ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 533/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 07.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, cu privire la terenul în suprafață de 2.000 mp, situat în comuna Ștefăneștii de Jos, sat Ștefăneștii de Jos, tarla x, parcela A 108-109, jud. Ilfov identificat în Promisiunea bilaterală de vânzare autentificată sub nr. x/10.05.2018. De asemenea, a solicitat sa se dispună întabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului în cartea funciară. La 31.07.2019 a fost înregistrată cererea reconvențională formulată de B. prin care a solicitat rezoluțiunea Promisiunii bilaterale de vânzare autentificată sub nr. x/10.05.2018, pentru nerespectarea obligațiilor promitentului-cumpărător A. (art. 1516, art. 1549-1550 C. civ.). Prin sentința nr. 7406/19.11.2019, Judecătoria Buftea a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 28.11.2019, sub același număr.

Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov Prin sentința nr. 2091/06.08.2020, Tribunalul Ilfov a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta-reclamantă; a respins cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., ca neîntemeiată; a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată și a respins cererile părților privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1431A/20.10.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, ambele apeluri formulate de reclamanta-pârâtă A. și de pârâta-reclamantă B. împotriva sentinței nr. 2091/06.08.2020; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1431A/20.10.2022 a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta arată că instanța de apel a reținut eronat că nu se poate pronunța o hotărâre judecătorească care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, întrucât nu se poate face individualizarea suprafeței de 2.000 m.p. din cuprinsul suprafeței 3.589,94 m.p. indicată în titlul de proprietate. Întrucât art. 632 alin. (1) din C. civ. reglementează proprietatea comuna pe cote-parți, iar suprafața de 2.000 m.p. ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare reprezintă 55,7% din totalul terenului de 3.589,94 m.p., ce nu a fost dezmembrat de pârâtă, deși avea această obligație, instanța de apel avea posibilitatea de a pronunța o hotărâre judecătorească care să țină loc de act de vânzare-cumpărare cu privire la o cota-parte de 55,7% din terenul total de 3.589,94 m.p., iar recurenta putea formula, ulterior, o cerere de ieșire din indiviziune. Recurenta învederează că instanța de apel a reținut eronat că reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale asumate prin Promisiunea bilaterală de vânzare autentificat sub nr. x/10.05.2018 de către C., în contextul în care prețul a fost achitat încă din data de 15.09.2008, astfel cum s-a stipulat în cuprinsul convenției. Arată recurenta că sunt nefondate considerentele potrivit cărora reclamanta și-a încălcat obligațiile contractuale, pentru că nu a manifestat suficientă diligentă față de solicitările pârâtei din cuprinsul notificării emise la 22.04.2019, de a lua legătura cu un anume expert cadastrist. Pârâta avea obligația de a finaliza dezmembrarea terenului până la 10.10.2018, astfel că o notificare transmisă 6 luni mai târziu reclamantei, nu poate face dovada culpei recurentei. De altfel, nu s-a făcut dovada că până la 10.10.2018 recurenta ar fi fost notificată cu privire la realizarea lucrărilor cadastrale sau pentru a se prezenta la o întâlnire cu cadastristul ales de pârâtă în vederea clarificării aspector privind această operațiune. Notificarea din data de 22.04.2019 transmisă recurentei, nu are la bază niciun material probator, acesta fiind motivul pentru care pârâta nu s-a prezentat la notar, deși a fost notificată, din nou, să se prezinte la Biroul Notarului Public D. în data de 24.04.2019, la orele 13:00, în vedere încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Arată recurenta că dacă susținerile pârâtei erau reale, aceasta ar fi fost prezentă la biroul notarial pentru a da clarificările pe care le considera necesare și pentru ca părțile să stabilească demersurile ulterioare în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Instanțele de fond s-au raportat eronat la afirmațiile pârâtei, în contextul în care recurenta a dovedit îndeplinirea obligațiilor asumate, respectiv plata prețului și notificarea pârâtei în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Recurenta pretinde că nu se poate reține că aceasta nu și-ar fi îndeplinit obligația achitării cheltuielilor și taxelor generate de dezmembrarea proprietății pârâtei, în condițiile în care nu s-a administrat vreo probă din care să rezulte că s-ar fi adus la cunoștința reclamantei cuantumul costurilor, verbal sau prin transmiterea documentelor fiscale. În plus, în promisiunea de vânzare-cumpărare se prevede obligația promitentei-vânzătoare de a realiza demersurile necesare dezmembrării, promitenta-cumpărătoare având doar obligația suportării taxelor generate de această operațiune, fără a se menționa că această obligație trebuie îndeplinită anterior încheierii contractului în formă autentică sau în lipsa unor documente justificative. Față de aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare in judecată.

