ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 883/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 883/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

26968/3/2008, la data de 10 iulie 2008, astfel cum a fost precizată ulterior

(prin cererea depusă la termenul din 19 noiembrie 2008, reclamanții I.V.N.,

I.E.R., I.A., I.H.N., I.N.R., I.R., I.D.R. și I.E. au chemat în judecată pe

pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor, solicitând obligarea acesteia la restituirea

în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării din 30 septembrie 2003,

respectiv imobilul compus din teren în suprafață de 4 ha și construcțiile

aflate pe el, situat în București, Șoseaua Olteniței (fostă comuna Popești -

Leordeni, fostă comuna Dudești - Cioplea).

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul litigios a fost proprietatea

autorilor lor, I.R. și I.V., de la care a fost preluat de statul comunist în

fapt, fără titlu, fiind dat spre folosință pârâtei.

Întrucât nu au

cunoscut deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, notificarea formulată în baza acestei legi a fost adresată Primăriei

Municipiului București, care le-a comunicat prin adresa din 09 mai 2003 că

deținătorul actual este Arhiepiscopia Bucureștilor. Urmare a acestei

comunicări, s-au adresat cu notificare de restituire pârâtei, care nu a

soluționat-o nici până în prezent, ceea ce echivalează cu un refuz de

restituire, a cărui sancționare o urmăresc prin prezenta acțiune.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001 raportat la Decizia în interesul legii

nr. XX/2007 a Î.C.C.J., art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (1) și (2)

din Constituție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană

a drepturilor omului.

Prin sentința civilă

nr. 399 din 18 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Notificarea din 30

septembrie 2003, adresată pârâtei, a fost urmarea comunicării actualului

deținător al imobilului de către entitatea inițial notificată, Primăria

Municipiului București, fiind formulată de reclamanți cu respectarea termenului

prevăzut de art. 28 alin. (1) raportat la art. 27 alin. (2), (3), (4). și (5)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prezenta cauză

privește procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, raportat la

Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, problema dacă pârâta este unitate deținătoare/entitate învestită

cu soluționarea notificării și deci dacă avea obligația de a soluționa

notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 este o problemă ce ține de fondul

soluționării notificării și nu de calitatea procesuală pasivă.

Dispozițiile art. 21

alin. (1) și (2) și art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc limitele

legii speciale în ceea ce privește persoanele juridice care pot avea calitatea

de unități deținătoare/entități învestite cu soluționarea notificărilor.

Astfel, pot avea

calitatea de unități deținătoare/entități învestite cu soluționarea

notificărilor (deci și obligația de a soluționa notificările ce le sunt

adresate) persoanele juridice, fie de drept public, fie de drept privat, dar la

care statul este sau a fost acționar/asociat, cu distincțiile prevăzute de

lege. În acest sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 9 din Legea nr.

10/2001.

În aceste condiții,

problema care se pune este aceea dacă pârâta, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, se încadra în dispozițiile menționate, deoarece în momentul

de fată este persoană juridică de drept privat.

În acest sens,

potrivit art. 29 alin. (3) din Constituția României, cultele religioase sunt

libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii, iar

potrivit alin. (5), cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură

de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată,

în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate.

Or, din principiul

autonomiei cultelor religioase față de stat rezultă concluzia că, în momentul

de față, acestea se pot organiza doar ca persoane juridice de drept privat.

Mai mult, conform art.

8 alin. (1) din Legea nr. 489/2007, cultele recunoscute sunt persoane juridice

de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor

constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor

statute sau coduri canonice. Conform alin. (2), sunt persoane juridice și

părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau

codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea.

În acest sens, prin

Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R., recunoscut prin H.G. nr.

53/2008, la art. 41 alin. (1) se prevede că patriarhia, mitropolia,

arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), mânăstirea și

parohia sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică, cu

drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul statut.

Faptul că pârâta este

persoană juridică de utilitate publică nu schimbă statutul de persoană juridică

de drept privat, în acest sens fiind și dispozițiile O.G. nr. 26/2000.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, moment care prezintă importanță pentru

soluționarea cauzei, erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 177/1948, care

la art. 28 prevedea că, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice.

De asemenea, se menționa că sunt persoane juridice și părțile lor componente

locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice,

precum și așezămintele, asociațiunile, ordinele și congregațiunile prevăzute în

statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat

dispozițiunilor legii persoanelor juridice.

De asemenea, art. 56

din același act normativ prevedea că toate cultele religioase sunt datoare a-și

înainta statutul lor de organizare, pus în concordanță cu prevederile legii de

față, în termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi, Ministerului

Cultelor, în vederea aprobării lor.

Statutul pentru

organizarea și funcționarea B.O.R. a fost aprobat prin Decretul nr. 233/1946 al

prezidiului Marii Adunări Naționale și prevedea la art. 186 că parohiile,

protopopiatele, mănăstirile, episcopiile, mitropoliile și patriarhia sunt

persoane juridice de drept public. Dar aceste dispoziții statutare au fost

modificate ulterior, prin hotărârea Adunării Naționale Bisericești din 10 iunie

1973, aprobată prin Decretul nr. 384 din 10 iulie 1973 al Consiliului de Stat

al R.S.R., iar în urma modificării se prevedea doar că sunt persoane juridice.

