ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2433/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14.06.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., în principal, obligarea pârâtului la îndeplinirea obligației contractuale de a pune în posesie reclamanta, asupra tuturor terenurilor (imobilelor) pe care le-a achiziționat în numele reclamantei, în baza prevederilor art. 2 coroborat art. 7 din contractul certificat de avocat sub nr. x/25.05.2010 încheiat între părți, iar în subsidiar, rezilierea contractului certificat sub nr. x/25.05.2010 și obligarea pârâtului la restituirea sumei de 141.900 euro, reprezentând prețul plătit de reclamantă pentru achiziționarea terenurilor, echivalentul a 1.534 euro/hectarul pentru o suprafața de 92 de hectare si 5032 m.p. (suprafața totala de 925.032 m.p.), cu titlul de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligației contractuale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1019 - 1021 coroborate cu art. 1313 - 1314, precum și cu art. 1532 - 1559 din vechiul C. civ., în ce privește primul capăt de cerere, respectiv art. 1320 - 1321 coroborate cu art. 1541, art. 1544 - 1545 din vechiul C. civ. și art. 1549 - 1550 din noul C. civ., în ce privește capătul de cerere subsidiar.

Prin sentința civilă nr. 2318 din data de 23.11.2020, Tribunalul București a respins acțiunea ca nefondată și a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 7000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 2217 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata către intimat a sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată. Top of FormBottom of Form

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prin care a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea in totalitate a deciziei recurate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu nesocotirea normelor de procedură prevăzute de art. 174 C. proc. civ., fiind încălcate principiul dreptului la apărare, principiul oralității și principiul contradictorialității.

Astfel, prin încheierea din 02.11.2021 instanța de apel, admițând probele propuse de către A. a formulat câte o adresă atât către O.C.P.I. competent, solicitând să depună la dosar extras de carte funciară sau certificat de sarcini, cât și către primăriile competente, solicitând informații cu privire la numele proprietarului terenurilor înscris in evidențele acestora; la termenul următor, din data de 07.12.2021, nu ajunseseră încă în dosar toate documentele solicitate (înscrisurile de la O.C.P.I. Botoșani și Primăria Bira), astfel ca A. a solicitat amânarea judecății, considerându-le relevante și utile în soluționarea cauzei; prin încheierea din 07.12.2021, instanța de prim control judiciar a respins solicitarea apelantei de a amâna judecata, a renunțat la administrarea probei cu respectivele înscrisuri, esențiale in soluționarea cauzei, și dând cuvântul pe fond, a încheiat dezbaterile, rămânând in pronunțare, cu stabilirea datei de pronunțare în 14.12.2021.

Așa fiind, procedând la înlăturarea acestor probe, instanța de apel a încălcat dreptul său de apărare, iar, prin faptul că nu a pus în discuția părților, probele care fuseseră încuviințate, instanța a încălcat și principiile oralității și contradictorialității.

Prin concluziile scrise depuse în 10.12.2021, recurenta a învederat instanței că au ajuns în dosar documente noi după închiderea dezbaterilor, trimise de autoritățile cărora curtea de apel le solicitase. Prin urmare, s-ar fi impus repunerea cauzei pe rol pentru ca probele să fie administrate.

In ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în sinteză, că decizia este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pentru care a fost respins al doilea capăt de capăt de cerere din acțiunea introductivă, respectiv capătul de cerere prin care s-a solicitat rezilierea contractului certificat de avocat sub nr. x/25.05.2010 și obligarea pârâtului la la restituirea sumei de 141.900 euro.

Cum apelul are efect devolutiv, conform art. 476 C. proc. civ., instanța de apel, prin rejudecarea fondului, este învestită să analizeze toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze toate capetele de cerere formulate în fond, și să se pronunțe inclusiv asupra celui de-al doilea capăt de cerere. Or, Curtea de Apel București a considerat "că devine superfluă analiza celorlalte argumente ale apelantei, care privesc neîndeplinirea obligațiilor ce reveneau intimatului" și a omis să se pronunțe cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere.

In ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile privind legea aplicabilă în cauză și, de asemenea, pe cele privind natura juridică a contractului încheiat între părți nr. x/25.05.2010.

Recurenta a considerat aplicabile prevederile C. civ. nou, conform art. 6 alin. (2) din Legea 71/2011, iar nu cele ale C. civ. vechi.

Totodată, ambele instanțe au interpretat greșit natura juridică a contractului x/25.05.2010, considerând că este o simplă promisiune de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare. În opinia recurentei, contractul dintre părți are o natură complexă, în care dl. B., apare în dublă calitate, vânzător și cumpărător, și semnează contractul în dublă calitate: Dl B. este în același timp, unicul reprezentant legal al A. ca promitentă cumpărătoare, si este de asemenea, promitentul vânzător, persoana fizică.

In niciun caz, Dl. B. nu a încheiat ante-contractele de vânzare-cumpărare, în calitate de promitent-cumpărător pentru a finaliza transferul proprietății asupra terenurilor pentru sine. Singurul scop pentru care a devenit cumpărătorul acestor terenuri a fost de a efectua lucrările cadastrale, de a le intabula pe numele său și apoi a le revinde, imediat către A., conform instrucțiunilor acesteia.

Dacă ar fi acționat doar ca persoană fizică cumpăratoare, promitenta vânzătoare, astfel cum în mod eronat susține prima instanță, iar apoi instanța de apel în decizia sa, terenurile pe care urma să le vândă trebuia să fi fost cumpărate cu fonduri proprii și fără nicio legătură cu recurenta. Chiar și atunci, s-ar fi ridicat problema conflictului de interese, mai ales că la acel moment dumnealui era și administrator al recurentei, deci o reprezenta legal și tot dumnealui a semnat contractul în numele recurentei. Fiind administrator al recurentei, tot dl. B. avea control și în aducerea la îndeplinire a obligațiilor de intabulare a terenurilor - de fapt, acesta a fost rolul său în cadrul recurentei - să înlesnească îndeplinirea obiectului de activitate al recurentei, acela de a deveni proprietar al terenurilor, fiind și singurul reprezentant permanent al recurentei.

Recurenta nu a avut angajați, Dl. B. fiind singura persoana care a avut acces la documentația acesteia în legătură cu cumpărarea terenurilor.

Prin urmare, dl. B. a acționat în numele său, chiar și atunci când aparent a acționat în "nume propriu", ca persoană fizică, deci, in calitate de mandatar. Chiar dacă respectivul contractul a fost numit "Antecontract de Vanzare-Cumparare", în realitate, acesta a fost un Contract Cadru a unui raport juridic complex între părți, fiind un contract "nenumit", care depășește natura juridică a unui ante-contract de vânzare cumpărare, cum simplist și eronat, 1-a calificat instanța de fond.

Contractul - Cadru (Ante-Contractul atestat sub nr. x/25.05.2010), astfel cum a fost formulat și semnat de părți, cuprinde în fapt, două contracte suprapuse, sinalagmatice.

Lucrările cadastrale puteau fi efectuate exclusiv, prin intermediul domnului B., care a fost și administrator al societății și mandatar, cu mandat special/scris, după cum de altfel acesta a recunoscut.

In plus, tot Dl B. deținea toate actele cu privire la terenuri, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă tocmai pentru a debloca această situație, pentru a putea realiza lucrările cadastrale și a înregistra în Cartea Funciară dreptul de proprietate al A. Nu se poate realiza această întabulare fără dl. B., care, conform contractului, ar trebui să colaboreze pentru ca acest contract-cadru să-și producă efectele, nu să rămână "suspendat".

