Decizia nr. 1099/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 4781/2019 a Tribunalului Ilfov

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, în data de 22 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții B. și C., solicitând rezoluțiunea contractului de vânzare autentificat de D. și E. sub nr. x/31.08.2015, încheiat între reclamantă și pârâtă, pentru neplata prețului, restabilirea situației anterioare încheierii contractului prin repunerea părților în situația anterioară încheierii actului, radierea din CF x-C1 și 112165 a dreptului de proprietate al pârâtei și întabularea dreptului de proprietate al reclamantei, precum și obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei pricini. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1635 și urm., art. 1650 și urm. și art. 1724 din C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost încuviințat probatoriul, a fost acordat cuvântul părților asupra fondului cauzei și a fost amânată pronunțarea, instanța având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise. Prin sentința civilă nr. 4781 din 30 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, a fost a admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a fost dispusă rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.08.2015 la D. și E., astfel cum a fost modificat prin acte adiționale; s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că au fost obligați pârâții să restituie reclamantei, în natură, imobilul situat în comuna Domnești, județ Ilfov, compus din teren intravilan în suprafață de 250 mp, cu număr cadastral x, precum și din construcția C2-locuință, cu număr cadastral x, înscris în CF nr. x a localității Domnești, județ Ilfov, dar și imobilul situat în comuna Domnești, județ Ilfov, compus din teren intravilan, în suprafață de 500 mp, cu număr cadastral x, înscris în CF nr. x a localității Domnești, județ Ilfov. Totodată, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere, având ca obiect rectificarea înscrierilor din cartea funciară și a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1323A/2021 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B. și C. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019 și a sentinței civile nr. 4871/30.12.2019, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B. și C., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor legale și administrării probatoriului corespunzător. După prezentarea situației de fapt în primele opt pagini ale cererii de recurs, în dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că invocă motivarea incompletă, contradictorie și superficială a instanței de apel, care nu a răspuns argumentelor invocate, cu respectarea cerințelor imperative ale art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și să indice motivele pentru care a înlăturat criticile pârâților. Instanța de apel, deși a apreciat că prima instanță a motivat hotărârea analizând toate apărările pârâților, ulterior, în mod contradictoriu, a constatat că "într-adevăr nu a fost analizată (...) apărarea pârâților referitoare la faptul că nu au fost puși în întârziere printr-o notificare scrisă, comunicată anterior introducerii cererii de chemare în judecată." Prin apel, pârâții au criticat neanalizarea de către prima instanță a clauzei contractuale conform căreia "societatea vânzătoare, prin reprezentant, cunoaște faptul că restul de preț este plătit de cumpărător până cel mai târziu la data de 5.10.2015 și renunță în mod expres la înscrierea ipotecii legale în cartea funciară pentru restul de preț, conform art. 2.386 C. civ.." din conținutul căreia, stabilit prin metoda de interpretare literală si cea logică, reiese indubitabil recunoașterea de către vânzătoare că la momentul încheierii contractului cumpărătoarea mai avea de achitat un "rest de preț", însă instanța de apel a nu a constatat omisiunea primei instanțe. Instanța de apel s-a substituit primei instanței, dar fără a motiva de ce a înlăturat cele două metode de interpretare a clauzei menționate de pârâți și fără a analiza recunoașterea vânzătorului, prezentând în schimb îndrumări cum ar fi trebuit redactată clauza și înlăturând practic clauza, invocând interpretarea contractelor după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. Astfel a reținut că, de vreme ce în contract a fost stipulat expres prețul imobilelor, respectiv 664.530 RON, și nu s-a precizat că o parte din acesta a fost achitat, când ar fi fost achitat și care este cuantumul sumei achitate, expresia "restul de preț" din clauza în discuție nu este de natură să dovedească faptul că o parte din preț a fost achitat, anterior încheierii contractului. Prin urmare, instanța de apel a exclus din sfera voinței părților clauza contractuală sus-menționată, bazându-se pe o motivare contradictorie. Instanța de apel nu a analizat critica apelanților-pârâți în sensul că prima instanță nu a examinat argumentul acestora privind neîndeplinirea condițiilor legale ale rezoluțiunii contractului, în special cea prevăzută de art. 1516 C. civ. referitoare la