Dincolo de

problematica opozabilității acestor dispoziții terților și de efectele pe care

le putea produce Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale (dreptul de a

legifera aparținea Marii Adunări Naționale), este de observat că prin

dispoziții de aplicare internă, cum sunt dispozițiile statutare, o persoană

juridică nu poate să-și aroge o calitate, respectiv cea de persoană juridică de

drept public, care nu poate rezulta decât din lege, având în vedere că implică

exercitarea autorității de stat.

Mai mult, prin

intrarea în vigoare a Constituției din 1991 s-a instituit principiul autonomiei

cultelor religioase față de stat, ceea ce nu face decât să întărească concluzia

că pârâta nu era la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 persoană

juridică de drept public. În acest sens este și Decizia nr. 43/1993 a Curții

Constituționale, care stabilește că unitățile de cult nu sunt unități bugetare,

iar personalul acestora nu sunt funcționari publici.

În concluzie, pârâta

nu are calitatea de unitate deținătoare/entitate învestită cu soluționarea

notificărilor în sensul Legii nr. 10/2001 și, în consecință, nici imobilele aflate

în deținerea acesteia și cu privire la care se invocă că ar fi fost preluate

abuziv nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 19/ A din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței susmenționate, sens în care a

reținut următoarele:

Obiectul analizei

instanței de apel îl constituie numai aspectul privind calitatea pârâtei de

unitate deținătoare a imobilului/entitate învestită cu soluționarea

notificării, deoarece numai acesta a fost avut în vedere la pronunțarea

soluției de către prima instanță, fiind considerat o chestiune prealabilă, ce

nu a mai impus examinarea celorlalte condiții pentru acordarea reparației,

respectiv modalitatea de preluare a bunului sau calitatea de persoană

îndreptățită a reclamanților și, cu atât mai puțin, modalitatea concretă de

reparație.

Atunci când se referă

la subiectul de drept care este obligat a soluționa o notificare, Legea nr.

10/2001, republicată operează, pe de o parte, cu noțiunea de entitate învestită

cu soluționarea notificării (art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8), art. 19

alin. (1), art. 20 alin. (3), etc.) și, pe de altă parte, cu noțiunea de unitate

deținătoare (art. 6 alin. (3), art. 10 alin. (5), art. 21, art. 25), dar acesta

din urmă este textul cu caracter general ce prevede cine trebuie să primească

și să soluționeze notificarea formulată de către cel ce se consideră persoană

îndreptățită, dar și termenul de soluționare.

Legea nu definește

aceste noțiuni, însă o detaliere a conținutului lor se găsește la începutul

Capitolului 2 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cu care: „În înțelesul prezentelor

norme metodologice, sintagmele și formulările prevăzute de lege au următoarele

semnificații:

- unitate deținătoare

este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului,

dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face

obiectul legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă

instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are

înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat,

bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și

societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste);

- entitate învestită

cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana

juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun

care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S., M.F.P., alte autorități publice

centrale sau locale implicate).”

Din conținutul

acestor dispoziții, coroborat cu prevederile care reglementează modalitatea

concretă de acordare a măsurilor reparatorii (art. 9 și următoarele din lege),

rezultă că unitatea deținătoare poate fi un subiect de drept public care

exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu

privire la un bun ce face obiectul legii, un asemenea drept neputând fi

exercitat decât de un astfel de organism, după cum rezultă și din enumerarea

exemplificativă care face referire la „orice altă instituție publică”.

Totodată, unitatea

deținătoare poate fi un subiect de drept care are înregistrat în patrimoniul

său bunul, iar în această privință norma metodologică face vorbire despre

„regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu

capital de stat, organizații cooperatiste”.

Entitatea învestită

cu soluționarea notificării este, conform acelorași prevederi, o persoană

juridică de drept public ce are obligația de a soluționa notificarea, deși

bunul nu se află în patrimoniul său, deci analiza acestei noțiuni nu

interesează în cauza de față.

Potrivit art. 9.1 din

Norme, „Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația,

pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de

calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială

cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea) și, pe de altă

parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face

calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv

la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul nașterii

juridice a dreptului la restituire).”

În privința calității

pârâtei de a fi subiect de drept public sau privat, curtea își însușește

raționamentul primei instanțe, în sensul că, la data intrării în vigoare a

Constituției României din anul 1991, s-a recunoscut autonomia față de stat a

cultelor religioase, astfel că orice dispoziții contrare anterioare (cum este

și cazul Statutului invocat de apelanți în motivele de apel) sunt considerate

abrogate implicit.

Este adevărat că

raționamentul de față nu se poate întemeia pe o dispoziție legală intrată în

vigoare ulterior datei formulării notificării (cum este Legea nr. 489/2007),

însă incidența acestor prevederi legale nu este relevantă în speță, deoarece

concluzia este fundamentată pe alte argumente de drept.

La fel ca și prima

instanță, curtea consideră că statutul de persoană juridică de drept public sau

privat nu poate fi arogat  printr-un act intern al persoanei juridice

respective, ci printr-un act cu caracter normativ și cu forța legii, astfel că

singura concluzie este că Arhiepiscopia Bucureștilor este o persoană juridică

de drept privat.