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, respectiv respingerea recursului ca nefondat; totodată, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea argumentelor intimatului-pârât.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că din expunerea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii de recurs rezultă critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că prin înlăturarea unor probe propuse de aceasta, încuviințate în apel, instanța de prim control judiciar a încălcat dreptul său la apărare, iar, prin faptul că nu a pus în discuția părților probele care fuseseră încuviințate, instanța a încălcat și principiile oralității și contradictorialității, nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte reține că dreptul la apărare este consacrat de art. 13 din C. proc. civ., potrivit căruia:"(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. (4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt reprezentate".

Principiul contradictorialității consacrat de prevederile art. 14 din C. proc. civ., impune ca toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate să fie puse în discuția părților, iar actele de procedură si înscrisurile să fie comunicate între părți, în condițiile legii, astfel încât acestea să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului.

De asemenea, oralitatea, ca principiu fundamental al procesului civil, prevăzut de art. 15 C. proc. civ., înseamnă că pricinile se dezbat oral, prin urmare apelanta și intimatul sunt îndreptățite să susțină în mod verbal cu ocazia dezbaterilor din apel, toate criticile cuprinse în cererea de apel, respectiv toate apărările de fapt și de drept invocate, principiul dreptului la apărare garantând dreptul părților de a-și prezenta susținerile nu doar, în scris, ci, și, în mod oral, inclusiv cu ocazia exercitării căilor de atac, așa cum dispune art. 13 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în ședința publică din 7 decembrie 2021, ambele părți au fost prezente, fiind reprezentate convențional de avocați, intimatul-pârât prezentându-se și personal; de asemenea, observă că fiecare dintre părți a formulat concluzii asupra cererii apelantei-reclamante de a se reveni cu adrese pentru solicitarea unor relații de la anumite instituții.

După deliberare, instanța de apel a procedat la respingerea solicitării apelantei-reclamante "de revenire cu adrese pentru a se obține relațiile de la instituțiile care nu au răspuns până la acest moment, în raport de precizările depuse de părți pentru prezentul termen de judecată, cu privire la situația juridică a terenurilor in discuție, precizări din care reiese faptul că această situație nu este contestată."

În acest context procesual, având în vedere caracterul supletiv al dispozițiilor art. 259 C. proc. civ., se reține faptul că instanța de apel este în măsură să revină asupra unei probe încuviințate, singura obligație impusă de legiuitor fiind aceea ca respectiva măsură să fie pusă în discuția părților.

Contrar susținerilor recurentei, în speță, în ședința publică din 7 decembrie 2021, așa cum rezultă din încheierea de la termenul indicat, instanța de apel a pus în dezbaterea părților revenirea asupra probei cu înscrisuri, constând în adrese la instituțiile care nu au răspuns până la acel moment și a dispus motivat respectiva măsură, astfel încât nu se poate stabili, sub acest aspect, vreun viciu de nelegalitate.

Împrejurarea că instanța de apel a dat o altă relevanță probelor nu are semnificația de nelegalitate propusă, susținerile privind caracterul esențial al probei respective în soluționarea cauzei fiind rezultatul aprecierii pur subiective a recurentei.

Înalta Curte constată că nu a fost încălcat dreptul la apărare, nici principiile oralității și contradictorialității, câtă vreme părțile au fost reprezentate convențional prin avocat și au avut posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate, iar instanța de apel a răspuns motivat solicitării de revenire asupra probelor încuviințate.

Nici criticile recurentei prin care se arată că se impunea repunerea pe rol a cauzei, întrucât au ajuns în dosar documente noi după închiderea dezbaterilor, trimise de autoritățile cărora curtea de apel le solicitase, nu sunt fondate.

Repunerea cauzei pe rol își găsește reglementarea în art. 400 C. proc. civ., potrivit căruia: "dacă, în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților".

În condițiile acestui text de lege, repunerea pe rol este opțiunea exclusivă a instanței de judecată, care poate opera o asemenea măsură în cazul în care consideră că se impune lămurirea unor aspecte deja dezbătute până la închiderea cercetării judecătorești.

