ÎCCJ, decizie (scj.ro #143849)

Dreptul de accesiune. Condiții și efecte. Concesionarea terenurilor agricole. Valorificarea activelor. Procedura de delimitare.Inventariere

Cuprins pe materii: Drept comercial. Drepturi reale

Indice alfabetic: accesiune

-concesionare terenuri agricole

- valorificare active

C. civ. din 1864, art.482

HG nr.1010/1999

Legea nr.268/2001,art. 7

Potrivit dreptului comun, proprietarul imobilului principal (teren) nu dobândește un drept de proprietate pur și simplu asupra investiției realizate pe teren, decât în momentul în care își exercită dreptul de accesiune într-o formă pozitivă. Rezultă că proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar proprietarul plantației are, asupra aceleiași investiții, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie.

Scopul legiuitorului, la emiterea HG nr.1010/1999, prin care a dispus concesionarea terenurilor agricole, pe o durată de 49 de ani, societăților comerciale care vor fi privatizate, a fost tocmai acela de a asigura valorificarea activelor pe care acele societăți le dețineau, cu titlu de proprietar, pe terenurile în discuție (construcții, plantații de vii și pomi fructiferi etc.).

Prin dispozițiile art.7 din Legea nr.268/2001 se instituie procedura de delimitare, prin inventariere, doar a terenurilor cu destinație agricolă, nu și a investițiilor aflate pe aceste terenuri și se dispune preluarea în patrimoniul ADS, doar a terenurilor proprietate publică sau privată a statului, nu și a activelor ce fac parte din patrimoniul societăților comerciale ce au exploatat anterior aceste terenuri.

Sectia a II a civila, Decizia nr. 1758 din 23 noiembrie 2017

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 octombrie 2006 la Tribunalul București, Secția a VI-a Comercială (în prezent Secția a VI-a Civilă), reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.x din 29 iunie 2006 încheiat între AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI și B.; să se constate valabilitatea contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003 încheiat între ADS și A., contract care se află în derulare; să fie obligată pârâta ADS la executarea în natură a obligației asumate prin contractul de concesiune nr. x din 24 iunie 2003, respectiv la predarea bunului concesionat, în vederea exploatării de către reclamantă; să fie obligată pârâta ADS la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 3.485.862,59 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamantă ca urmare a neexploatării bunului concesionat prin contractul nr.x din 24 iunie 2003 din cauza nerespectării de către ADS a obligațiilor sale contractuale, suma în cuantum de 3.485.862,59 lei fiind compusă din:

- 1.694.598,59 lei reprezentând cheltuieli mijloace fixe, materiale și dotări;

- 200.272 lei, reprezentând cheltuieli aferente retribuțiilor 2004 -2006 (pază obiective, cramă, ferma 5 vinificație);

- 1.263.335 lei reprezentând profit minim din activitatea de vinificație;

- 327.657 lei reprezentând redevențe 2004 - 2006.

Prin sentința comercială nr.8745 pronunțată la data de 3 iunie 2009 în dosarul nr.x/3/2006 Tribunalul București, Secția a VI-a Comercială a admis în totalitate acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.x din 29 iunie 2006 încheiat între ADS și pârâta B., a constatat valabilitatea contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 încheiat între ADS și A., a dispus obligarea pârâtei ADS la executarea în natură a obligației asumate conform contractului nr.x din 24 iunie 2003, respectiv la predarea bunului concesionat, a obligat pârâta ADS la plata către reclamantă a sumei de 2.834,814,92 RON conform expertizei - contravaloare prejudiciu și a obligat aceleași pârâte, în solidar la suportarea cheltuielilor de judecată conform art.274 C. proc. civ., onorariu de expert, taxă de timbru și onorariu avocațial în cuantum de 147.643,78 lei RON.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut, în esență, că între ADS și reclamanta A. s-a încheiat contractul de concesiune cu nr.x din 24 iunie 2003, niciodată reziliat din punct de vedere juridic.

Legea cadru a acestui contract este Legea nr.219/1998 în baza căreia terenul în litigiu a făcut obiectul a trei contracte de concesiune: 1. cu C., 2. cu reclamanta A. și 3. cu pârâta B.

Primul a fost reziliat pentru încălcarea obligațiilor contractuale de către C.

S-a reținut că dreptul de concesiune îi conferă titularului său proprietatea asupra plantațiilor obținute sau clădirilor edificate pe terenul concesionat, fiind aplicabil principiul accesiunii conform căruia dreptul de proprietate revine proprietarului bunului concesionat.

S-a considerat că este evident dreptul de a recupera investițiile constând în plantațiile realizate de C., dar nu și dreptul de proprietate asupra acestora. Astfel, raportat la art. 23 din Legea nr. 268/2001, și la împrejurarea inexistenței vreunui antecontract de vânzare-cumpărare sau a vreunei cereri din partea C., s-a apreciat că este evident că plantațiile au fost restituite de către aceasta pârâtei ADS, nefiind invocat vreun titlu de proprietate al C. pe parcursul litigiului, acesta neputând rezulta din procesele verbale de licitație organizate de D. întrucât reglementările legale în materie nu impun interpretarea constituirii unui regim special de la regula dreptului comun privind accesiunea pentru această situație.

S-a apreciat că, dacă în contractul supus analizei (nr. x/2003), nu s-ar fi inclus plantațiile de vie și livezi, scopul concesiunii nu ar fi putut fi realizat, deși redevența ar fi fost achitată. S-a reținut în scopul demonstrării acestui argument și sentința nr.5 din 25 ianuarie 2007 a Curții de Apel București în care se apreciază că au făcut obiectul concesiunii „terenurile deopotrivă cu plantațiile încorporate în acestea”.

La toate acestea se adaugă și faptul că prin procesul-verbal de punere în posesie a concesionarului A. încheiat la data de 10 iulie 2003, se menționează că din cele 437 ha terenuri cu destinație viticolă, plantații viticole efective există doar pe 224 ha.