Sunt astfel

nefondate, pentru considerentele mai sus expuse, toate argumentele apelanților

legate de natura juridică a pârâtei la data formulării notificării, în sensul

aplicării Statutului B.O.R. din anul 1949, precum și criticile legate de

aplicarea retroactivă a legii sau de nepublicarea în Buletinul Oficial a

Decretului nr. 384/1973.

Pe de altă parte,

revenind la cuprinsul legii reparatorii în privința subiectelor de drept care

au calitatea de unitate deținătoare, curtea constată nefondat argumentul

apelanților în sensul că enumerarea cuprinsă în art. 9.1 din norme se referă și

la subiecte de drept privat atunci când vorbește despre „unități cooperatiste

și altele asemenea”.

Aceasta întrucât

textul trebuie interpretat în ansamblul său, nu scos din context, iar

enumerarea integrală este: „minister, primărie, instituție publică, societate

comercială cu capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea”,

deci nimic din această prevedere nu permite concluzia că este vorba despre

subiecte de drept privat.

Este adevărat că din

coroborarea art. 21 și art. 29 (art. 27 în reglementarea anterioară modificării

și republicării, având în vedere și efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 830 din 8 iulie 2008) rezultă că au obligația de a acorda măsuri

reparatorii în sistemul Legii nr. 10/2001 și „societățile comerciale, altele

decât cele la care se referă art. 21” (deci cele care au capital integral

privat la data intrării în vigoare a legii), însă în acest caz legea se referă

expres la subiectul de drept privat în discuție, iar incidența legii în

privința sa nu este stabilită pe cale de interpretare in extenso a unor Norme

metodologice de aplicare a legii, care nu pot decât să organizeze aplicarea

normei și nu să adauge la lege.

Prin urmare, în mod

corect a stabilit prima instanță că pârâta nu are calitatea de unitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

În privința motivului

de apel prin care s-a susținut greșita excludere a imobilului din raza de

aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această excludere nu a fost

reținută de tribunal în considerarea art. 2 alin. (1) din lege, invocat de

apelanți, ci în considerarea lipsei calității de unitate deținătoare a pârâtei,

astfel că nu se impunea analizarea aplicabilității în speță a art. 2 și nici a

existenței titlului pârâtei sau a modalității de preluare.

Curtea va înlătura și

argumentele referitoare la încălcarea dreptului de acces la o instanță și a

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., constatând că soluția dată de tribunal nu

închide reclamanților-apelanți orice cale de a supune analizei unei instanțe de

judecată dreptul pretins de aceștia, ci pur și simplu constată că pârâta nu

este supusă dispozițiilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001.

Totodată, sunt

nefondate și criticile legate de lipsa independenței instanței, care nu sunt

susținute în speță de nici o afirmație concretă care să substanțieze o asemenea

acuză și nu pot fi primite în aceste condiții.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți, care au

invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia au formulat următoarele critici:

curtea de apel a menținut soluția fondului sub aspectul constatării că pârâta

nu are calitate de unitate/entitate învestită cu soluționarea notificării în

sensul Legii nr. 10/2001, pe considerentul că în prezent aceasta este persoană

juridică de drept privat, iar „unitate deținătoare poate fi un subiect de drept

public, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau

privată asupra unui bun ce face obiectul legii”.

Soluția este lipsită

de temei legal, fondându-se doar pe aprecieri de ordin subiectiv, care tind la

limitarea câmpului de aplicare al legii.

Instanța de apel a

completat motivarea fondului prin trimitere la dispozițiile cap. 2 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, pe care le-a interpretat eronat,

în sensul că enumerarea exemplificativă din cap. 2 al Normelor ar exclude

situația pârâtei de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

În realitate, această

enumerare nu exclude de la aplicabilitatea Legii nr. 10/200 „entitățile cu

personalitate juridică” care au înregistrat în patrimoniul lor bunul notificat,

indiferent de titlu.

Includerea în această

enumerare a „organizațiilor cooperatiste”, care sunt esențialmente persoane

juridice private, conduce la interpretarea că dispozițiile legale analizate nu exclud

de la aplicabilitatea legii acest tip de persoane, cum ar fi și pârâta.

Chiar și argumentul

reținut în considerentele hotărârii atacate, legat de efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 830/2008 privind incidența legii și în cazul societăților comerciale

cu capital integral privat, conduce la concluzia că persoanele juridice private

nu sunt excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001.

O altă interpretare a

legii ar conduce la neconstituționalitatea acesteia și a normelor de aplicare,

prin raportare la art. 16, art. 44 alin. (2) și art. 20 din Constituție.

Aplicabilitatea în

cauză a Legii nr. 10/2001, sub aspectul stabilirii calității pârâtei de unitate

deținătoare, rezultă din dispozițiile art. 1, art. 9, art. 22 alin. (1) din

lege și art. 9.1 din Normele metodologice de aplicarea a acesteia, neaplicate

de instanța de apel.

Art. 1 din lege

circumscrie aria imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001 prin raportare

la persoana care le-a preluat, ajungându-se astfel implicit și la delimitarea

sferei persoanelor ce intră în noțiunea de unitate deținătoare: „se restituie

imobilele preluate în mod abuziv de către stat, organizații cooperatiste sau

orice alte persoane juridice”.