Se reține că textul mai sus evocat răspunde cerințelor principiului contradictorialității și al dreptului la apărare care presupun ca părțile să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței, în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Înalta Curte subliniază că instanța de apel a revenit asupra probei cu înscrisuri, constând în adrese către instituțiile care nu au răspuns până la termenul din 7 decembrie 2021, considerându-se, așadar, pe deplin edificată asupra chestiunilor litigioase, probele administrate fiind suficiente pentru legala dezlegare a cauzei, sens în care a și dispus închiderea dezbaterilor în dosar.

Așa fiind, instanța de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanța de apel a principiilor contradictorialității și oralității, iar recurentei nu i s-a încălcat dreptul la apărare, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

Față de toate aceste considerente, nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

Din criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate rezultă că recurenta este nemulțumită de hotărârea atacată, deoarece aceasta nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă critica formulată în apel care a vizat capătul de cerere prin care s-a solicitat rezilierea contractului certificat de avocat sub nr. x/25.05.2010 și obligarea pârâtului la la restituirea sumei de 141.900 euro.

Este important de reținut că în jurisprudența constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Înalta Curte observă că, prin motivul de apel referitor la capătul subsidiar de cerere, apelanta a susținut, în esență, că soluția primei instanțe este inechitabilă, fiind evident că intimatul trebuie să restituie suma reprezentând prețul terenurilor, atâta timp cât nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligația asumată.

Or, analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, inclusiv celui care privea capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

În concret, referitor la motivul de apel ce viza cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, instanța de prim control judiciar, statuând că părțile au înțeles să încheie o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare a unor bunuri viitoare, sub condiția suspensivă a dobândirii dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor respective de către promitentul vânzător, a reținut că intimatul nu a acționat, în baza contractului încheiat între părți ca un mandatar fără reprezentare, astfel încât devine superfluă analiza celorlalte argumente ale apelantei, care privesc neîndeplinirea obligațiilor ce reveneau intimatului.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea recurentei privind lipsa unei motivări referitor la critica din apel care vizează capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, explicitând motivele pentru care consideră că devine superfluă analiza celorlalte argumente ale apelantei, care privesc neîndeplinirea obligațiilor ce reveneau intimatului.

Prin urmare, instanța de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, astfel că nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile privind legea aplicabilă în cauză și, de asemenea, pe cele privind natura juridică a "contractului" încheiat între părți nr. x/25.05.2010.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei atacate, prin care recurenta consideră că sunt aplicabile prevederile C. civ. nou, conform "art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011", iar nu cele ale C. civ. vechi, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este corectă.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod judicios normele legale incidente raportului juridic născut între părți prin încheierea antecontractului de vânzare cumpărare atestat sub nr. x/25.05.2010.

În acest sens, instanța de apel a reținut că este incident C. civ. de la 1864, conform principiilor care guvernează aplicarea legii în timp, ținând cont că Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la data de 01.10.2011, potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011, și că dispozițiile "art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011" nu sunt aplicabile în speță, întrucât obiectul prezentului litigiu se referă la un act juridic, și nu la o situație juridică derivată din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor sau din raporturile de vecinătate.

Prealabil, instanța supremă face precizarea că textul indicat atât de recurentă, cât și de instanța de apel, ca fiind art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 este, în realitate, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Înalta Curte reține că principiul tempus regit actum (timpul guvernează actul), principiu general de drept, consacrat și de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., impune că "actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor".

Prin urmare, sub aspectul stabilirii legii aplicabile raportului juridic dedus judecății, este relevantă data încheierii înțelegerii părților.

Totodată, Înalta Curte reține că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 prevede următoarele: "dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ..".

Din dispozițiile legale anterior menționate rezultă că recurenta-reclamantă nu se poate prevala de textul normativ la care a făcut referire, deoarece, excepțiile specificate sunt de strictă interpretare neputând fi aplicate și altor situații neprevăzute în mod expres de lege.