Totodată, tribunalul a luat în considerare și faptul că în contractul de prestări servicii încheiat între A. și C. la data de 28 februarie 2003 se prevede obligația C. de a efectua în favoarea reclamantei lucrări la plantațiile de vie și a apreciat că acest contract reprezintă recunoașterea inechivocă din partea C. a inexistenței unui drept de proprietate asupra plantațiilor de vie.

S-a înlăturat argumentul pârâtei ADS referitor la intervenția pactului comisoriu de gradul III și rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003 în baza acestui pact față de împrejurarea că instanța, verificând îndeplinirea condițiilor aplicării acestuia, nu a putut constata intervenit respectivul pact. În cazul dedus judecății, pactul comisoriu nu este de natură a duce la rezilierea automată a contractului fără intervenția unei hotărâri judecătorești, rolul instanței de judecată neputând fi suprimat total întrucât aceasta urmează a analiza culpa contractuală a debitorului obligației.

Din analiza succesiunii faptelor, în speță s-a constatat că reclamanta a invocat încălcarea obligațiilor de către pârâta ADS încă din 25 octombrie 2004 astfel cum rezultă din adresa depusă la fila x a vol.II al cauzei invocând ulterior, la data de 15 februarie 2005, excepția de neexecutare a contractului, iar în data de 15 august 2005, pârâta a comunicat reclamantei că figurează în evidențe cu un debit de 50.556,15 lei reprezentând redevență neachitată și penalități aferente. În speță, debitul invocat a fost achitat de către reclamantă prin O.P. nr.x din 19 octombrie 2005.

S-a apreciat că rezilierea acestui contract nu poate fi invocată de către pârâta ADS pentru vreo eventuală culpă a reclamantei, anterioară pierderii posesiei terenului de către aceasta, și ca efect al actelor pârâtei B., atâta vreme cât ea însăși (ADS) nu și-a îndeplinit obligația contractuală asumată de a asigura exploatarea liniștită pe o perioadă de 49 de ani și nici obligațiile statuate prin art.7.1.9 și art.7.2.1 ale aceluiași contract.

S-a reținut că acțiunea este întemeiată, contractul de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 încheiat între pârâta ADS și reclamanta A. fiind perfect valabil, ca urmare a îndeplinirii condițiilor de valabilitate a excepției de neexecutare a contractului și a neaplicării pactului comisoriu de gradul III, efectele acestuia fiind analizate anterior, și cenzurate de instanță cu această ocazie.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a contractului de concesiune nr.x/29.06.2006 încheiat între ADS și pârâta B., acesta a fost analizat raportat la cele stabilite cu privire contractul de concesiune nr.x/2003, împrejurare față de care încheierea unui alt act similar este lovită de nulitate absolută, întrucât acest al doilea contract are o cauză imorală, fiind și lipsit de obiect.

Nu este vorba de o imposibilitate relativă a obiectului, ci absolută, neexistând posibilitatea concretă ca ADS să concesioneze de 2 ori același bun cu încălcarea prevederilor primului contract.

S-a stabilit că pârâta B. avea cunoștință de existența primului contract de concesiune conform adresei de la fila x a Vol.II a dosarului din data de 12 ianuarie 2004, prin care ADS o înștiințează în acest sens, astfel încât susținerile cu privire la buna sa credință au fost înlăturate, reținându-se că la momentul încheierii acestui al doilea contract și-a asumat un risc major de pierdere a drepturilor ce i se confereau.

De asemenea, au fost înlăturate și susținerile din întâmpinări conform cărora contractul nr.x/2003 a încetat prin modificarea și completarea Legii nr.268/2001 cu Legea nr.249/2003, primul contract fiind încheiat sub incidența unei legislații (Legea nr.268/2001), aceasta fiind cea aplicabilă, neputându-se aprecia că modificarea ulterioară va retroactiva asupra situației de fapt creată sub imperiul Legii nr.268/2001.

În capitolul IX din contract, de altfel, sunt statuate expres modurile de încetare a acestuia, legislația în vigoare neprevăzând cazuri de legi care prin efectul lor modificator conduc automat la încetarea unor contracte încheiate anterior sub puterea altui act normativ. Această completare de legislație nu justifică rezilierea unui contract de concesiune, ci impune crearea de condiții legale de către autoritate de  a  concesiona terenul investitorului ce a achiziționat un activ numai în măsura în care acest lucru este posibil și nu cu nesocotirea unui contract valabil încheiat.

Urmare a admiterii celor 2 capete de acțiune, tribunalul a dispus obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației asumate prin contractul constatat valabil nr.x din 24 iunie 2003, respectiv la predarea bunului concesionat în scopul exploatării acestuia de către reclamantă, conform art.969 C. civ. și art.1073 C. civ.

Cu privire la ultimul capăt al acțiunii referitor la prejudiciul suferit de către reclamantă urmare a neexploatării bunului concesionat prin contractul valabil nr. x din 24 iunie 2003, pentru perioada noiembrie 2003 la zi, s-a reținut expertiza efectuată în cauză, pentru a da eficiență dreptului creditorului de a solicita daune interese în compensarea prejudiciului suferit prin încălcarea obligațiilor contractuale.

S-a făcut analiza prevederilor art.2.1 raportat la art.6.1.1 și art.6.1.2 din contract, ca și art.7.1.1 din același act și reținându-se că reclamanta a notificat pârâta ADS în mai multe rânduri în legătură cu situația creată prin nerespectarea contractului, iar aceasta nu a luat nici o măsură pentru a remedia criza apărută, și-a încălcat propriile obligații de a nu-l tulbura pe concesionar, care nu și-a mai putut exercita, începând cu data de 11 noiembrie 2003 drepturile prevăzute de articolele indicate anterior din contractul părților.

Prejudiciul astfel suferit, a fost analizat de expertiza contabilă efectuată în cauză, prin prisma pagubei efectiv produse (

damnum emergens

) și a beneficiului ce nu s-a mai putut realiza (

lucrum cessans

). Acesta se cuantifică pentru anii 2004-2006 la 2.834.814,92 lei sumă la care a fost obligată pârâta ADS față de reclamantă.