Art. 9 din lege

prevede în mod expres că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în

posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se

află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini”.

Art. 22 alin. (1) din

lege prevede că „persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului" (legea nu face nici o

distincție, sub aspectul caracterului de persoană juridică publică sau

privată).

Art. 9.1 din Normele

metodologice, în explicarea sintagmei „indiferent în posesia cui se află în

prezent” din art. 9 al legii, arată că această sintagmă are semnificația:

- pe de o parte, că

incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea

deținătorului (minister, primărie, instituție publică, societate comercială cu

capital de stat, organizație cooperatistă și altele asemenea.” Interpretarea

corectă a sintagmei „organizațiile cooperatiste și altele asemenea” este aceea

că organizațiile cooperatiste sunt de drept privat, iar „altele asemenea” pot

fi și alte persoane juridice de drept privat, enumerarea din lege nefiind

limitativă.

- pe de altă parte,

are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea

unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data

intrării în vigoare a legii (care este momentul nașterii dreptului la

restituire).

În concluzie, chiar

dacă s-ar reține că pârâta ar fi o persoană juridică de drept privat, ea nu

este exclusă de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Calitatea pârâtei de

„unitate deținătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 a fost recunoscută și

prin jurisprudența I.C.C.J., care a fost ignorată de prima instanță.

Neraportarea instanței la această practică previzibilă reprezintă o încălcare a

dreptului la un proces echitabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a dat

o interpretare trunchiată dispozițiilor art. 21 alin. (1)-(3) din Legea nr.

10/2001, care reglementează situația notificărilor adresate unităților

deținătoare, având calitatea de persoane juridice de drept public, fără ca prin

aceste prevederi să se instituie o interdicție legală de recuperare a

imobilelor notificate către astfel de persoane juridice și al căror statut

juridic se modifică ulterior notificării, dacă acestea sunt deținătoarele

imobilelor la data notificării.

Din această

perspectivă, instanța a avut de lămurit problema calității pârâtei de a fi

subiect de drept public sau privat și efectul acestei calificări în raport de

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

În mod greșit,

instanța de apel a menținut motivarea primei instanțe privind abrogarea

constituțională (1991) implicită a dispozițiilor art. 186 din Statutul nr.

4593/1949, care prevedeau că „episcopiile sunt persoane juridice de drept

public”.

Faptul că prin

Constituție s-a recunoscut autonomia față de stat a cultelor religioase nu

poate modifica dispoziția din statutul mai sus menționat, care prevedea

statutul de persoană juridică de drept public al B.O.R.

Importantă este

situația juridică a unității deținătoare de la data notificării și nu

schimbarea regimului său juridic ulterior, prin Legea nr. 489/2007, pe care

chiar instanța de apel recunoaște că nu o poate aplica retroactiv, față de

momentul învestirii pârâtei cu soluționarea notificării (2003).

Față de raportarea

instanței de apel la dispozițiile constituționale, s-a considerat nu mai e

cazul să se pronunțe asupra motivului de apel care viza aplicarea retroactivă a

legii, modificând sub acest aspect motivarea instanței de fond. Pârâta invocă

modificările aduse statutului B.O.R. prin hotărârea Adunării Naționale

Bisericești din 10 iunie 1973 (în care se menționa doar statutul de persoane

juridice), aprobată prin Decretul nr. 384 din 10 iulie 1973 al Consiliului de

stat al R.S.R. (nepublicat în M. Of. și deci inopozabil).

În aceste condiții,

este nelegală motivarea instanței că „statutul de persoană juridică de drept

public sau privat nu poate fi arogat printr-un act intern al persoanei

juridice”.

Această calitate nu

și-au „arogat-o” doar prin dispoziții statutare interne, din moment ce Statutul

a primit o aprobare prin decret al unui organ legiuitor stabilit de

Constituție, în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (2) din Decretul nr.

177/1948.

Dispozițiile art. 154

din Constituție nu pot fi considerate că au abrogat implicit dispoziția din

statutul B.O.R., dacă nici Consiliul legislativ nu a propus abrogarea acestei

dispoziții în termenul constituțional. Ca atare, conform principiilor de

interpretare a normelor juridice și a aplicării lor în timp, este cert că

decretul din 1949 a fost abrogat expres abia prin H.G. nr. 53/2008, deci

posterior notificării.

Decizia Curții

Constituționale nr. 43/1993, la care face trimitere instanța, nu se referă nici

ea expres la acest statut al bisericii, astfel că nu se pot face niciun fel de

analogii ale legii sub acest aspect, care să justifice soluția pronunțată în

cauză.

Dreptul

beneficiarilor legii la restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de stat nu

poate fi anihilat în cazul în care, ulterior notificării, unitățile deținătoare

își schimbă regimul juridic. Acesta este un aspect al achitabilității unei

proceduri judiciare, din perspectiva respectării dispozițiilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, plasându-i pe reclamanți în

imposibilitatea de a-și redobândi bunurile și de a avea un acces la justiție,

pentru a se verifica încălcarea dreptului civil. În acest mod, accesul la

justiție a devenit teoretic și iluzoriu, reclamanții neputând beneficia de o

examinare reală și efectivă a cererii cu caracter civil, în sensul art. 6 par.