punerea în întârziere a debitorului, prin notificare scrisă, fiind încălcate dispozițiile art. 1522 alin. (1)-(3) C. civ. Nu a analizat nici critica potrivit căreia prima instanță nu a răspuns solicitării pârâților, întemeiată pe dispozițiile art. 1522 alin. (5) C. civ., de a stabili un termen de plată a restului de preț stabilit și comunicat de reclamantă, solicitare reiterată și în fața instanței de apel, dar neanalizată. În acest sens, recurenții au învederat că sunt dispuși să achite deîndată restul de preț și au cerut instanței de recurs să solicite intimatei să le comunice suma potrivit evidențelor sale contabile. Au mai arătat recurenții că instanța de apel le-a respins, ca inadmisibilă, critica privind greșita respingere a probei testimoniale, cu o motivare contradictorie, în sensul că acea clauză contractuală nu reprezintă un început de dovadă scrisă, fiind cuprinsă într-un contract încheiat în fața notarului public și nici nu se coroborează cu o altă clauză contractuală în ceea ce privește existența unei diferențe de preț care urma să fie achitată de către cumpărători. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile constituționale în materia garantării dreptului de proprietate, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența relevantă a Curții de la Strasbourg în domeniul proprietății. Instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material ce reglementează rezoluțiunea, mai exact debitorul să fi fost pus în întârziere sau să fie de drept în întârziere (art. 1516 si art. 1522 C. civ.) și neexecutarea să fie nejustificată (art. 1516 C. civ.). Deși a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii, a arătat că nu se poate reține o vătămare cauzată apelanților-pârâți, fără o argumentare care să justifice lipsa vătămării, ceea ce echivalează o nemotivare. În realitate, recurenții au arătat că sunt grav vătămați urmare a pericolului iminent de a pierde proprietatea unde locuiesc. Instanțele au încălcat și dispozițiile art. 1167, art. 1168 (raportat la faptul că este un contract numit) și art. 1169 C. civ., critică invocată din perspectiva dreptului și a limitelor în care se putea realiza interpretarea clauzelor contractuale, raportat la art. 1266 C. civ. Instanța de apel, cu nesocotirea principiilor de drept, a reținut că este aplicabil art. 1268 C. civ. cu privire la interpretarea clauzelor îndoielnice, fără a face cercetări în vederea aplicării și a art. 1266 C. civ., fiind depășit cadrul procesual și principiul disponibilității, și încălcate aceste din urmă prevederi legale care reprezintă principiul, iar art. 1268 din cod reprezentând excepția. De asemenea, au fost încălcate prevederile art. 1671 din C. civ., referitoare la interpretarea clauzelor în favoarea cumpărătorului, înlăturarea acestei clauze echivalând cu anularea acesteia. Au arătat că, potrivit art. 1268 alin. (3) C. civ., clauzele se interpretează în sensul în care produc efecte, însă potrivit constatării instanței de apel, nu există un astfel de efect, ci unul de îndepărtare a clauzei, nu de interpretare în sensul producerii de efecte. Instanța de apel a stabilit că această clauză este nulă, dar clauza subzistă în contract, dar nu își produce efecte prin încălcarea art. 1268 C. civ., fără să existe o explicație. Au mai arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1270 și art. 1272 C. civ., prin raportare la art. 1246-1262 din cod, raportat la clauza îndepărtată prin neadministrarea probatoriului, clauza fiind anulată fără a se putea constata acordul de voință al părților. Nefiind îndeplinite condițiile date de art. 1251 C. civ., nulitatea este nelegală, fiind încălcat principiului disponibilității, atât sub aspect procedural, dar și sub aspectul art. 1246 și a art. 1247 alin. (2) C. civ.. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau excepție, or, în cauză, nu exista o astfel de invocare și, fiind o nulitate relativă, instanța nu putea să o invoce din oficiu, depășindu-și puterile și drepturile conferite de lege. În continuare, recurenții au făcut referire la considerentele deciziei nr. 221 din 15 februarie 2017, pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Concluzionând, recurenții au arătat că obiectul cauzei îl reprezintă rezoluțiunea contractului, iar părțile nu au formulat cereri de interpretare a clauzelor conform art. 1268 C. civ.

