ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 48/2017

Decizia nr. 48/2017

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința civilă nr. 5939 din 27 noiembrie 2014, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei Agenția Domeniilor Statului București.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță după redarea prevederilor art. 21

1

din Legea nr. 268/2001 completată prin Legea nr. 249/2003, a reținut că un investitor care a cumpărat active ce implică folosirea unui teren cu destinație agricolă beneficiază de procedura de concesionare prin atribuire directă, nivelul redevenței fiind aprobat de Consiliul de Administrație al Agenției Domeniului Statului conform art. 21

3

din Legea nr. 268/2001 modificată prin Legea nr. 249/2003. În speță, în cadrul procedurii de faliment a SC B. SRL, reclamanta a adjudecat prin licitație publică activul amenajări orezicole în suprafață de 765 ha în incinta C., comuna Garliciu județ Constanța, aflată pe terenul din administrarea pârâtei, solicitând potrivit dispozițiilor legale menționate atribuirea directă în concesiune a terenului agricol aferent și limitrof.

S-a reținut că din conținutul art. 2 din Legea nr. 268/2001, H.G. nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului modificată și completată prin H.G. nr. 354/2005 și H.G. nr. 859/2009, rezultă că terenurile cu destinație agricolă aflate în exploatarea societăților comerciale din portofoliul Agenția Domeniului Statului sunt atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active și care implică necesitatea exploatării unui astfel de teren.

Totodată, s-a reținut că din coroborarea art. 77

1

lit. a) din Normele de aplicare ale Legii nr. 268/2001, introdus prin H.G. nr. 354/2005 și modificat cu dispozițiile legale de mai sus, se deduce că prin activ se înțelege orice plantație care implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă. ("pentru plantații de orice fel - vii, livezi, pepiniere viticole, pomicole, plantații de hamei și duzi, sere, solarii, răsadnițe, altele asemenea - pot concesiona prin atribuire directă terenuri cu destinație agricolă: productiv - arabil, precum și teren cu destinație agricolă aflat sub vii, livezi, pepiniere viticole, pomicole, plantații de hamei și duzi, pășuni, fânețe, sere, solarii, răsadnițe, altele asemenea, curți-construcții, drumuri tehnologice și de exploatare și terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă").

Ori, reține instanța de fond, reclamanta este un investitor care deține o amenajare orezicolă, faptul că nu este menționată în enumerarea cuprinsă în normele de aplicare ale Legii nr. 268/2001 nu înseamnă că nu face parte din categoriile de plantații care pot fi considerate active, ceea ce rezultă din mențiunea "și altele" fiind vorba despre o enumerare exemplificativă.

Prin urmare, reținându-se ca întemeiată solicitarea reclamantei de a beneficia de concesiunea terenului arabil aferent activului, instanța de fond a observat însă că, referitor la terenurile în cauză, au existat contracte de concesiune cu alți concesionari, de exemplu: SC D. SRL din 20 noiembrie 2007, conform adreselor reclamantei x din 16 august 2012, y din 16 august 2012. În speță, nu s-a dovedit care este situația actuală a acestor concesionări, dacă mai există sau nu contracte în vigoare, pentru ce suprafețe de teren, impunându-se lămurirea cu prioritate a acestor aspecte înainte de încheierea unui nou contract de concesiune cu reclamanta.

Pentru considerentele arătate, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs reclamanta SC A. SRL înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din data de 26 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a calificat calea de atac ca fiind apel, reținând, în esență, că prezenta cauză este evaluabilă patrimonial din perspectiva Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și raportat la valoarea acesteia primează a fi cenzurată în două căi de atac, respectiv apel și recurs.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 104/A/2016 din 21 ianuarie 2016 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC A. SRL și a dispus obligarea reclamantei la plata în contul Comunei Plopu județul Prahova a sumei de 152.776,56 lei cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru datorată pentru faza judecății de primă instanță.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și a art. 21

1

alin. (1) din același act normativ, reiese că, pentru ca un investitor să aibă dreptul la atribuirea directă spre concesionare a unor terenuri, trebuie să fie îndeplinite două condiții: pe de o parte, să fie vorba de un teren inclus în categoriile prevăzute la art. 2 alin. (2) din lege, iar pe de altă parte, investitorul să fi cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui astfel de teren. Cele două condiții sunt distincte și trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

În ceea ce privește prima condiție, instanța de apel raportându-se la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 138/2004 a îmbunătățirilor funciare, a constatat că o amenajare orezicolă este inclusă în categoria amenajărilor de îmbunătățiri funciare, fiind astfel îndeplinită prima condiție pentru atribuirea directă spre concesionare, referitoare la categoria de teren avută în vedere.