1 din C.E.D.O.

Chiar și în

eventualitatea în care pârâta nu mai are în prezent calitatea de persoană

juridică de drept public, ci doar de utilitate publică, aceasta nu înseamnă că

ea nu are obligația soluționării notificării și că în caz de omisiune ori refuz,

instanța nu ar putea ea însăși să se pronunțe direct asupra notificării rămase

nesoluționate; în caz contrar, decizia nr. XX/2007 ar rămâne fără finalitate.

instanța a exclus imobilul litigios din categoria bunurilor preluate abuziv,

încălcând astfel prevederile art. 2 lit. i) și art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În mod nelegal,

curtea de apel a apreciat că excluderea imobilului din raza de aplicare a Legii

nr. 10/2001 nu a fost reținută de tribunal în considerarea art. 2 alin. (1) din

lege, ci în considerarea lipsei calității de unitate deținătoare a pârâtei,

astfel că nu se mai impunea analizarea aplicabilității în speță a art. 2 și

nici a existenței titlului pârâtei sau a modalității de preluare.

Prin această

motivare, instanța de apel le-a încălcat reclamanților dreptul de acces la

justiție, garantat de art. 6 din C.E.D.O., întrucât nu a analizat nici măcar

inexistenta titlului statului, adică încălcarea dreptului de proprietate al

reclamanților sau a titlului cu care pârâta deține imobilul litigios. Or,

verificarea acestor aspecte era necesară, deoarece stabilirea incidenței Legii

nr. 10/2001 se face prin raportare la bun, iar imobilul litigios intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu, în sensul art. 2 lit. i)

din lege.

Lipsa unui titlu al

Statului asupra bunurilor litigioase este confirmată chiar de împrejurarea că

pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor nu a putut înfățișa actul în baza căruia

deține imobilele sau titlul prin care i-ar fi fost transferată proprietatea

asupra lor.

Pârâta nu a probat

dreptul de proprietate asupra terenului și nici asupra celorlalte construcții

aflate pe acesta, ci, dimpotrivă, din chiar întâmpinarea pe care a depus-o în

apel, rezultă că deține de la stat imobilul litigios. Pârâta se încadrează

astfel în ceea ce Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 definesc ca fiind

unitatea deținătoare, respectiv „entitatea cu personalitate juridică care

exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu

privire la un bun ce face obiectul legii”.

Reclamanții sunt

persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, ceea ce instanțele anterioare au ignorat, deși la dosar fusese depus

titlul de proprietate asupra imobilului litigios, constând în contractul de

vânzare-cumpărare din 12 mai 1945, titlu care nu a fost revocat sau infirmat pe

cale judiciară și căruia nu i-a fost opus un titlu translativ de proprietate,

nici al statului și nici al deținătorului actual.

anterioare au încălcat principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 1

C. civ. și art. 15 din Constituția României.

Aceasta deoarece,

s-au raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată ca urmare a

modificărilor succesive ale acesteia și ale Normelor metodologice de aplicare,

fără să țină seama și de norma în vigoare la data promovării notificării din

2001 (adresată Primăriei București) și din 2003, data notificării adresate

pârâtei.

La data notificării,

art. 20 alin. (1) din lege prevedea că „Imobilele, terenuri și construcții,

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi

restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.”

Această formă a art.

20 din lege, care prevedea aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 pentru orice

persoană juridică, ca unitate deținătoare, a fost menținută până în 2005, când

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Aparenta

„restrângere” a sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 la persoanele juridice

de drept public s-a făcut prin Legea nr. 247/2005, la 2 ani după notificarea

Arhiepiscopiei, timp în care aceasta ar fi trebuit să o soluționeze.

De altfel, nici măcar

această limitare din 2005 nu exclude total persoanele juridice de drept privat

de la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, deoarece, așa cum s-a arătat deja,

organizațiile cooperatiste nu sunt persoane juridice de drept public, ci de drept

privat și intră sub incidența legii.

Așadar, Legea nr.

10/2001 în forma inițială era aplicabilă în speță raportat nu doar la data

notificării inițiale a Primăriei București, dar și la data notificării

Arhiepiscopiei București, respectiv la data de 30 septembrie 2003.

Întemeindu-și soluția

pe dispozițiile art. 21, în forma republicată ca urmare a modificării

intervenite în 2005, prin Legea nr. 247/2005, instanța de apel a aplicat

retroactiv legea civilă.

În determinarea legii

aplicabile unei situații juridice concrete (cum este și notificarea), trebuie

avută în vedere regula conform căreia o situație juridică produce acele efecte

care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, regulă

cristalizată în adagiul tempus regit actum.

Potrivit principiului

menționat, legea dispune numai pentru viitor, ea neputându-se aplica

raporturilor juridice născute ori situațiilor ivite anterior intrării sale în

vigoare.

A decide că, prin

dispozițiile noi ale Legii nr. 10/2001 s-ar putea desființa sau modifica

situații juridice anterioare apariției lor, ar însemna să se încalce principiul

constituțional al neretroactivității.

Beneficiul Legii nr.