Apărările formulate în cauză În cauză nu a fost formulată întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În esență, prin criticile formulate, subsumate de către recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a învederat că sunt îndeplinite toate condițiile de validitate în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic întrucât reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin Promisiunea bilaterală de vânzare autentificată sub nr. x/10.05.2018. Criticile nu sunt unele propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, recurenta a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. Astfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar. Recurenta, cu o motivație identică, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluțiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. În speță, deși recurenta-reclamantă a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel. Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Această exigență legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de reclamantă împotriva hotărârii din apel, observându-se că, fie aceasta susține critici de netemeinicie, cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei ori la materialul probator administrat, fie invocă argumente de nelegalitate care ignoră, însă, coordonatele judecății înfăptuite în etapa procesuală a apelului. În această din urmă categorie se înscriu, spre exemplu, criticile prin care reclamanta a susținut că instanța avea prerogativa de a pronunța hotărârea care să țină loc de contract de vânzare cu privire la cota de 55,7% și, ulterior, reclamanta să formuleze o cerere de ieșire din indiviziune. Această critică ignoră faptul că în analiza sa -întemeiată pe evaluarea probelor și a situației juridice a dreptului invocat- instanța de apel a reținut că terenul ce face obiect al promisiunii bilaterale de vânzare -în suprafață aproximativă de 2.000 mp- nu a fost suficient individualizat și nu este dezmembrat din suprafața totală de 3.589,84 mp, astfel că aceste împrejurări împiedică "validarea unui acord de voință pentru autentificarea pe cale judiciară a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare". Instanța de apel a explicat detaliat scopul legiuitorului în edictarea instituției reglementată de art. 1669 C. civ., care vine să sancționeze, pe cale judiciară, doar refuzul nejustificat al promitentului care și-a asumat obligațiile unui transfer al dreptului de proprietate și care, ulterior, înțelege să nu și le mai respecte, fiind obligatoriu, însă, a fi îndeplinite toate celelalte condiții de validitate ale contractului (inclusiv întocmirea documentației cadastrale). Prin memoriul de recurs, partea reclamantă nu a adus critici punctuale deciziei atacate prin care s-a reținut că obiectul antecontractului este reprezentat de un bun individual determinat, însă insuficient individualizat –și nu de o cotă indiviză astfel cum susține partea- iar pronunțarea unei hotărâri în modalitatea solicită de reclamantă ar echivala cu "intervenția instanței asupra acordului de voință al părților, ce ar fi modificat în afara oricărui cadru legal." Sub aspectul obligațiilor asumate de părți, recurenta pretinde că și-a îndeplinit obligația de a achita prețul, că nu a fost stabilită o obligație în sarcina sa de a achita taxele aferente dezmembrării anterior încheierii contractului de vânzare în formă autentică și că, în realitate, pârâta avea obligația de a efectua demersurile privind realizarea lucrărilor cadastrale, de a achita sumele aferente acestor activități și de a-i comunica valoarea reclamantei în vederea achitării costurilor finale. Însă și prin această critică recurenta denotă completa ignorare a considerentelor instanței de apel care, la pagina 13 a deciziei pronunțate, analizând motivele de apel invocate de apelanta-pârâtă privind rezoluțiunea contractului, a validat apărările reclamantei (reluate în memoriul de recurs sub forma unor nemulțumiri). În acest sens, instanța de apel a reținut că pârâtei, în calitate de proprietar, îi revenea obligația de a întocmi documentația cadastrală de dezmembrare și efectuarea demersurilor de publicitate imobiliară, precum și de a achita taxele aferente. Sunt, în aceeași notă, fără legătură cu considerentele instanței de apel, afirmațiile din cuprinsul recursului privind notificarea din data de 22.04.2019, cu privire la care s-a reținut că respectiva corespondență nu are un rol semnificativ în ansamblul considerentelor care au condus la respingerea acțiunii, argumenul decisiv fiind cel privind insuficienta individualizare a terenului, consecință a neîndeplinirii obligației pârâtei de a efectua operațiunile de dezmembrare și intabulare a imobilului ce face obiectul promisiunii bilaterale de vânzare. În acest sens, se constată că întreaga argumentație din memoriul de recurs reprezintă o reluare cvasi ad litteram a susținerilor cuprinse în cererea de apel. Or, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta critică soluția primei instanțe. În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. În consecință, cum recurenta nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele susțineri formulate prin cererea de apel și reiterate, ca atare, integral, prin memoriul de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. Prin urmare, se constată că recurenta nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamanta - pârâtă A. împotriva deciziei nr. 1431 A din 20 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.