Instanța de apel a reținut că, pentru a fi admisă acțiunea, apelanta-reclamantă trebuie să dețină un activ care să implice necesitatea exploatării unui astfel de teren. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a constatat că Legea nr. 268/2001 nu cuprinde o definiție, o enumerare sau o exemplificare a activelor avute în vedere, astfel încât, la data de 6 iulie 2001, a fost adoptată H.G. nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului. Acest act normativ a fost modificat prin H.G. nr. 354 din 21 aprilie 2005, care a introdus art. 77

1

, însă, lit. c) a art. 77

1

din H.G. nr. 626/2001 a fost abrogată în mod expres prin H.G. nr. 859/2009.

S-a reținut că din succesiunea actelor normative reiese că, începând cu data intrării în vigoare a H.G. nr. 859/2009 (10 august 2009), investitorii care au cumpărat active constând în amenajări de îmbunătățiri funciare, care includ și amenajările orezicole, nu mai sunt îndrituiți la concesiunea prin atribuire directă a terenurilor aferente. Or, reclamanta se încadrează tocmai în această ipoteză. Astfel, deși îndeplinește condiția ca terenul solicitat să fie unul cu destinație agricolă, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, referitoare la activul cumpărat.

Instanța de apel a constatat că prima instanță, reținând că prin activ se înțelege orice plantație, a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât art. 2 alin. (2) se referă doar la definirea terenurilor cu destinație agricolă, iar în această noțiune se include și categoria terenurilor agricole productive, acestea cuprinzând subcategoria plantațiilor. În egală măsură, terenurile cu destinație agricolă cuprind și alte categorii, precum cele cu vegetație forestieră, cele ocupate cu amenajări piscicole și de îmbunătățiri funciare ori terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă.

De asemenea, a reținut instanța de apel, greșit s-a apreciat de către prima instanță că activul cumpărat de către apelanta-reclamantă se include în subcategoria plantațiilor. În realitate, astfel cum reiese din prevederile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 138/2004, este vorba de o amenajare de îmbunătățiri funciare.

S-a mai reținut că prezenta cauză este guvernată de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care nu reglementează posibilitatea unei părți de a formula cale de atac doar împotriva considerentelor unei hotărâri. În atare situație, au fost reținute ca întemeiate susținerile intimatei-pârâte conform cărora, în apel, trebuie să se ia în considerare apărările acesteia, neputându-se aprecia că statuările primei instanțe (aspecte cuprinse în considerente), neatacate pe calea apelului, au intrat în autoritatea de lucru judecat.

Față de cele arătate instanța de apel a reținut că, deși este îndeplinită condiția referitoare la terenul solicitat spre atribuire directă, nu este îndeplinită și condiția privind categoria de activ achiziționată de apelanta-reclamantă. Prin urmare, acesteia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 21

1

alin. (1) din Legea nr. 268/2001, neavând dreptul la atribuirea directă spre concesionare a terenului menționat. Desigur, apelanta-reclamantă poate recurge la celelalte proceduri prevăzute de Legea nr. 268/2001.

Referitor la criticile apelantei-reclamante privind lipsa rolului activ al primei instanțe, instanța de apel le-a apreciat ca fiind nefondate, având în vedere prevederile art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ. din 1865, reținând, de asemenea, că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii, respectiv cea referitoare la activul achiziționat, fiind fără relevanță statuările primei instanțe referitoare la existența unor contracte în curs pentru acel teren.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, instanța de apel a constat că, fiind vorba de o solicitare de obligare la încheierea contractului de concesiune a unui teren, acțiunea este una evaluabilă în bani la nivelul redevenței, precizat de intimată prin notele de ședință din data de 16 noiembrie 2015 la suma de 14.867.155,66 lei. Aplicând la această sumă dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, instanța de apel a reținut că, pentru judecata în primă instanță, taxa judiciară de timbru datorată este în cuantum de 152.782.56 lei și scăzând din aceasta suma deja achitată, suma de 6 lei, a apreciat că apelanta-reclamantă datorează, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă judecății în primă instanță, suma de 152.776,56 lei, cu privire la care se va dispune obligarea plății în contul Comunei Plopu, jud. Prahova, unde se află sediul apelantei-reclamante.