Procedura derulată la Înalta Curte de Casație și Justiție Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 noiembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 17 aprilie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl constituie solicitarea reclamantei de rezoluțiune a contractului de vânzare autentificat de D. și E. sub nr. x/31.08.2015, încheiat între reclamantă și pârâtă, pentru neplata prețului, și restabilirea situației anterioare încheierii contractului și rectificarea cărții funciare. Circumstanțele esențiale ale cauzei și situația de fapt, reținută de instanțele de fond pe baza probelor administrate în proces, care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac în care se exercită exclusiv un control de legalitate al deciziei recurate, relevă faptul că între reclamanta A. S.R.L., în calitate de vânzător, și pârâta B., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.2015, la D. și E., astfel cum a fost modificat prin acte adiționale, având ca obiect 2 imobile situate în comuna Domnești, județ Ilfov. Prețul vânzării a fost stabilit la suma de 664.530 RON și urma a fi achitat până la data de 05.10.2015. Termenul de plată a prețului a fost amânat succesiv, prin acte adiționale, pentru data de 04.12.2015 și 10.01.2016. Reclamanta a pretins că, în executarea obligației de plată a prețului, pârâta a efectuat trei plăți parțiale, în cuantum de 96.500 RON, rămânând de achitat suma de 568.030 RON. Apărarea pârâților a fost reprezentată de faptul că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, o parte din preț era deja achitată, respectiv suma de 50.000 euro, astfel cum rezultă din clauza din contract potrivit căreia vânzătoarea cunoaște faptul că restul de preț este plătit de cumpărător până cel mai târziu la 05.10.2015. Prima instanță a admis, în parte, acțiunea și a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că a obligat pârâții să restituie imobilele situate în com. Domnești, jud. Ilfov. Totodată, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect rectificarea înscrierilor în cartea funciară. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta este îndreptățită să obțină rezoluțiunea contractului, întrucât pârâții nu au făcut dovada achitării integrale a prețului, iar din probele administrate în cauză nu rezultă că o parte din preț a fost achitată anterior perfectării contractului, astfel cum s-au apărat pârâții. În urma analizei proprii, în raport de toate probele administrate în cauză, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, reținând că sunt îndeplinite cumulativ toate cele trei condiții pentru rezoluțiunea judiciară a contractului de vânzare-cumpărare. Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel a reținut neexecutarea culpabilă a debitorilor, aceștia neîndeplinindu-și obligația de plată a unui procent de aproximativ 83% din preț, precum și împrejurarea că nu s-a făcut dovada existenței unei cauze străine, neimputabile pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Recursul pârâților a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., iar criticile concrete de nelegalitate vizează motivarea insuficientă și contradictorie, precum și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză. Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenții-reclamanți impută instanței de apel, pe de o parte, omisiunea de a motiva corespunzător hotărârea cu referire la apărările acestora pe marginea apelului, respectiv nearătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și, pe de altă parte, motivarea contradictorie, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere cele ce urmează. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția. În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, partea reclamantă a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului. În acest context, astfel cum s-a menționat anterior, reanalizând situația de fapt, în raport cu toate probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că debitorii nu și-au îndeplinit obligația de plată a prețului și nu au făcut dovada existenței unei cauze străine, neimputabile lor, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, fiind astfel justificată solicitarea reclamantei. Astfel, contrar susținerilor recurenților, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluției pronunțate în dosar, instanța de apel expunând, într-o manieră logică, raționamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, având în vedere că debitorii nu și-au îndeplinit obligația de plată a prețului. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv. Drept urmare, lipsa referințelor cu privire la înlăturarea argumentelor referitoare la cele două metode de interpretare a contractelor menționate de pârâți nu constituie aspecte decisive în analiza efectuată de instanța de apel, a căror neexaminare să poată conduce la casarea deciziei prin reținerea ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Dimpotrivă, din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a realizat o cercetare aprofundată a circumstanțelor de fapt ale cauzei în raport cu clauzele contractului încheiat între părțile litigante, fiind indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile pârâților, neputând fi reținută o motivare insuficientă, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește critica potrivit căreia motivarea instanței de apel conține considerente contradictorii, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată. În acest sens, trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ipoteza motivelor contradictorii, devine incident atunci când hotărârea atacată expune raționamente sau concluzii incompatibile între ele, generând astfel confuzie și ambiguitate