ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 939/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 15.11.2019, sub număr dosar x/2019, reclamanții A. S.R.L., B., C. prin mandatar D., E. prin mandatar D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții F. și G., rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub numărul x/24.04.2018 de SPN H. și I., astfel cum a fost modificată prin actul adițional autentificat sub nr. x/10.08.2018, și a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/20.03.2019 și repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea avansului achitat în valoare de 152.416 de RON, la care se adaugă cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3288/01.11.2021, Tribunalul Ilfov a respins cererea având ca obiect rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/20.03.2019 formulată în contradictoriu cu pârâtul-reclamant, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins petitul din cererea principală, având ca obiect repunerea părților în situația anterioară, ca fiind lipsit de interes.

Tribunalul a respins, în rest, cererea principală formulată de reclamanții A. S.R.L., B., C. și E., în contradictoriu cu pârâtul reclamant F. și pârâta G., ca neîntemeiată.

Tribunalul a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant F., a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/24.04.2018, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. x/10.08.2018, cu revenirea părților în situația anterioară încheierii promisiunii, în sensul obligării reclamanților-pârâți la restituirea către pârâtul-reclamant a sumei în cuantum de 152.413 RON, reprezentând avans. Tribunalul a obligat reclamanții-pârâți la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referință BNR de la data plății, către pârâtul-reclamant, cu titlu de daune interese.

Tribunalul a obligat reclamanții-pârâți la plata sumei de 6.189,08 RON către pârâtul-reclamant, cu titlul de cheltuieli de judecată proporționale pretențiilor admise, constând în taxă judiciară de timbru. Tribunalul a obligat reclamanții-pârâți la plata sumei în cuantum de 13.945,77 RON către pârâtă, reprezentând onorariu avocațial, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 874 A din 02.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți-pârâți A. S.R.L., C., E., B., în contradictoriu cu intimata pârâtă G. și intimatul pârât reclamant F..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții-pârâți A. S.R.L., C., E., B., solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare având în vedere primul motiv de apel, în temeiul dispozițiilor art. 497 raportat la art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ.. În subsidiar, recurenții au solicitat casarea în parte și reținerea cauzei în vederea rejudecării, admiterea rezoluțiunii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019 de Biroul Notarului Public I., încheiate de apelanții-reclamanți cu intimata pârâtă G., în calitate de promitentă-cumpărătoare, înlăturarea obligației apelanților-reclamanți de a plăti suma de 10.000 euro, cu titlu de daune interese către intimatul-pârât-reclamant F. în baza promisiunii de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x din 24.04.2018, ca neîntemeiată, precum și înlăturarea obligației reclamanților la plata cheltuielilor de judecată către ambii pârâți.

În motivarea recursului, recurenții au arătat că, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității în situația în care nu s-a pronunțat asupra unui motiv de apel, ceea ce impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiuI dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 6 din C. proc. civ.. Astfel, instanța de apel nu a analizat deloc motivul de apel vizând promisiunea bilaterală nr. 1060 din 20.03.2019 încheiată de recurenții-reclamanți cu intimata pârâtă G., nu s-a referit, nici măcar într-o propoziție, asupra asupra criticilor formulate, referindu-se exclusiv la prima promisiune de vânzare cumpărare din anul 2018. În consecință, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar, având în vedere inexistența pronunțării și, implicit, inexistența motivării cu privire la această critică.

Recurenții au considerat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.. În acest sens, recurenții au invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul menținerii ca valabilă a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/20.03.2019 încheiată de recurenții - reclamanți, în calitate de promitenți-vânzători, cu numita G., în calitate de promitentă cumpărătoare. Recurenții au arătat că înțelegerea cu pârâta G., conform promisiunii de vânzare-cumpărare menționate, a fost ca jumătate din avansul achitat la prima promisiune să reprezinte avansul pentru cea de a doua promisiune. În speță însă, din lecturarea întâmpinării depuse de intimata-pârâtă G., rezultă inexistența unui consimțământ serios exprimat de pârâtă cu intenția de a produce efecte juridice deoarece, prin întâmpinarea depusă la fond, intimata pârâtâ G. a arătat că nu mai este de acord cu rezoluțiunea primei promisiuni ceea ce denotă neseriozitatea pârâtei cu privire la dorința reală de a contracta și de a se mai încheia cea de a doua promisiune, care are la baza tocmai rezoluțiunea primei promisiuni în ceea ce o privește și constituirea avansului, respectiv cota de 1/2 din avansul achitat la prima promisiune. Această afirmație este fondată și pe comportamentul ulterior al intimatei, care a refuzat să se prezinte la notariat pentru perfectarea contractului de vânzare cumpărare obiect al celei de a doua promisiuni. Instanța de apel nu a făcut nicio referire la probele noi administrate în fața acestei instanțe, respectiv la proba cu înscrisuri, de unde rezultă faptul că intimata G. nu mai dorește perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

Recurenții au arătat că un alt motiv de recurs este reprezentat de nelegalitatea hotărârii în ceea ce privește aprecierea culpei în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x din 24.04.2018 de Societatea Profesională Notarială H. și I., astfel cum a fost modificată prin actul adițional autentificat sub nr. x din 10.08.2018 încheiată de reclamanți, în calitate de promitenți-vânzători, cu pârâții F. și pârâta G., în calitate de promitentă-cumpărătoare.