Împotriva încheierii din data de 26 noiembrie 2015 și a Deciziei civile nr. 104/A/2016 din 21 ianuarie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat, în esență, că în mod eronat instanța de apel prin încheierea din data de 26 noiembrie 2015 a recalificat calea de atac reținând o altă valoare a obiectului cererii decât cea stabilită în fața primei instanțe, respectiv cea indicată de către intimată.

Recurenta susține că modul prin care instanța de apel a stabilit valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv prin simpla preluare a susținerilor părții adverse, este nelegal, având în vedere că legea nu prevede această posibilitate și, în lipsa unor criterii obiective stabilite de către legiuitor pentru determinarea căii de atac în funcție de valoarea obiectului cererii, instanța era obligată să utilizeze mijloacele prevăzute de actul normativ cu care problema care trebuia dezlegată are cea mai mare legătură, respectiv Legea nr. 146/1997.

Pe fondul cauzei, recurenta consideră că instanța de apel a pierdut din vedere că abrogarea art. 77

1

lit. c) nu constituie un impediment față de atribuirea către reclamantă, în mod direct, prin concesionare, a terenului afectat de amenajările orezicole achiziționate de reclamantă, în condițiile în care modul de redactare a art. 77

1

permite încadrarea situației în care se găsește reclamanta și în raza de aplicare a dispozițiilor prevăzute de lit. a), ce au în vedere "plantații de orice fel" enumerarea având caracter exemplificativ.

Sub acest aspect, recurenta susține că, discuția cu privire la categoria de active trebuie să aibă același raționament ca și cea având ca obiect încadrarea terenului pe care sunt amplasate amenajările proprietatea reclamantei, și tranșată de instanța de apel, în sensul că terenul este inclus în categoria terenurilor cu destinație agricolă.

Totodată, susține recurenta, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, se referă în mod expres și la amenajările de îmbunătățiri funciare, incluzându-le în categoria terenurilor cu destinație agricolă care intră sub incidența art. 21

1

din același act normativ.

Recurenta consideră că este greșită susținerea potrivit căreia terenul îndeplinește condițiile prevăzute de lege dar activul nu, fiind evident că terenul respectiv nu poate fi afectat de alte active.

Recurenta susține că incluzând terenul în categoria de terenuri agricole datorită existenței unor amenajări de îmbunătățiri funciare, dar constatând, pe de altă parte, că aceste amenajări ies din sfera de aplicare a legii, motivele hotărârii instanței de apel apar ca fiind contradictorii.

În opinia recurentei, reținerea instanței de apel potrivit căreia nu se poate acorda prioritate legii, deoarece în acest mod s-ar ajunge la lipsirea de efecte a unui act normativ în vigoare, vine în contradicție cu dispozițiile art. 108 alin. (2) din Constituția României, iar aprecierea conform căreia o hotărâre de guvern poate limita aplicabilitatea unei legi nu poate fi susținută, fiind aplicabile prevederile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Din acest punct de vedere, recurenta solicită să se observe că, în caz de conflict între două acte normative cu ierarhii diferite, legea are întâietate în fața unei hotărâri de guvern care tinde să o modifice și să se constate că activul proprietatea reclamantei trebuie apreciat din punct de vedere al Legii nr. 628/2001 și nu în funcție de Normele metodologice de aplicare a acesteia.

În plus, susține recurenta, raționamentul instanței de apel este eronat, când, pe de o parte, susține că dispozițiile C. proc. civ. de la 1865 nu permiteau formularea de către intimată a unei căi de atac exclusiv împotriva considerentelor, recurenta considerând că o astfel de posibilitate era acceptată și înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., iar pe de altă parte, în măsura aplicării stricte a dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, nu ar fi fost posibilă nici soluția pronunțată, întrucât vechiul cod nu prevedea expres nici posibilitatea menținerii soluției cu modificarea doar a motivării.

Mai mult, susține recurenta, în raport de soluția instanței de fond, soluția pronunțată de instanța de apel apare ca reprezentând o înrăutățire a situației reclamantei în propria cale de atac, fiind încălcat, astfel, principiul non reformatio on peius.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate, exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

Totodată, aceleași dispoziții legale exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiții decât cele statuate prin legea procesuală.