10/2001 nu poate fi înlăturat prin aplicarea formei modificate a legii,

posterior notificării, întrucât legea specială a fost adoptată tocmai în scopul

reparării prejudiciului cauzat proprietarilor deposedați în perioada regimului

comunist, prin restituirea în natură sau echivalent a proprietăților preluate

de Stat mod abuziv.

A menține soluția în

cauză, ar însemna să se încalce dreptul recunoscut prin lege reclamanților,

lipsind de finalitate însăși Legea nr. 10/2001, prin punerea proprietarilor în

imposibilitatea de a-și recupera bunurile, doar pe motivul că deținătorul

actual și-ar fi schimbat calitatea printr-un act de organizare internă după ce

a fost învestit cu notificarea în baza Legii nr. 10/2001 sau că legiuitorul a

schimbat pe parcursul aplicării legii sfera de aplicabilitate.

Menținerea soluției

pronunțate în cauză pe acest aspect ar însemna punerea în discuție a

neconstituționalității art. 21 din Legea nr. 10/2001 (forma actuală) prin

raportare la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

respingere a acțiunii, confirmată în apel, reclamanților li s-a încălcat

dreptul de acces la justiție, consacrat de art. 6 din C.E.D.O., art. 21 din

Constituția României și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

XX/2007.

Accesul la justiție,

corolar al dreptului la un proces echitabil, implică posibilitatea titularului

său de a se adresa instanței în vederea valorificării unor drepturi și interese

legitime, pe baza unor legi și practici previzibile.

Motivarea instanței

de apel, prin raportare la dispozițiile modificate ale Legii nr. 10/2001,

încalcă condiția „independenței instanței”, în accepțiunea C.E.D.O. Din această

perspectivă, trebuie să subziste o independență a puterii judecătorești față de

puterea legiuitoare și, în special, față de cea executivă, rezultată din teoria

separației puterilor în stat, reflectată în Constituție (art. 124 alin. (4))

prin formula „judecătorii sunt independenți și se supun doar legii”.

Din acest punct de

vedere, în doctrina de specialitate se arată că poziția independentă a puterii

judecătorești față de legislativ presupune că legiuitorul nu poate să intervină

în procesul de judecată în altă formă decât cea a emiterii unor legi, pe care

instanțele de judecată să le pună în aplicare. Spre exemplu, constituie o

ingerință în dreptul oricărei persoane la un tribunal independent față de

legislativ, faptul că Parlamentul unei țări emite o lege, cu aplicare

retroactivă, care influențează soluționarea litigiilor la care statul este

parte, impunând judecătorului, prin lege, promovarea unei soluții în favoarea

statului.

Intimata-pârâtă a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, sens în care

a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare privind lipsa calității

sale de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

este de menționat că acele critici care se referă la neconstituționalitatea

Legii nr. 10/2001, invocate sub forma unui motiv de recurs, nu pot fi analizate

de instanța de judecată, deoarece verificarea concordanței unei dispoziții

legale cu Constituția este de competența exclusivă a Curții Constituționale,

potrivit art. 146 din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992; de altfel,

în această fază procesuală, reclamanții au invocat, separat de motivele de

recurs, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, considerate neconforme cu Constituția, iar

instanța a dispus sesizarea Curții Constituționale, în condițiile art. 29 din

Legea nr. 47/1992.

fondului sub aspectul constatării că pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor nu are

calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 și, prin urmare,

nici obligația de soluționare a notificării prin acordarea de măsuri

reparatorii, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legale incidente, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Astfel, contrar

susținerilor recurenților, în stabilirea calității de unitate deținătoare nu

prezintă relevanță dispozițiile art. 22 alin. (1) teza I și art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul de reglementare al acestora nu vizează

problema de drept în discuție.

Potrivit art. 22

alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001, „Persoana îndreptățită va notifica în

termen de 6 luni (termen prelungit cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și cu

încă 3 luni O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei

legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a

imobilului.”

Rezultă că obiectul

de reglementare al acestei norme îl constituie termenul de formulare a

notificării. Referirea făcută în cuprinsul ei la persoana juridică deținătoare,

în absența oricărui criteriu de determinare a acestei noțiuni, face ca

respectiva normă să fie lipsită de semnificație juridică în ce privește

determinarea persoanelor juridice care au calitatea de unități deținătoare, pe

acest aspect prezentând relevanță alte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, după

cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice ale persoane juridice în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în

echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile

prezentei legi.”

Rezultă că norma

enunțată stabilește domeniul de aplicare al legii speciale din punctul de

vedere al modalității de preluare a imobilelor și a perioadei de preluare,

preluări abuzive, operate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și în

baza Legii nr. 139/1940.

În acest sens este și

interpretarea dată prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2005, care menționează la pct. 1.1. că

„Domeniul de aplicare prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege este stabilit numai

la acele preluări abuzive produse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

(denumit în continuare perioadă de referință), singura excepție expresă admisă

de lege fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Invocarea

oricăror alte temeiuri de preluare abuzivă anterioare sau posterioare acestei

perioade de referință nu este admisibilă în cadrul procedurii prevăzute de

lege.”