Au fost înlăturate susținerile pârâtei ADS raportat la această expertiză în sensul că reclamanta a efectuat investiții fără acordul acesteia cu motivarea că realizarea acestora constituia obligația primordială a concesionarului conform art.7.1.17 din contract.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel atât pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI cât și pârâta B.

Prin apelul formulat de Agenția Domeniilor Statului s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a arătat că ADS, prin atribuțiile stabilite de dispozițiile Legii nr. 268/2001, cu modificările si completările ulterioare, și normele metodologice de aplicare, aprobate prin HG nr. 626/2001, în baza cărora își desfășoară activitatea, are obligația de a asigura exploatarea eficientă, pe termen lung, a terenurilor cu destinație agricolă din patrimoniul său, astfel că, la data de 24 iunie 2003 s-a încheiat contractul de concesiune nr.x, pe o perioada de 49 ani, între ADS, în calitate de concedent și reclamanta A., în calitate de concesionar, în urma declarării acesteia ca adjudecatară a licitației cu plic închis organizată de ADS.

Potrivit contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003 reclamanta a dobândit dreptul și obligația corelativă de exploatare a suprafeței de 1208,86  ha teren  cu  destinație  agricolă,  în  schimbul  plății  unei redevențe prevăzută la capitolul 4, la termenele scadente prevăzute la art. 5.3 din contract. Prin teren cu destinație agricolă nu se înțelege că obiect al concesiunii îl constituie și activele existente pe teren.

Deoarece concesionarul (reclamanta A.) nu și-a  executat obligația contractuală de plata a redevenței la termenele scadente prevăzute în contract, ADS în calitatea sa de concedent, a procedat la rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003. Prin adresa nr. x din 17 noiembrie 2005 s-a adus la cunoștința reclamantei intervenirea rezilierii contractului de concesiune nr.x/2003, întrucât aceasta nu s-a conformat notificării nr. x din 15 august 2005, notificare prin care i se aducea la cunoștință reclamantei că are un debit în baza contractului de concesiune nr. x/2003, iar în cazul neplății acestuia în termen de 30 de zile contractul de concesiune va fi reziliat de drept (art.5.13).

Ulterior rezilierii contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003, în temeiul art. 211 din Legea nr.268/2001 (articol introdus prin Legea nr.249/2003), ADS a concesionat pârâtei B. suprafața de 291 ha teren agricol. B. a făcut dovada achiziționării unor active aparținând C., jud. Caraș Severin, iar ADS în conformitate cu prevederile art. 211 din Legea nr.268/2001 a aprobat cererea pârâtei B. de concesionare prin atribuire directă a unei suprafețe de 291 ha teren agricol.

Conform Legii nr.268/2001, ADS deține în patrimoniu terenurile agricole proprietate privată a statului și administrează terenurile agricole proprietate publică a statului. ADS nu are în patrimoniu activele existente pe terenurile agricole proprietate publică sau privată a statului (plantațiile de vii, plantațiile de pomi fructiferi, construcțiile, etc).

Art. 2 din Legea nr. 268/2001 oferă definiția terenurilor cu destinație agricolă „Prin terenuri cu destinație agricolă se înțelege: terenuri agricole productive - arabile, vii, livezi, pepiniere viticole, pomicole, plantații de hamei și duzi, pășuni, fânețe, sere, solarii, răsadnițe și altele asemenea -, cele cu vegetație forestieră, dacă nu fac parte din amenajamente silvice, pășuni împădurite, cele ocupate cu construcții și instalații zootehnice, amenajări piscicole și de îmbunătățiri funciare, drumuri tehnologice și de exploatare agricolă, platforme și spații de depozitare care servesc nevoilor producției agricole și terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă”.

Având în vedere cele de mai sus, raportat la sentința nr. 8745 din 3 iunie 2009, apelanta consideră că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală.

Într-o primă fază, instanța de fond a reținut în mod corect, că dreptul de concesiune nu conferă titularului său un drept de proprietate asupra plantațiilor sau clădirilor existente pe terenul concesionat, ceea ce se traduce prin faptul că, ADS, în calitate de concedent, nu este și proprietar al activelor existente pe terenul oferit spre concesiune, dar ulterior, instanța de fond, raportându-se la un contract de concesiune încheiat între ADS și C. anterior contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003, dă efect principiului accesiunii, în sensul că, la încetarea contractului de concesiune încheiat între ADS și C., ADS a devenit proprietara activelor realizate de C. pe terenul concesionat.

Într-adevăr, la încetarea contractului de concesiune, plantațiile înființate pe terenul concesionat devin proprietatea ADS, însă, în cazul de față, plantațiile existente pe terenul concesionat de ADS către C. nu au fost înființate de C. în perioada derulării contractului de concesiune. Plantațiile existente pe teren erau înființate înainte de încheierea contractului de concesiune dintre ADS și C. și aparțineau C., fiind evidențiate în contabilitatea societății.

Se susține că în mod greșit tribunalul consideră că plantațiile existente pe terenurile ce aparțin ADS au același regim juridic cu terenurile agricole.

Prin Secțiunea 2 din HG nr. 626/2001 se stabilește că terenurile cu destinație agricolă aflate în domeniul privat al statului fac parte din patrimoniul ADS indicându-se categoriile de folosință pe care aceste terenuri le pot avea: „(i) arabil; (ii) vii; (iii) livezi; (iv) pepiniere viticole și pomicole; (v) plantații de hamei și duzi;(vi) pășuni; (vii) fânețe; (viii) sere și solarii; (ix) răsadnițe și altele asemenea”. Prin categorii de folosință se înțelege că, acesta este pretabil a fi lucrat pentru anumite tipuri de culturi (viță - de - vie, pepiniere, etc.).

ADS nu deține în patrimoniul său investiții – plantații, acestea regăsindu-se în patrimoniul societăților comerciale cu profil agricol, valoarea acestora fiind inclusă în capitalul social al acestor societăți, în cazul de față C.

Nu poate fi reținută concluzia instanței de fond în sensul că, dacă în contractul de concesiune nr. x/2003 nu ar fi fost incluse plantațiile de vie și livezi, scopul concesiunii nu ar fi realizat.