în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Însă, lecturând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat într-un mod clar și coerent soluția de respingere a apelului, fără a exista alte considerente ambigue sau care pot crea confuzii cu privire la soluția pronunțată, înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului declarat de recurenții-pârâți. Ceea ce critică recurenții este împrejurarea că, deși instanța de prim control judiciar a reținut că prima instanța nu a analizat argumentul acestora cu privire la lipsa vreunei notificări prin care să fie puși în întârziere și nici cel cu privire la interpretarea clauzei contractuale cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, care face referire la un rest de preț rămas de achitat, aceasta s-a substituit primei instanțe și, fără a trimite cauza spre rejudecare, a analizat și motivat soluția de respingere a acestor argumente, fără a arăta motivul pentru care reține modalitatea de interpretare a clauzei contractuale după voința concordantă a părților, în detrimentul celei invocate de recurenți. Critica astfel formulată este nefondată, având în vedere cele ce succed. Înalta Curte observă că, prin apelul formulat, pârâții au contestat hotărârea instanței de fond, pe motiv că aceasta nu a analizat apărările aduse împotriva acțiunii. În special, aceștia au invocat neîndeplinirea condițiilor necesare pentru dispunerea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv lipsa unei notificări scrise pentru punerea în întârziere, precum și faptul că instanța nu a evaluat și interpretat corespunzător clauza contractuală care face referire la plata unei diferențe de preț, și nu la un preț integral. Instanța de apel, astfel învestită, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe și a respins calea de atac. În motivare, a reținut că prima instanță nu a examinat apărarea privind lipsa notificării. Totuși, având în vedere că această apărare a fost invocată în apel ca motiv referitor la neîndeplinirea condițiilor pentru rezoluțiune, curtea de apel a analizat-o și a respins-o, explicând în mod clar și coerent motivele acestei respingeri. Analizând motivul de apel referitor la interpretarea clauzei contractuale, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1266 alin. (1) C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, reținând că această clauză nu este în natură să dovedească faptul că o parte din preț a fost achitată anterior. O atare soluție este legală, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că, procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac - fiind readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept, ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță - instanța de apel poate substitui considerentele sentinței atacate, păstrând totuși soluția tribunalului. Astfel, instanța de apel verifică soluția atacată, atât din punct de vedere al temeiniciei, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărâre este concordantă cu probele administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, după cum hotărârea apelată este verificată și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății. În acest sens, trebuie subliniat că, în condițile în care instanța de control judiciar constată că soluția pronunțată de prima instanță este corectă în ceea ce privește hotărârea luată, dar argumentele folosite sunt insuficiente, incomplete sau eronate, aceasta are competența de nu schimba soluția (respectiv de a trimite cauza spre rejudecare), ci poate motiva hotărârea pe alte temeiuri juridice sau fapte pe care le consideră relevante și care au fost eventual omise sau neanalizate corect de prima instanță, precum și de a îndrepta eventualele erori de raționament. Drept urmare, raționamentul expus nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodământului judiciar, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de către pârâți. În acest context, împrejurarea că recurenții-pârâți nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel și cu soluția pronunțată în cauză nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii sau a unei motivări contradictorii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă, ca nefondată. Nefondat este și motivul de recurs care vizează neanalizarea de către instanța de apel a solicitării reiterate în calea de atac referitoare la stabilirea unui termen de plată a restului de preț, în condițiile în care nu a existat o notificare prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată, solicitare întemeiată pe art. 1522 alin. (5) C. civ. Înalta Curte constată că, opus celor afirmate de recurenții-pârâți, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor anterior menționate, în cazul în care debitorul este chemat în judecată fără să fie pus în întârziere, acesta are dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil. Examinând această critică, instanța de prim control judiciar a concluzionat, pe baza probatoriului administrat, că recurenții-pârâți nu au achitat prețul imobilului, în timpul procesului, deși erau în drept să o facă. Drept urmare, critica