Prin urmare,

indicarea în cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a persoanelor

juridice care au operat preluări abuzive în perioada de referință a legii

(stat, organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice) nu are nicio

relevanță în stabilirea calității de unitate deținătoare chemată, potrivit

legii, să soluționeze notificările de restituire, unde interesează cine deține

bunul la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

Nu se poate pune,

așadar, semnul egalității între persoanele juridice care au operat preluări

abuzive de imobile în perioada de referință a legii și unitățile deținătoare

cărora le revine obligația de restituire, Legea nr. 10/2001 înțelegând să dea o

reglementare distinctă acestora din urmă.

Astfel, noțiunea de

unitate deținătoare își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, „Imobilele, terenuri și

construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare.”

Din aceste dispoziții

rezultă că au calitatea de „unități deținătoare”, cărora le revine obligația de

a soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii, fie

persoanele juridice care se încadrează în categoria celor prevăzute expres și

limitativ, respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale,

societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații

cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data

intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin urmare, în afara

persoanelor juridice de natura celor expres și limitativ prevăzute de art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de unități deținătoare „orice

alte persoane juridice de drept public”, conform tezei finale a aceluiași

articol.

Că aceasta este

interpretarea corectă a noțiunii de „unitate deținătoare” în sensul Legii nr.

10/2001 rezultă și din definiția dată acestei noțiuni prin Normele metodologice

de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

La capitolul 2 din

Norme, sintagma „unitate deținătoare”din lege a fost definită ca fiind „fie

entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul

de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii

(minister, primărie, instituția prefectului sau orice altă instituție publică),

fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul

său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul

legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu

capital de stat, organizații cooperatiste)”.

Noțiunea de „unitate

deținătoare” nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deține bunul,

indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat, cum greșit

pretind recurenții cu trimitere la art. 9 din lege.

Este adevărat că art.

9 prevede obligația de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv

„indiferent în posesia cui se află în prezent”, numai că această sintagmă nu dă

un sens mai larg decât cel din art. 21 alin. (1) noțiunii de unitate

deținătoare.

Cele două texte sunt

norme de reglementare a unor aspecte distincte în sistemul de aplicare al Legii

nr. 10/2001.

Astfel, art. 9 este

cuprins în Cap. 2 „Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin

echivalent” și stabilește, cu valoare de principiu, regula restituirii în

natură a imobilelor preluate în mod abuziv.

Art. 21 este cuprins

în Cap. 3 „Proceduri de restituire” și stabilește categoriile de deținători ai

imobilelor preluate în mod abuziv cărora le revine obligația de restituire.

Prin urmare, sensul

sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent” din art. 9 al Legii

nr. 10/2001 nu poate fi altfel stabilit decât prin raportare la acele

dispoziții ale legii care reglementează unitățile deținătoare obligate la

restituire.

Din acest punct de

vedere, în mod legal instanțele anterioare au reținut că obligația de a

răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu aparține oricărui

deținător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice

prevăzute la art. 21 din lege.

Recurenții susțin

fără temei că Legea nr. 10/2001 nu exclude calitatea de unitate deținătoare a

nici unei persoane juridice de drept privat care deține bunul preluat abuziv la

data intrării în vigoare a legii, pe motiv că enumerarea din lege a persoanelor

juridice de drept privat nu ar fi limitativă și că în acest sens ar trebui

înțeleasă sintagma „și altele asemenea” menționată după organizațiile

cooperatiste, la pct. 9.1 din Normele metodologice.

În explicitarea

sintagmei „indiferent în posesia cui se află în prezent” din art. 9 al legii,

Normele metodologice prevăd la pct. 9.1 că această sintagmă are semnificația că

incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea

deținătorului, sens în care se enumără ca deținători „minister, primărie,

instituție publică, societate comercială cu capital de stat, organizație

cooperatistă și altele asemenea”.

Întrucât normele

metodologice nu pot decât să organizeze aplicarea legii, iar nu să adauge la

lege, sintagma „și altele asemenea” folosită de pct. 9.1 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu poate avea un alt

înțeles decât acela că se referă la alte persoane juridice de drept public, așa

cum prevede în mod expres art. 21 alin. (1) din lege, cu care art. 9 trebuie

corelat, conform celor deja arătate.

În concluzie, pot

avea calitatea de unități deținătoare, cărora le revine obligația de

soluționare a notificărilor, doar regiile autonome, societățile sau companiile

naționale, societățile comerciale la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar,

organizațiile cooperatiste și orice alte persoane juridice de drept public,

care dețin imobilul la data intrării în vigoare a legii.

Cum entitatea

notificată de recurenții-reclamanți, respectiv pârâta Arhiepiscopia

Bucureștilor, nu se identifică, cu niciuna dintre persoanele juridice expres

prevăzute de prima teză a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (regii

autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul

sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau

asociat majoritar, organizații cooperatiste), în mod corect instanțele

anterioare au verificat dacă aceasta era persoană juridică de drept public la

data intrării în vigoare a legii speciale de reparație, întrucât numai un

astfel de statul ar fi legitimat-o drept „unitate deținătoare”, conform tezei

finale a aceluiași articol.