Apelanta afirmă că scopul concesiunii nu ar fi fost realizat, numai în situația în care ponderea plantațiilor de vie ar fi fost de peste 50% din totalul suprafeței concesionate.

Față de considerentele reținute de instanța de fond în ceea ce privește rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003, se învederează că în cazul dedus judecății, în ceea ce privește rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003, aceasta a operat ca urmare a pactului comisoriu de gradul III.

Prin notificarea nr. x din 15 august 2005 s-a adus la cunoștință reclamantei că în temeiul contractului de concesiune nr. x/2003 are un debit de 50.556,15 lei, iar în cazul neplății acestuia în termen de 30 de zile contractul de concesiune va fi reziliat de drept (art.5.13).

La data de 18 iulie 2005 s-a emis factura fiscală nr. x pentru suma de 49.781,29 lei, reprezentând redevența datorată la termenul scadent pentru semestrul 3 (15 iulie 2005). Această factură a fost achitată de reclamantă abia la 21 octombrie 2005 prin OP nr. x, la un interval de 2 luni și 6 zile de la data notificării nr. x din 15 august 2005.

Având în vedere că reclamanta nu a achitat redevența datorată conform contractului de concesiune nr. x/2003, în termen de 30 de zile de la data notificării nr. x din 15 august 2005, a intervenit de drept rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003.

Declarația unilaterală de reziliere exercitată în temeiul unui pact comisoriu are un caracter irevocabil iar plata ulterioară a sumei datorate nu mai poate șterge efectele acesteia. În cazul pactului comisoriu, instanța va putea să verifice numai dacă erau întrunite condițiile rezilierii convenționale la data producerii sale.

Reclamanta a efectuat plata ulterior termenului indicat de ADS în notificarea de reziliere, astfel că sancțiunea a intervenit necondiționat de plata efectuată ulterior.

Prin Notificarea nr. x din 17 noiembrie 2005 apelanta ADS nu a făcut altceva decât să aducă la cunoștință reclamantei că a intervenit rezilierea de drept a contractului de concesiune nr. x/2003 ca urmare a pactului comisoriu prevăzut de art. 5.13.

Notificarea nr. x din 17 noiembrie 2005 are scopul de a aduce la cunoștința reclamantei că a intervenit rezilierea de drept a contractului de concesiune nr. x/2003 ca urmare a pactului comisoriu prevăzut de art. 5.13. Sancțiunea rezilierii a intervenit potrivit primei declarații de reziliere (notificarea nr. x din 15 august 2005), în 30 de zile de la data transmiterii acesteia.

Într-adevăr, reclamanta a achitat debitul pe care-l avea față de ADS însă acest debit a fost achitat ulterior rezilierii contractului de concesiune nr. x/2003.

ADS a propus Consiliului de Administrație al ADS revenirea asupra măsurii de reziliere cu privire la contractul de concesiune nr. x din 24 iunie 2003, măsură  aprobata în anumite condiții.

Prin adresa nr.x din 11 mai 2006 ADS a notificat reclamanta A. cu privire la Hotărârea Consiliului de Administrație al ADS de revenire asupra măsurii de reziliere sub condiție și în acest sens a fost invitată la sediul ADS în vederea reglementării situației contractuale, însă reclamanta nu a dat curs invitației, rezultând în mod clar intenția acesteia de a nu dori reglementarea situației contractului de concesiune nr. x/2003.

Prin plata redevenței, ulterior rezilierii contractului de concesiune nr. x/2003, reclamanta recunoaște că a fost în culpă atunci când nu a achitat redevența la termenele scadente prevăzute în contractul de concesiune nr. x/2003.

În ceea ce privește invocarea excepției de neexecutare a contractului de concesiune, se arată că nu se face în nici un fel dovada celor susținute (nu depune nici un proces-verbal de constatare la fața locului care să ateste faptul că a fost tulburată în exploatarea terenului concesionat).

Mai mult, invocarea excepției de neexecutare a contractului de către ADS nu poate fi făcută în materia rezilierii convenționale, fiind o instituție inaplicabilă naturii contractului încheiat între reclamantă și ADS. Excepția de neexecutare nu poate fi invocată decât în situațiile în care există simultaneitate între obligațiile reciproce. Dacă obligațiile părților nu sunt simultane sau dacă s-a acordat vreun termen pentru executarea acestora, excepția de neexecutare nu poate fi invocată, partea nemulțumită trebuind să adopte alte mijloace pentru realizarea drepturilor sale.

Excepția de neexecutare a contractului de către ADS este neîntemeiată și prin faptul că reclamanta invocă că ADS nu ar fi asigurat exploatarea  obiectului contractului de concesiune. Obiectul contractului de concesiune îl constituia terenul aflat în administrarea ADS. Reclamanta invocă imposibilitatea de exploatare a plantației. Or, ADS nu deține în patrimoniul său investiții – plantații, acestea regăsindu-se în patrimoniul societăților comerciale cu profil agricol, valoarea acestora fiind inclusă în capitalul social al acestor societăți, în cazul de față C. Distincția de regim juridic dintre teren și plantațiile aflate pe o parte a acestuia a fost cunoscută și acceptată ca atare de către reclamantă.

Astfel, caietul de sarcini ce a stat la baza concesiunii privind terenul cu destinație agricolă de la C., jud. Caraș-Severin menționa că obiectul contractului îl formează transmiterea dreptului și a obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă, în suprafață totală de 1209 ha aflat în perimetrul localității E. județul Caraș Severin, iar pe terenul cu destinație agricolă în suprafață de 1209 ha există următoarele investiții: 437 ha vii 6 ha livezi.

În ceea ce privește anularea contractului de concesiune nr. x din 29 iunie 2006 se susține de către apelanta ADS că instanța de fond în mod greșit reține că acesta are o cauză imorală fiind lipsit și de obiect.

Contractul de concesiune nr. x din 29 iunie 2006 dintre AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI și B. a fost încheiat cu respectarea legii (art. 21 ind. 1 din Legea nr.268/2001, cu modificările și completările ulterioare).