În raport de principiul consacrat prin textul de lege sus evocat, admisibilitatea unei căi de atac și pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Or, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului, hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Totodată, art. 268 C. proc. civ. stabilește că toate încheierile care preced hotărârea și au ca scop pregătirea soluționării pricinii sunt încheieri premergătoare.

Prin încheierea de ședință din data de 26 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, urmare a reperelor reale de evaluare a litigiului a apreciat că această cauză este evaluabilă patrimonial din perspectiva Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a calificat calea de atac formulată de reclamantă ca fiind apel și în baza art. 98 și art. 99 alin. (3) din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanțelor Judecătorești, a trecut cauza pe lista completului C10A cu termen la data de 26 noiembrie 2015.

Dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. incidente în materia recursului fac trimitere la dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., care se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății.

Denumite încheieri premergătoare întrucât preced hotărârea, încheierile de ședință având un asemenea caracter presupun luarea unor măsuri procesuale în vederea cercetării și soluționării cauzei, pregătind darea hotărârii.

Este și cazul încheierii de ședință din data de 26 noiembrie 2015 prin care în urma unor repere ce au făcut posibilă evaluarea cauzei ca fiind patrimonială, calea de atac a fost calificată ca fiind apel și, pe cale de consecință, s-a dispus trecerea cauzei la completul de apel.

Este de observat așadar, că recursul declarat în cauză, nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 299 (1) C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale și în consecință va fi respins ca inadmisibil.

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 104/A/2016 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, din perspectiva criticilor formulate și ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv recurenta consideră că motivele hotărârii instanței de apel sunt contradictorii prin includerea terenului în categoria de terenuri agricole datorită unor amenajări de îmbunătățiri funciare, dar constatând, pe de altă parte, că aceste amenajări ies din sfera de aplicare a legii.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, instanța de apel a făcut o analiză a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru atribuirea directă spre concesionare, sens în care a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu că deși este îndeplinită condiția ca terenul solicitat să fie unul cu destinație agricolă, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, referitoare la activul cumpărat.

Exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

În concluzie, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerentele deciziei recurate sau că au fost reținute motive care nu au legătură cu pricina, criticile aduse de recurentă nu sprijină motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în consecință acest motiv de recurs va fi înlăturat.

Motivul prevăzut de art. 304 (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv recurenta susține că instanța de apel a pierdut din vedere că, abrogarea art. 77

1

lit. c) nu constituie un impediment față de atribuirea către reclamantă, în mod direct, prin concesionare, a terenului afectat de amenajările orezicole achiziționate de reclamantă, în condițiile în care modul de redactare al art. 77

1

permite încadrarea situației în care se găsește reclamanta și în raza de aplicare a dispozițiilor prevăzute de lit. a), ce au în vedere "plantații de orice fel" enumerarea având caracter exemplificativ.

Problema de drept pe care o invocă recurenta privește clarificarea aspectului dacă, amenajarea orezicolă achiziționată este o plantație în genul celor enumerate de lit. a) al art. 77

1

, astfel încât să fie posibilă atribuirea directă a suprafeței de 938,34 ha, situată în incinta Ciobanu - Gârliciu, com. Ciobanu, jud. Constanța, conform art. 21

1

coroborat cu art. 2 din Legea nr. 268/2001.

În privința limitei dreptului la atribuirea în concesiune, art. 21

1

alin. (1) din Legea nr. 268/2001 prevede că: "Terenurile cu destinație agricolă, care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art. 1 și art. 2 alin. (1), vor fi atribuite direct spre concesionare investitorilor care au cumpărat acțiuni sau active ce implică necesitatea exploatării unui teren cu destinație agricolă, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2)".

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 99/1999, activele sunt "bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăți comerciale care pot fi separate și organizate să funcționeze independent, distinct de restul activității societății sau regiei, cum ar fi unități și subunități de producție, de comerț sau de prestări servicii, secții, ateliere, ferme, spații comerciale, spații de cazare sau de alimentație publică, spații pentru birouri sau alte bunuri de același gen, inclusiv terenul aferent acestora".

Așadar, din perspectiva definiției activului prevăzut de Legea nr. 99/1999 limita dreptului la atribuirea în concesiune privește terenul aferent mijlocului fix.