Concluzia la care au

ajuns ambele instanțe, aceea că pârâta Arhiepiscopia Bucureștilor era persoană

juridică de drept privat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

corectă, iar argumentul care justifică această concluzie rezidă în dispozițiile

art. 29 alin. (5) din Constituția României, adoptată în anul 1991, care

consacră autonomia față de stat a cultelor religioase.

Întrucât calitatea de

persoană juridică de drept public implică exercitarea autorității de stat, ea

nu poate rezulta decât din lege, iar nu din dispoziții de aplicarea internă,

cum sunt cele ale statutelor de organizare și funcționare a unei persoane

juridice.

De aceea, atunci când

a stabilit statutul pârâtei Arhiepiscopia Bucureștilor, din punctul de vedere

al criteriului dreptului de care aparține această persoană juridică, în mod

corect curtea de apel s-a raportat la dispozițiile Constituției din 1991, iar

nu la dispozițiile din Statutul B.O.R. Lipsa de relevanță a dispozițiilor

statutare în dezlegarea problemei de drept în discuție justifică neanalizarea

criticilor din apel formulate cu referire la Statutul B.O.R. din anul 1949, iar

din același considerent, nu se impune nici analizarea criticilor din recurs formulate

în același sens.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile normative care prezentau relevanță pe

aspectul în discuție erau cele ale art. 29 alin. (5) din Constituția din 1991,

prin care s-a instituit principiul autonomiei cultelor religioase față de stat.

Cum arhiepiscopia

este parte a B.O.R., iar aceasta din urmă este un cult religios, având în

vedere principiul constituțional al autonomiei cultelor religioase față de

stat, concluzia instanțelor anterioare, în sensul că pârâta Arhiepiscopia

Bucureștilor era persoană juridică de drept privat la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, este corectă.

Că este așa rezultă

și din calificarea pe care Curtea Constituțională a făcut-o în anul 1993, în

considerentele Deciziei nr. 43 din 08 iulie 1993, în ceea ce privește unitățile

de cult, respectiv că acestea nu sunt unități bugetare, iar angajații lor nu

sunt funcționari publici. Această calificare exclude natura de drept public a

unităților de cult, fiind astfel relevantă în dezlegarea problemei de drept

care se pune în speță, contrar susținerilor recurenților.

Ca atare, în speță nu

este vorba despre schimbarea statutului juridic al pârâtei ulterior notificării

(din persoană juridică de drept public în persoană juridică de drept privat),

spre a se pune problema încălcării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului, cum greșit se pretinde în recurs, statutul pârâtei la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 (moment care interesează în determinarea calității

de unitate deținătoare) fiind acela de persoană juridică de drept privat,

potrivit celor susmenționate.

Cât privește faptul

că prin alte hotărâri judecătorești s-ar fi stabilit calitatea pârâtei

Arhiepiscopia Bucureștilor de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001,

acesta nu impunea pronunțarea aceleiași soluții în speță, întrucât practica

judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc.

că, prin soluția pronunțată în cauză, aceea de respingere a acțiunii pe motiv

că pârâta nu este unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, instanțele

ar fi exclus imobilul litigios din categoria bunurilor preluate abuziv,

încălcând prevederile art. 2 lit. i) și art. 3 din Legea nr. 10/2001, critici

ce nu sunt fondate.

Astfel, în reglementarea

dreptului la reparație, Legea nr. 10/2001 instituie mai multe condiții

cumulative, referitoare nu doar la natura preluării bunului solicitat și la

calitatea solicitantului de persoană îndreptățită la restituire, ci și la

persoanele ce au obligația de restituire.

Or, dintre aceste

condiții, prioritară era aceea a existenței în sarcina entității notificate a

obligației de restituire, îndeplinirea celorlalte fiind ineficientă cât timp

entitatea notificată nu face parte din categoriile de persoane cărora Legea nr.

10/2001 le impune obligația de restituire.

În speță, după

analizarea dispozițiilor în materie ale Legii nr. 10/2001, instanțele de fond

au constatat că entitatea notificată, respectiv pârâta Arhiepiscopia

Bucureștilor, nu are obligația de restituire, întrucât nu este unitate

deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001. Nefiind astfel îndeplinită una dintre

condițiile cumulative, de fond, ale dreptului la restituire, a devenit inutilă

verificarea celorlalte, care priveau modalitatea de preluare de către stat a

imobilului litigios și calitatea de proprietari a reclamanților la data

preluării. În consecință, în mod corect, curtea de apel a confirmat soluția

fondului de respingere a cererii de chemare în judecată, considerând că nu se

mai impunea analizarea condițiilor prevăzute de art. 2 și art. 3 din Legea nr.

10/2001, iar în acest context nu se poate pune problema încălcării, în cauză, a

dispozițiilor art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

faptul că instanțele nu au analizat modalitatea de preluare a bunului litigios

de către stat și calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire

nu echivalează cu încălcarea dreptului reclamanților de acces la justiție, din

perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, cum greșit se

pretinde în recurs.

În accepțiunea normei

convenționale invocate, dreptul de acces la justiție presupune posibilitatea

părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente

pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate

garanțiile procesuale oferite de lege. Or, reclamanții au beneficiat în

prezentul litigiu de un control judecătoresc efectiv al pretențiilor lor, în

cadrul căruia nu s-a mai impus însă verificarea condițiilor prevăzute de art.