Mai mult, la data încheierii contractului de concesiune nr. x, contractul de concesiune nr. x/2003 era reziliat din vina exclusivă a reclamantei A.

Pârâta B. a făcut dovada achiziționării unor active aparținând C., jud. Caraș Severin, iar ADS în conformitate cu prevederile art. 21 ind.1 din Legea nr.268/2001 a aprobat cererea pârâtei B. de concesionare prin atribuire directă a unei suprafețe de 291 ha teren agricol.

În ceea ce privește nulitatea contractului de concesiune nr. x din 29 iunie 2006 nu sunt motive pentru care instanța să constate nulitatea absolută a acestuia, întrucât este încheiat în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Agenția Domeniilor Statului nu a preluat în patrimoniul său plantațiile de vie și de pomi întrucât pe tot parcursul derulării contractului de concesiune nr. x/2000 încheiat între ADS și C., cât și anterior, acestea s-au aflat în patrimoniul C.

Faptul că plantațiile de vie și de pomi sunt active aparținând C., rezultă în mod clar și din procesele-verbale de licitație organizate de D. la care face referire reclamanta și în urma cărora atât reclamanta, cât și pârâta B., au cumpărat activele aparținând C.

În ceea ce privește ultimul capăt de cerere prin care reclamanta solicită obligarea ADS la plata unei sume de bani reprezentând prejudiciul suferit, instanța de fond omologhează raportul de expertiză efectuat în cauză și dispune obligarea ADS la plata sumei de 2.834.814,92 lei, însă, aceste cheltuieli nu pot fi imputate ADS, întrucât acestea au fost făcute pe răspunderea sa, aceasta având cunoștință de faptul că plantațiile de vii și livezi nu sunt proprietatea ADS și nu au făcut obiectul contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003.

Mai mult, concesionarul prin semnarea contractului de concesiune nr. x/2003 s-a obligat potrivit art. 7.1.15 să efectueze un program minimal de lucrări de exploatare și întreținere necesare exploatației agricole, potrivit tehnologiei pentru culturi înființate anual, astfel cum sunt enumerate în articolul menționat, precum și cele menționate la art. 7.1.16 din contract.

Alte investiții necesare realizării obiectului de activitate pot fi efectuate numai cu acordul concedentului, așa cum este prevăzut la art. 7.1.17 din Contractul de concesiune nr. x/2003, acord ce nu a fost dat.

În ceea ce privește suma indicată de reclamantă ca reprezentând profit minim din activitatea de vinificație, această sumă nu privește contractul de concesiune, nefăcând parte din obiectul contractului și nu poate fi imputată ADS, iar redevența pentru anii 2005 – 2006 nu se regăsește printre obligațiile asumate de apelantă  prin contractul de concesiune nr. x/2003.

Faptul că expertul a inclus toate bunurile și lucrările operate în contabilitatea reclamantei nu duce automat la concluzia că acestea au fost necesare exploatării bunului concesionat.

Prin apelul formulat de B. s-a solicitat, de asemenea, schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a arătat că situația de fapt a cauzei a fost  incorect stabilită de prima instanță, întrucât probele administrate demonstrează că C. a dobândit dreptul de proprietate asupra plantațiilor de vie anterior încheierii oricărui contract de concesiune cu ADS.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că plantațiile aflate pe teren au fost proprietatea C. încă de la înființarea acesteia prin Hotărâre de Guvern și au rămas în patrimoniul acesteia, până la imposedarea proprietarului ca urmare a executării silite finalizate de AVAS, conform procesului-verbal de licitație și adjudecare nr. x din 11 noiembrie 2003.

Orice referire la eventuala incidență a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 (art. 75) denaturează situația de fapt, deoarece legea specială consacră restituirea investițiilor realizate exclusiv pe perioada executării contractului de concesiune, fără a se referi la bunuri dobândite de oricare dintre părțile contractului, anterior încheierii acestuia.

Apelanta B. susține că urmare a  aplicării legislației speciale din domeniul agricol, C. a rămas permanent proprietara asupra activelor comerciale, dobândite la înființare, în condițiile în care aplicarea OUG nr. 198/1999 a impus predarea terenurilor către Agenția Domeniilor Statului.

Prin OUG nr.198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă, societățile comerciale pe acțiuni deținătoare de terenuri agricole și terenuri de sub luciu de apă, prevăzute în Anexa nr. l au fost obligate să predea terenurile aflate în exploatarea lor către Agenția Domeniilor Statului în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței.

În anexa nr. l la OUG nr. 198/1999 figura la poziția x C., județul Caras-Severin.

Predarea-preluarea terenurilor și trecerea lor în patrimoniul Agenției Domeniilor Statului s-a făcut pe baza de protocol, încheiat între Agenția Domeniilor Statului și societățile comerciale, care figurează în anexa nr. x la OUG nr. 198/1999, în termen de 15 zile de la data inventarierii lor.

Printr-o altă critică se arată că a fost greșit reținută împrejurarea că notificarea din 15 august 2005 formulată de ADS către reclamantă, nu are semnificația invocării de către aceasta din urmă a pactului comisoriu expres inclus în contractul de concesiune, potrivit căruia, în cazul neexecutării de către concesionar a obligației de plată la termen a redevenței, contractul se consideră desființat de plin drept.

În realitate, contractul de concesiune nr. x/2003 încheiat între reclamantă și ADS a fost reziliat ca urmare a aplicării pactului comisoriu stipulat în cuprinsul acestuia în caz de neplată a redevenței.

Prin notificarea nr. x din 15 august 2005, ADS a adus la cunoștință reclamantei că în temeiul contractului de concesiune nr. x/2003 are un debit de 50.556,15 lei și că în cazul neplății acestuia în termen de 30 de zile contractul de concesiune va fi reziliat de drept (art.5.13). Factura emisă de ADS a fost achitată de reclamantă abia la 21 octombrie 2005 prin OP nr. x, la un interval de 2 luni și 6 zile de la data notificării nr. x din 15 august 2005 și prin urmare, rezilierea contractului conform pactului comisoriu a operat la data plății.