Prin H.G. nr. 354 din 21 aprilie 2005 pentru completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, aprobate prin H.G. nr. 626/2001 s-a introdus art. 77¹ care, la lit. "c)" prevedea faptul că pentru amenajări de îmbunătățiri funciare, investitorii pot concesiona prin atribuire directă numai terenul cu destinație agricolă pe care sunt amplasate efectiv canalele de irigații sau desecări.

Prin Sentința nr. 737/2006 a Curții de Apel București, menținută prin Decizia nr. 3969 din 14 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în materia contenciosului administrativ, s-a anulat art. 77

1

lit. c) din H.G. nr. 626/2001, introdus prin H.G. nr. 354/2005. S-a reținut că o atare distincție nu este prevăzută de lege, astfel că, în acest context, pot face obiectul concesiunii toate bunurile care alcătuiesc infrastructura de îmbunătățiri funciare aparținând domeniului public al statului, înscrise în lista din anexa nr. 2 la Legea îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004, aflate în administrarea societăților comerciale care se privatizează în baza Legii nr. 268/2001.

Astfel, prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit limita dreptului de concesiune prin atribuire directă, la bunurile care alcătuiesc infrastructura de îmbunătățiri funciare, prin trimitere la un alt act normativ, cu aceeași forță juridică ca și cea a Legii nr. 268/2001, respectiv la Legea îmbunătățirilor funciare.

Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 definește terenurile cu destinație agricolă, vizând, astfel, doar prima condiție impusă de art. 21

1

din aceeași lege, iar în această noțiune se include și categoria terenurilor agricole productive, acestea cuprinzând subcategoria plantațiilor. În egală măsură, terenurile cu destinație agricolă cuprind și alte categorii, precum cele cu vegetație forestieră, cele ocupate cu amenajări piscicole și de îmbunătățiri funciare ori terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă.

Infrastructura de îmbunătățiri funciare este definită de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 138/2004 și cuprinde îndiguiri și regularizări ale cursurilor de apă, irigații și orezării prin care se asigură aprovizionarea controlată a solului și a plantelor cu cantitățile de apă necesare dezvoltării culturilor și creșterii producției agricole. Aceste amenajări cuprind lucrări de captare, pompare, transport, distribuție și evacuare a apei și, după caz, lucrări de nivelare a terenului.

Astfel fiind, se constată că o amenajare orezicolă este inclusă în categoria amenajărilor de îmbunătățiri funciare, fiind astfel îndeplinită prima condiție pentru atribuirea directă spre concesionare, referitoare la categoria de teren avută în vedere.

Or, așa cum corect a constatat și instanța de apel, nu este îndeplinită cea de a doua condiție impusă de art. 21

1

din Legea nr. 268/2001, referitoare la activul cumpărat.

Nu se poate reține susținerea recurentei potrivit căreia în condițiile în care modul de redactare al art. 77

1

permite încadrarea situației în care se găsește reclamanta și în raza de aplicare a dispozițiilor prevăzute de lit. a), ce au în vedere "plantații de orice fel".

Este de reținut faptul că o amenajare orezicolă nu intră în categoria de active de genul plantațiilor de orice fel, respectiv nu constituie o plantație, având în vedere că se compune dintr-un ansamblu de lucrări de captare, pompare, transport, distribuție și evacuare a apei și, după caz, lucrări de nivelare a terenului, conform definiției prevăzută de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 138/2004.

Așadar, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanta se încadrează în ipoteza investitorilor care au cumpărat active constând în amenajări de îmbunătățiri funciare, care includ și amenajările orezicole, dar prin abrogarea lit. c) a art. 77

1

din H.G.nr. 626/2001, nu mai sunt îndrituiți la concesiunea prin atribuire directă a terenurilor aferente.

Va fi înlăturată susținerea recurentei referitoare la posibilitatea formulării căii de atac exclusiv împotriva considerentelor înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., întrucât sub imperiul vechiului C. proc. civ. ceea ce se ataca era doar dispozitivul, iar considerentele se atacau în măsura în care justificau și explicitau măsurile luate prin dispozitiv.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel în mod corect a apreciat că prezenta cauză este guvernată de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care nu reglementează posibilitatea unei părți de a formula cale de atac doar împotriva considerentelor unei hotărâri.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 104/A/2016 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva încheierii din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 104/A/2016 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2017.

Procesat de GGC - CL