formulată în apel pe acest aspect a fost analizată și a primit dezlegare jurisdicțională. Referitor la ultima critică formulată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se impută instanței de apel o motivare contradictorie a soluției de respingere a probei testimoniale ca inadmisibilă, Înalta Curte reiterează că pentru a critica o hotărâre invocând existența unor motive contradictorii este necesar să se indice concret contradicțiile din motivare. Acest articol prevede că o hotărâre poate fi atacată dacă se bazează pe motive contradictorii, însă pentru a se valida acest argument în instanță, partea care formulează calea de atac trebuie să arate, punctual, în ce constă contradicția. Astfel, criticile trebuie să evidențieze acele paragrafe sau secțiuni din hotărâre care se exclud reciproc sau care prezintă raționamente incoerente. Contradicția trebuie să fie evidentă, astfel încât să rezulte că decizia este lipsită de claritate și consistență, fapt ce poate duce la o lipsă de previzibilitate în aplicarea legii. Or, în susținerea criticii, recurenții-pârâți s-au rezumat la a menționa că instanța de apel a respins, ca nefondată, critica privind respingerea nelegală a probei testimoniale ca inadmisibilă, reținând că acea clauză contractuală nu reprezintă un început de dovadă scrisă, fiind cuprinsă într-un contract încheiat în fața notarului public și nici nu se coroborează cu o altă clauză contractuală în ceea ce privește existența unei diferențe de preț care urma să fie achitată de cumpărători. Drept urmare, în absența unor argumente concrete, cum este cazul de față, în care nu se arată considerentele care se exclud reciproc, critica formulată pe baza acestui temei urmează a fi înlăturată de la analiză. Lipsite de fundament sunt și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor constituționale în materia garantării dreptului de proprietate, a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența relevantă a Curții de la Strasbourg în domeniul proprietății. În susținerea acestei critici, recurenții-pârâți au susținut că au dobândit dreptul de proprietate al imobilului în litigiu și se află în situația de a își pierde dreptul de proprietate fără să fi încălcat vreo dispoziție legală. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Conform Convenției, nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică, cu respectarea legii și a principiilor dreptului internațional. Acest lucru înseamnă că o ingerință în dreptul de proprietate poate fi justificată doar dacă este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim (de exemplu, interesul public) și respectă un echilibru corect între interesele individului și cele ale societății. Articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1/1952 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul de proprietate, dar acest drept nu este absolut. Convenția permite statelor să stabilească limite rezonabile pentru exercitarea drepturilor patrimoniale, inclusiv pentru a asigura respectarea obligațiilor contractuale asumate între părți. Astfel, art. 1 din Protocolul 1 permite statelor să stabilească un echilibru între protecția dreptului de proprietate și necesitatea respectării obligațiilor contractuale. În acest caz, principiul pacta sunt servanda, consacrând obligația părților de a respecta clauzele și condițiile agreate într-un contract valabil încheiat, presupune că părțile sunt obligate să respecte clauzele și condițiile stabilite în contractul de vânzare-cumpărare, inclusiv obligația de plată a prețului convenit. Obligația de plată a prețului nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate al cumpărătorului, ci o condiție esențială și asumată voluntar pentru transferul de proprietate, fără de care contractul nu ar fi avut loc. Neîndeplinirea acestei obligații justifică aplicarea clauzelor contractuale care reglementează rezoluțiunea sau alte consecințe juridice. În absența unui abuz de drept sau a unei intervenții disproporționate a autorităților, cerința de a respecta termenii unui contract valabil încheiat nu poate fi considerată o încălcare a art. 1 din CEDO, ci o aplicare firească a principiilor de drept civil. Astfel, critica invocată nu poate fi reținută, deoarece obligațiile asumate prin contract au fost liber consimțite și sunt conforme cu principiile generale ale dreptului contractual și ale protecției dreptului de proprietate, conform reglementărilor naționale și europene. În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1516 și art. 1522 C. civ., prin faptul că, deși a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii, totuși a respins apelul concluzionând că nu se poate reține o vătămare cauzată pârâților, fără o argumentare care să justifice lipsa vătămării, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. În prealabil, Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurenții-pârâți în susținerea prezentei critici nu sunt conforme cu realitatea faptică a dosarului, nu sunt reținerile instanței de apel, motivarea acesteia fiind trunchiată. În primul rând, astfel