Declarația unilaterală de reziliere exercitată în temeiul unui pact comisoriu are un caracter irevocabil, iar plata ulterioară a sumei datorate nu mai poate șterge efectele acesteia, în cazul pactului comisoriu, instanța va putea să verifice numai dacă erau întrunite condițiile rezilierii convenționale la data producerii sale.

Se susține că sancțiunea rezilierii a intervenit potrivit primei declarații de reziliere, în 30 de zile de la data transmiterii acesteia.

ADS a îndeplinit formalitățile legale privind rezilierea la 15 august 2005, într-un contract comercial în care reclamanta era de drept în întârziere, iar la termen (după 30 de zile – 15 septembrie 2005), rezilierea s-a produs, astfel că achitarea ulterioară a debitului (19 octombrie 2005) este lipsită de efectul menționat în sentință.

O altă critică privește aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în speță.

În acest sens, se arată că reclamanta a invocat, iar prima instanță a acceptat un pretins drept de accesiune asupra plantațiilor, drept ce ar opera în favoarea Statului, în calitatea acestuia de proprietar al terenului.

Statul, prin ADS, recunoaște că există o distincție între dreptul de proprietate asupra terenului și cel asupra plantațiilor.

Astfel, în adresa nr. x din 11 noiembrie 2003, ADS a solicitat D. (cu ocazia vânzării la licitație a plantațiilor) să anunțe că se scot la licitație numai plantațiile, deoarece terenul este în proprietatea statului.

Prin urmare, chiar ADS, reprezentant al statului, apreciază diferit: proprietatea asupra terenului (ce aparține statului) și proprietatea asupra plantațiilor (ce aparține C.).

Singurul îndreptățit să invoce o eventuală accesiune ar fi chiar statul, dar acesta și-a manifestat în mai multe rânduri poziția, prin ADS, în sensul că plantațiile au făcut parte din capitalul social al C.

Prima instanță a analizat problema accesiunii exclusiv prin prisma regulilor generale cuprinse în C.Civ., făcând abstracție de împrejurarea că în cauză sunt incidente dispoziții speciale.

În realitate, situația juridică a activelor - plantații, care au aparținut fostelor IAS-uri - se rezolvă în raport de legislația succesiv intervenită în domeniul societăților comerciale din agricultură.

C. este inclusă în lista societăților comerciale care se înființează prin reorganizarea unor întreprinderi agricole de stat (anexa HG nr. 266/1991), la poziția x.

Predarea-preluarea patrimoniului inițial al societății comerciale C. de la fostul IAS s-a făcut pe bază de inventar, în care plantațiile de viță-de-vie și livezile de meri și pruni figurează ca investiții în curs, mijloace fixe.

Asupra acestora, fostul IAS a avut un drept de administrare directă, în contextul legislativ anterior Legii nr. 15/1990. Acest drept s-a intervertit în drept de proprietate, în temeiul Legii nr. 15/1990.

Art. 3 lit. b) din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale prevede că activele sunt unități de producție, subunități, secții, spații comerciale, spații de cazare ori alte bunuri de același gen din patrimoniul unei societăți comerciale, ce pot fi organizate să funcționeze independent.

Plantațiile (de vii, livezi etc.) constituie elemente ale infrastructurii investiționale agricole, care pot constitui active separate.

În speță, este clarificat regimul juridic al infrastructurii investiționale constituite din activul plantații de vii și livezi prin Raportul de Evaluare întocmit în august 2003 de ing. F. și a stat la baza licitației organizate de D. în data de 11 noiembrie 2003.

Plantațiile sunt integrate Fermei x ca activ de bază, și acestui activ îi aparține infrastructura investițională, constituită din plantațiile efectuate de fosta IAS  E. și înființate în perioada 1958-1972, reflectate - ca atare - și incluse în capitalul social al C., la înființarea acesteia în baza Legii nr. 15/1990.

Executarea silită efectuată de D. a avut ca obiect FERMA x, care se afla în proprietatea C. așa cum rezultă și din CF nr.x.

Și dispozițiile speciale ulterioare, în prezent în vigoare, cuprinse în Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea ADS, completată prin Legea nr.249/2003 consacră noțiunea juridică de FERMA - unitate de producție ce include infrastructura investițională și terenurile eferente necesare în vederea desfășurării procesului de producție agricolă și care constituie cea mai mică subdiviziune a unei societăți agricole supuse privatizării.

Prima instanță a ignorat semnificația specială a categoriilor tehnico-juridice din materia reglementarilor speciale privitoare la societăților comerciale pe acțiuni cu profil agricol provenite din fostele unități agricole de stat, înființate în baza Legii nr. 15/1990.

Legislația specială se abate de la regulile clasice conform cărora proprietarul terenului este prezumat proprietar și al plantațiilor și al construcțiilor aflate pe teren.

În această materie, bunul principal este unitatea de producție văzută ca entitate - ferma - iar terenul aferent structurii investiționale alcătuită din plantații, dotări, construcții ce deservesc activitatea de producție, este bunul accesoriu, necesar pentru exploatarea comercială a fermei, ca activ comercial.

Plantațiile sunt parte componentă a fermei, așa cum este aceasta definită de legea specială. Accesiunea nu poate opera în sensul distrugerii unității FERMEI - ca unitate de producție.

Dimpotrivă, terenurile sunt privite drept un accesoriu al unității de producție, motiv pentru care legea permite concesionarea sau arendarea separată a acestora numai în cazul în care nu sunt necesare activității de producție potrivit obiectului de activitate al societăților comerciale ce dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă (art. 9 alin. 3 Legea nr. 268/2001).

Obiectul contractului de concesiune nr. x/2003 nu l-a constituit plantația de vie, măr și prun, ci exclusiv terenul, astfel că nu se pot pretinde de către reclamantă drepturi asupra unor bunuri care nu au făcut obiectul contractului de concesiune.

Contractul de concesiune nr. x/2003 a fost încheiat cu ADS, care nu era titulara dreptului de proprietate sau de administrare asupra plantației de vie, măr și prun, acestea aparținând societății la care ADS avea calitate de acționar, respectiv C. și făceau parte din capitalul social al acestei societăți.

