curtea de apel s-a

raportat la dispozițiile Constituției din 1991, iar nu la

dispozițiile din Statutul Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Lipsa de

relevanță a dispozițiilor statutare în dezlegarea problemei de

drept în discuție justifică neanalizarea criticilor din apel

formulate cu referire la Statutul BOR din anul 1949, iar din același

considerent, nu se impune nici analizarea criticilor din recurs formulate în

același sens.

La data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile normative care

prezentau relevanță pe aspectul în discuție erau cele ale art.

29 alin. (5) din Constituția din 1991, prin care s-a instituit principiul

autonomiei cultelor religioase față de stat.

Cum

arhiepiscopia este parte a Bisericii Ortodoxe Române, iar aceasta din urmă

este un cult religios, având în vedere principiul constituțional al

autonomiei cultelor religioase față de stat, concluzia

instanțelor anterioare, în sensul că pârâta Arhiepiscopia

Bucureștilor era persoană juridică de drept privat la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este corectă.

Că

este așa rezultă și din calificarea pe care Curtea

Constituțională a făcut-o în anul 1993, în considerentele

Deciziei nr. 43 din 08.07.1993, în ceea ce privește unitățile de

cult, respectiv că acestea nu sunt unități bugetare, iar

angajații lor nu sunt funcționari publici. Această calificare

exclude natura de drept public a unităților de cult, fiind astfel

relevantă în dezlegarea problemei de drept care se pune în speță,

contrar susținerilor recurenților.

Ca atare,

în speță nu este vorba despre schimbarea statutului juridic al

pârâtei ulterior notificării (din persoană juridică de drept

public în persoană juridică de drept privat), spre a se pune problema

încălcării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului,

cum greșit se pretinde în recurs, statutul pârâtei la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 (moment care interesează în determinarea

calității de unitate deținătoare) fiind acela de

persoană juridică de drept privat, potrivit celor susmenționate.

Cât

privește faptul că prin alte hotărâri judecătorești

s-ar fi stabilit calitatea pârâtei Arhiepiscopia Bucureștilor de unitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, acesta nu impunea

pronunțarea aceleiași soluții în speță, întrucât

practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept

românesc.

2.

Recurenții susțin că, prin soluția pronunțată în

cauză, aceea de respingere a acțiunii pe motiv că pârâta nu este

unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, instanțele ar

fi exclus imobilul litigios din categoria bunurilor preluate abuziv,

încălcând prevederile art. 2 lit. i) și art. 3 din Legea nr. 10/2001,

critici ce nu sunt fondate.

Astfel,

în reglementarea dreptului la reparație, Legea nr. 10/2001 instituie mai

multe condiții cumulative, referitoare nu doar la natura preluării

bunului solicitat și la calitatea solicitantului de persoană

îndreptățită la restituire, ci și la persoanele ce au

obligația de restituire.

Or,

dintre aceste condiții, prioritară era aceea a existenței în sarcina

entității notificate a obligației de restituire, îndeplinirea

celorlalte fiind ineficientă cât timp entitatea notificată nu face

parte din categoriile de persoane cărora Legea nr. 10/2001 le impune

obligația de restituire.

În

speță, după analizarea dispozițiilor în materie ale Legii

nr. 10/2001, instanțele de fond au constatat că entitatea

notificată, respectiv pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor, nu are

obligația de restituire, întrucât nu este unitate deținătoare în

sensul Legii nr. 10/2001. Nefiind astfel îndeplinită una dintre

condițiile cumulative, de fond, ale dreptului la restituire, a devenit

inutilă verificarea celorlalte, care priveau modalitatea de preluare de

către stat a imobilului litigios și calitatea de proprietari a

reclamanților la data preluării. În consecință, în mod

corect, curtea de apel a confirmat soluția fondului de respingere a

cererii de chemare în judecată, considerând că nu se mai impune