În acest context, cum antecontractul de vânzare cumpărare nr. x/25.05.2010, derulat între părți, a fost încheiat anterior datei intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), efectele acestuia sunt guvernate de dispozițiile C. civ. anterior, și, de asemenea, cum obiectul prezentului litigiu se referă la un act juridic, și nu la o situație juridică derivată din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor sau din raporturile de vecinătate, susținerile recurentei referitoare la incidența noii reglementări sunt nefundamentate.

Prin urmare, sunt incidente dispozițiile C. civ. din 1864, fiind corectă determinarea legii aplicabile raportului juridic născut între părți, în funcție de împrejurarea că data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare atestat sub nr. x a fost aceea de 25 mai 2010 și în raport de faptul că obiectul prezentului litigiu se referă la un act juridic.

Cât privește criticile recurentei-reclamante prin care s-a susținut că a fost interpretată greșit natura juridică a "contractului x/25.05.2010", considerându-se că este vorba de o simplă promisiune de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare, Înalta Curte le va respinge ca nefondate.

Se reține că dezlegarea chestiunii privitoare la natura juridică a convenției presupune verificarea măsurii în care, în cele două etape anterioare ale procesului, instanțele de fond au aplicat corect legea, în stabilirea voinței părților și, în acest context, Înalta Curte amintește că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalității, independent de normele juridice invocate de părți.

În speță, instanța de apel a reținut, față de obiectul și cauza prezentei acțiuni, astfel cum au fost explicitate de reclamantă însăși, că este chemată să analizeze în ce măsură contractul încheiat între părți, intitulat Antecontract de vânzare cumpărare, a dat naștere în sarcina pârâtului obligației de a încheia contracte de vânzare cumpărare, cu privire la imobilele menționate în antecontract, în nume propriu, dar pe seama reclamantei, precum și de a le transmite ulterior în proprietatea acesteia.

În ceea ce privește contractul, Înalta Curte reține că acesta este un act de voință care generează obligații, principiul care guvernează materia contractelor fiind autonomia de voință. Potrivit acestui principiu, părțile sunt cele care stabilesc întinderea obligațiilor asumate prin respectiva convenție, iar interpretarea acesteia are în vedere stabilirea exactă a conținutului ei și permite o corectă determinare a însăși forței obligatorii a acesteia.

Interpretarea dată de instanța de apel clauzelor antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2010, ce a stat la baza raporturilor contractuale dintre părți, a fost făcută în spiritul C. civ. de la 1864, a cărui aplicabilitate s-a stabilit în cauză, reținându-se, că, față de conținutul contractului încheiat între părți, ale cărui clauze sunt clare și neîndoielnice, (nelăsând loc niciunei interpretări cu privire la intenția reală a părților, la conținutul raportului juridic născut între părți prin încheierea contractului, respectiv la natura juridică a acestuia), părțile au înțeles să încheie o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare a unor bunuri viitoare, sub condiția suspensivă a dobândirii dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor respective de către promitentul vânzător.

După cum se poate observa, instanța de apel nu a făcut altceva decât să respecte intenția părților, adică voința lor reală, întrucât fundamentul forței obligatorii a contractului îl constituie voința părților liber exprimată.

Având în vedere că interpretarea unui contract se face potrivit naturii obligației asumate de părți, se poate constata că instanța de apel a respectat întru-totul elementele arătate mai sus, reținând care este voința comună a părților, respectiv că acestea au înțeles să încheie o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare a unor bunuri viitoare, sub condiția suspensivă a dobândirii dreptului de proprietate exclusivă asupra bunurilor respective de către promitentul vânzător.

Așa fiind, nu se poate reține că la stabilirea voinței reale a părților a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convențiilor.

În considerarea celor ce preced, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B., conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2217 din 14 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2022.