Această realitate juridică este confirmată și prin adresa nr. x din 16 decembrie 2003 emisă de ADS, în care aceasta recunoaște că nu este proprietara viei și a plantațiilor de prun și măr situate pe terenul agricol ce face obiectul contractului de concesiune nr. x din 24 iunie 2003.

Prima instanță a reținut incorect relevanța excepției de neexecutare.

Invocarea de către reclamantă a excepției de neexecutare a contractului de către ADS nu poate fi făcută decât în situațiile în care există simultaneitate între obligațiile reciproce.

Din condiția simultaneității obligațiilor părților decurge concluzia că excepția de neexecutare nu este aplicabilă în cauză, unde sunt prevăzute termene concrete pentru îndeplinirea obligațiilor - plata redevenței.

Reclamanta invocă imposibilitatea de exploatare a plantației. Or, ADS nu deține în patrimoniul său investiții - plantații acestea regăsindu-se în patrimoniul societăților comerciale cu profil agricol valoarea acestora fiind inclusă în capitalul social al acestor societăți, în cazul de fața C.

Sentința nu a examinat apărarea potrivit căreia și în ipoteza în care s-ar constata că nu a operat rezilierea contractului de concesiune nr. x/2003 și că acesta cuprindea în obiectul său și activele, nu există caz de nulitate absolută pentru lipsa obiectului.

Lipsa obiectului reprezintă o condiție esențială a actului juridic civil care însă nu poate fi asimilată unor alte situații juridice, precum aceea că acesta ar face obiectul altui contract.

În speță, reclamanta nu pune în discuție lipsa obiectului ci faptul că acesta ar fi fost grefat de obligații decurgând din contractul încheiat cu aceasta.

Lipsa obiectului reprezintă o condiție ce ține de materialitatea acestuia și chiar dacă s-ar constata că obiectul contractului ar fi fost ținut de drepturi și obligații decurgând din alt contract, sancțiunea ce intervine nu este nulitatea absolută pentru lipsa obiectului, în acest caz, titularul pretinselor drepturi asupra obiectului va putea să folosească acțiunea reală pentru recunoașterea și respectarea pretinsului său drept (dreptul de concesiune fiind calificat ca drept real imobiliar). Printr-un silogism asemănător se rezolvă problema vânzării lucrului altuia, caz în care doctrina și jurisprudența au statuat în mod constant că nu intervine nulitatea absolută pentru lipsa obiectului. Nu există nici un argument juridic ca în cazul în care s-ar pune în discuție un drept de concesiune să se utilizeze raționamente diferite de cele utilizate în cazul dreptului de proprietate.

Prin decizia civilă nr.235 pronunțată la data de 4 iulie 2013 în dosarul nr.x/3/2006 Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI să plătească reclamantei A. suma de 1.233.063,8 lei, cu titlu de despăgubiri și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Totodată, a respins apelul declarat de apelanta B. împotriva sentinței comerciale nr.8745 din 3 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/3/2003, în contradictoriu cu intimata A., ca nefondat și a obligat intimata A. să plătească apelantei AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI suma de 9000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert, pentru considerentele reținute în cuprinsul deciziei.

Împotriva acestei decizii civile au formulat recurs atât reclamanta A. cât și pârâtele B. și AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI.

Prin decizia nr.2705 pronunțată la data de 25 septembrie 2014 în dosarul nr.x/3/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a Civilă a admis recursurile declarate de reclamantă și de cele două pârâte, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecarea apelurilor, după casarea cu trimitere, s-a pronunțat decizia nr.1121/A din 25 iunie 2015, prin care s-au admis apelurile declarate de pârâtele B. și AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI.

A fost schimbată în tot sentința nr.8745 din 3 iunie 2009 a Tribunalului București, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție a impus, prin decizia nr.2705 din 25 septembrie 2014, ca instanța de apel să stabilească, în primul rând, în mod complet situația de fapt în cauză referitor la măsura în care, prin contractul de concesiune (nr.x din 24 iunie 2003) concedentul ADS a transmis concesionarului A. numai dreptul de a exploata terenul sau a transmis și dreptul de a exploata plantațiile de vii și livezi existente pe teren, în funcție de regimul juridic incident.

Sub acest aspect, din coroborarea probatoriilor administrate în cauză, a rezultat în primul rând, că plantațiile în discuție au fost înființate anterior anului 1985 de către IAS E. care, în conformitate cu legislația incidentă la acel moment administra plantațiile respective și terenul pe care acestea se aflau, dreptul de proprietate asupra lor aparținând statului. Ulterior, în raport cu Legea nr.15/1990 fostele întreprinderi de stat (inclusiv IAS-urile) au fost reorganizate prin înființarea noilor societăți comerciale. Capitalul social inițial al acestora din urmă, deținut integral de stat, a rezultat din aportul patrimoniului (activelor) fostelor întreprinderi de stat, astfel cum a fost inventariat și evaluat potrivit dispozițiilor HG nr.945/1990 și normelor metodologice de aplicare, care nu aveau însă în vedere sub acest aspect și terenurile.

Prin urmare, terenurile aflate în administrarea fostelor întreprinderi de stat nu au fost inventariate, iar valoarea lor nu a servit atunci la determinarea capitalului social al noilor societăți comerciale. În acest context general s-a înființat, în raport cu IAS E., C. în conformitate cu HG nr.266/1991 (poziția x în anexă), având statul drept acționar unic, iar plantațiile de vii și livezi înființate de fosta IAS au fost aduse, printre altele, aport la capitalul social al acesteia, adică în proprietatea societății nou înființate (art.20 din Legea nr.15/1990, art.2 alin.2 din HG nr.266/1991). Pe de altă parte, terenul agricol pe care se află plantațiile respective, a rămas, ca întregul teren preluat de la fostul IAS, în proprietatea statului, această situație menținându-se până în prezent, cu precizarea că odată cu înființarea ADS, aceasta a exercitat, în numele statului, dreptul de proprietate cu privire la terenurile cu destinație agricolă, nu și cu privire la plantațiile existente pe acestea.