cum s-a menționat anterior, contrar celor susținute de recurenți, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe și a respins apelul declarat de pârâți, reținând că sunt îndeplinite toate cele trei condiții pentru rezoluțiunea contractului. Ceea ce în realitate a reținut instanța de prim control judiciar este că nu a fost analizată de prima instanță apărarea pârâților referitoare la împrejurarea că nu au fost puși în întârziere printr-o notificare scrisă anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Însă, reținând că această apărare constituie și motiv de apel referitor la neîndeplinirea condițiilor pentru dispunerea rezoluțiunii contractului, a analizat apărarea pârâților și a apreciat-o ca fiind nefondată, expunând motivele care au condus la această soluție. Inexistența unei vătămări a pârâților reținută de instanța de apel a vizat numai lipsa motivării instanței de fond cu privire la acest aspect și a fost reținută având în vedere că instanța de apel a complinit această lipsă de analiză, prin examinarea completă a cauzei în calea de atac a apelului. Drept urmare, critica formulată nu poate fi primită, întrucât nu se grefează pe reținerile și raționamentul curții de apel. În ultima parte din memoriul de recurs, recurenții-pârâți au invocat aplicarea greșită a art. 1167, art. 1168 și art. 1268 C. civ., precum și neaplicarea art. 1266 C. civ. incident în speță, susținând că instanța de apel a considerat aplicabile dispozițiile art. 1268 C. civ., respectiv interpretarea clauzelor îndoielnice, deși regula de interpretare a contractelor este cea prevăzută de art. 1266 C. civ. Astfel, în opinia recurenților, instanța de apel ar fi trebuit, prioritar, să administreze probe din care să reiasă voința părților și abia ulterior, în măsura în care nu se putea dovedi această voință, să apeleze la regula de excepție, prevăzută de art. 1268 C. civ. În ceea ce privește aplicarea art. 1268 C. civ., au mai susținut recurenții (pag. 11 final - 13) că, în condițiile în care instanța de apel ar fi apreciat, în mod judicios, că se impune aplicarea acestui text de lege la speța pendinte, aceasta ar fi trebuit să facă aplicarea art. 1671 C. civ. și să interpreteze clauza contractuală în favoarea cumpărătorului, precum și a art. 1268 alin. (3) din același cod, potrivit căruia clauzele se interpretează în sensul în care produc efecte. În acest sens, au subliniat că instanța de prim control judiciar a încălcat principiul disponibilității părților, prin înlăturarea clauzei contractuale, această înlăturare având efect identic cu constatarea nulității clauzei. Or, din simpla lecturare a deciziei atacate rezultă că instanța de apel nu a examinat cauza și nu a făcut o interpretare a clauzelor contractuale din perspectiva art. 1268 C. civ., cum, în mod eronat, afirmă recurenții-pârâți. În examinarea cauzei, instanța de apel, a răspuns criticilor pârâților, care susțineau că o parte din preț fusese deja achitată înainte de încheierea contractului, fapt pe care aceștia îl deduceau din clauza contractuală potrivit căreia "(...) restul de preț este plătit de cumpărător până cel mai târziu la data de 5.10.2015 (...)". Astfel, examinând clauza în discuție, făcând aplicarea art. 1266 alin. (1) C. civ., potrivit căruia contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, a reținut că aceasta nu este de natură să dovedească faptul că o parte din preț a fost achitată anterior încheierii contractului, Drept urmare, instanța de apel nu a considerat aplicabil art. 1268 C. civ. și nu a reținut în considerente că urmează a interpreta clauze îndoielnice, cum afirmă recurenții cum, de alfel, nici nu a înlăturat această clauză, astfel cum se afirmă prin memoriul de recurs (pag. 11 final - 13). Drept urmare, argumentele invocate nu combat judecata realizată de instanța de apel, recurenții construind un silogism bazat pe noi premise și încercând să genereze un raționament care să conducă la o soluție contrară celei din decizia atacată, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi luate în considerare. În acest punct al analizei, Înalta Curte constată necesar a menționa că, pentru declanșarea controlului de legalitate, partea recurentă este obligată să indice norma de drept încălcată, să explice modul în care a fost încălcată și să formuleze obiecții precise împotriva raționamentului juridic al instanței de apel. Simpla invocare a unor texte de lege nu este aptă de a genera controlul de legalitate, întrucât instanța de recurs nu poate/nu trebuie să deducă ce anume se contestă, ci partea recurentă trebuie să argumenteze în mod clar aspectele din raționamentul juridic al instanței de apel care sunt greșite. Drept urmare, nefiind dezvoltate critici care să se grefeze pe raționamentul instanței de apel, aceste argumente vor fi înlăturate ca inadmisibile în recurs. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții-pârâți să plătească intimatei - reclamante S.C. A. S.R.L. suma de 6.750,69 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, conform documentelor justificative depuse la filele x.