Prin OUG nr.198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole, societățile comerciale pe acțiuni deținătoare de astfel de terenuri - conform anexei 1, în care se regăsește și C., au fost obligate să predea numai terenurile aflate în exploatarea lor, către ADS, prin încheierea unui protocol.

În timp s-au clarificat regimurile juridice diferite aplicabile activelor reprezentând plantații și, respectiv terenurilor pe care se află acestea și, de asemenea, s-a consacrat expres, inclusiv în practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție distincția între noțiunea de plantație de vie ca activ al societății comerciale cu activitate agricolă și, respectiv noțiunea de „teren vie” constând în categoria de folosință a terenului aflat în proprietatea statului și administrarea societății (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.3969 din 14 noiembrie 2006, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă nr.4729 din 28 noiembrie 2012, art.77

1

din Legea nr.268/2001). Evoluția în acest sens era necesară, și având în vedere că exploatarea activului plantație de vie sau pomi fructiferi nu se poate face totuși independent de bunul distinct reprezentat de terenul pe care se află plantația, ținând cont de regimul juridic diferit, pentru realizarea exploatării s-a conturat cerința concesionării terenului aferent plantației către deținătorul plantației sau a punerii împreună a celor două bunuri pe calea asocierii între deținătorii celor două bunuri.

În acest sens, relativ la speță, sub incidența OUG nr.198/1999 și a HG nr.1010 din 9 decembrie 1999, în urma unei negocieri directe între ADS și C. s-a încheiat contractul de concesiune nr.x din 26 aprilie 2000 între concedenta ADS și concesionarul C. privind concesionarea terenului folosit anterior de concesionar, dar aflat în proprietatea publică sau privată a statului, specificându-se și că numai terenul concesionat constituie „bun de returnat”, în condițiile în care, printre altele, plantația de vie și pomi fructiferi considerată în sine, aflată pe terenul concesionat, constituia un activ aflat în proprietatea concesionarului. Acest contract a fost reziliat de ADS prin adresa nr. x din 14 noiembrie 2002 pentru neplata redevenței de către concesionar.

De asemenea, la data de 15 noiembrie 2002 între ADS și A. s-a încheiat contractul de asociere în participațiune nr.x din 15 noiembrie 2002 privind inclusiv terenul aferent plantațiilor de vie și pomi fructiferi, aflate încă în proprietatea C., pentru anul agricol 2002 - 2003, care menționa posibilitatea concesionării ulterioare a terenului de către ADS. Ulterior, în baza licitației finalizate prin  procesul-verbal de adjudecare nr. x din 10 iunie 2003 s-a încheiat contractul de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 prin care concedentul ADS a concesionat A. terenuri cu mai multe destinații agricole, inclusiv de vie și livezi, care în raport cu cele analizate anterior trebuie identificate strict ca reprezentând terenuri în sine iar nu și plantațiile de vie și pomi fructiferi existente pe aceste terenuri, în contextul în care, așa cum s-a mai arătat, plantațiile respective se aflau în continuare în proprietatea C., specificându-se că numai respectivele terenuri constituie bunuri de retur.

În continuare, ADS a trimis concesionarului A. notificarea nr.x din 17 noiembrie 2005 privind intervenirea, la 19 octombrie 2005, a rezilierii contractului de concesiune nr.x din 24 iunie 2003 ca urmare a pactului comisoriu de gradul III prevăzut de clauza 5.13, față de neplata în termenul convenit a redevenței de către concesionar.

Între timp, pentru un debit neachitat al C., Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a aplicat sechestru asupra unor active ale acesteia și a organizat executarea lor silită prin scoaterea la vânzare, interesând în speță, conform ofertei de vânzare prin licitație publică, ferma x în care s-au inclus și toate plantațiile de vie și livezi, cu precizarea ADS, prin adresa nr.x  din 11 noiembrie 2003, că nu sunt scoase la vânzare și terenurile pe care se află plantațiile, care sunt în proprietatea statului, iar pentru exploatarea lor viitorul adjudecatar urma să obțină concesionarea terenurilor de la ADS. Ferma x a fost adjudecată de B., conform procesului-verbal de licitație nr.x din 11 noiembrie 2003, iar în raport cu aceasta, respectivul adjudecatar a încheiat la data de 29 iunie 2006 contractul de concesiune nr.x cu ADS, (inclusiv) pentru terenul pe care se află plantațiile de vie și pomi fructiferi dobândite anterior prin adjudecarea licitației.

Modul de derulare și conținutul legal al faptelor și actelor juridice menționate rezultă din aprecierea probelor administrate în cauză, în raport cu care Curtea a înlăturat și susținerile în sens contrar ale intimatei A. și a concluzionat în sensul că sub aspect esențial considerentele reținute de prima instanță pentru pronunțarea sentinței apelate sunt netemeinice și nelegale.

Probatoriile administrate în cauză, înscrisuri dar și expertizele agricolă  și contabilă, susțin înființarea plantațiilor de vie și livezi anterior anului 1990, preluarea și menținerea acestora în proprietatea C. până la adjudecarea lor la licitație publică de către B., precum  și distincția de fapt și mai ales de regim juridic conferită prin legislația specială, existentă între bunurile reprezentând plantații și terenul pe care se află acestea (adică limitele concesionării către A.). Instanța a reținut, în acest sens, listele de evidență și inventariere a mijloacelor fixe la data de 31 octombrie 2002 comunicate de C. către ADS, bilanțurile contabile ale acestei societăți pentru anii 2001 – 2002, Protocolul nr.x din 26 aprilie 2000 de predare a terenurilor societății respective și procesul-verbal de inventariere anexă a acestui protocol, rapoartele de evaluare a C. întocmite de G. si H., răspunsul Primăriei I. nr.x din 8 aprilie 2010, rapoartele experților J., K., procesul-verbal de punere în posesie din 22 ianuarie 2003 încheiat în baza contractului de asociere în participațiune nr.x din 15 noiembrie 2002, contractele de concesiune succesive intervenite, actele aferente licitației organizate de D. pentru vânzarea unor active ale C.

În raport cu capătul de cerere prin care s