Recurenții au arătat că, prin probatoriul administrat, au demonstrat că părțile au convenit verbal prelungirea termenului de încheiere a contractului de vânzare- cumpărare pentru luna martie 2019. Recurenții au învederat aspecte privind plata avansului, care rezultă din proba cu înscrisuri cât și din declarațiile părților și susținerile din cuprinsul întâmpinărilor depuse. Recurenții au invocat prevederile art. 1240 din C. civ., conform cărora voința de a contracta poate fi exprimată și verbal și au considerat că dovada acestei înțelegeri a părților rezulta cu certitudine din conduita pârâților dar și din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv din corespondența purtată între părți în perioada aprilie 2018 - februarie 2019.

Recurenții au susținut că, potrivit înscrisurilor de la dosar și recunoașterii părților, pârâții nu și-au respectat promisiunea de a achita suma de 15.000 de euro, conform actului adițional, până la data de 17.08.2018, achitând doar suma de 12.738 euro. Acest fapt reprezintă o primă culpă a pârâților care nu au respectat promisiunea asumată prin actul adițional cu privire la achitarea sumei de 35.000 euro până la data de 17.08.2018 cu titlu de avans. În luna martie 2019, urmare a intabulării imobilului și definitivării tuturor actelor necesare perfectării contractului de vânzare-cumpărare, apelanții reclamanți i-au notificat pe ambii pârâți, conform înscrisurilor de la dosar pentru a se prezenta la notariat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare însă promitenții cumpărători nu au mai dorit achiziționarea apartamentului.

Recurenții au arătat că pârâta G. și-a exprimat dorința de a achiziționa un alt imobil singură, tot de la reclamanți, sens în care s-a încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 20.03.2019 de SNP H. și J..

Recurenții au susținut că au făcut toate formalitățile necesare perfectării contractului de vânzare-cumpărare inclusiv extrasul de carte funciară însă nu s-a putut încheia contractul de vânzare-cumpărare deoarece pârâtul F. nu a dat curs notificării de a se prezenta la notariat conform încheierii de certificare nr. 6 din data de 8.04.2019 eliberată de Notarul Public H. pentru achita diferența de preț și a perfecta contractul de vânzare-cumpărare. Totodată se poate observa că nu s-au achitat sumele de bani convenite cu titlu de avans conform actului adițional din 10 august 2018, în sensul de a se mai achita suma de 15.000 euro, achitându-se doar o parte din bani conform înscrisurilor de la dosar, respectiv suma de 12.738 euro.

Recurenții au considerat că o dovadă a faptului că pârâtul nu a mai dorit perfectarea contractului rezultă chiar din atitudinea acestuia care nu a mai întreprins nimic din decembrie 2018 până la sfârșitul lunii octombrie 2019 în sensul perfectării contractului, formulării unei cereri de încheiere a contractului la instanță în temeiul art. 1669 din C. civ. ori să solicite rezoluțiunea dacă considera că reclamanții nu și-au îndeplinit obligațiile. În speță însă, intimatul pârât a solicitat rezoluțiunea doar după ce reclamanții au formulat cerere de chemare în judecată însă nu i se cuvin daunele interese deoarece nu a făcut dovada că și-a îndeplinit propriile obligații iar perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu am mai fost posibilă din culpa exclusivă a promitenților vânzători.

Recurenții au arătat că intimații pârâți nu au înțeles să execute convenția în sensul achitării diferenței de preț și prezentării la notariat pentru perfectarea vânzării cumpărării; punerea în întârziere s-au făcut de către reclamanți în conformitate cu dispozițiile legale; de asemenea, prin cererea de chemare în judecată, debitorii obligației contractuale au fost puși în întârziere în conformitate cu prevederile art. 1522 din C. civ.

Recurenții au arătat că intimatul pârât reclamant F. nu a făcut dovada punerii în întârziere a reclamanților; în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca și din actul adițional rezultă că părțile au prevăzut posibilitatea prelungirii termenului dacă din motive neimputabile părților, printre acestea numărându-se și întârzierea actelor emise de autorități, nu se poate încheia actul.

Recurenții au arătat că, în convenția părților, nu există mențiunea conform căreia părțile ar fi de drept în întârziere prin simpla ajunge la termenul convenit. În aceste condiții, obligarea apelanților reclamanți la plata de daune interese este neîntemeiată și dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie. Mai mult, notificarea formulată de pârâtul F. este realizată la circa șase luni de la momentul în care a fost notificat prin intermediul executorului judecătoresc de către apelant să se prezinte la notariat în vederea perfectării contractului. Astfel, art. 1517 din C. civ. prevede că o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune. În cauză, unul din promitenții cumpărători a declarat în mod expres că nu mai dorește perfectarea contractului iar celălalt promitent cumpărător a avut o atitudine omisivă, în sensul că nu s-a prezentat la notariat pentru a-și exprima vreun punct de vedere.

Recurenții au susținut că, în condițiile în care promitentul cumpărător F. a solicitat, pe cale cererii reconvenționale, rezoluțiunea promisiunii de vânzare - cumpărare, clauza penală invocată de acesta nu mai poate produce efecte juridice potrivit art. 1554 alin. (1) din C. civ.. Raportat la dispozițiile legale evocate, se constată că, odată cu rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, antecontractul este desființat sub toate aspectele, inclusiv al clauzei penale.

Recurenții au arătat că un ultim motiv de recurs este reprezentat de greșita obligare a lor la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care nu s-a dovedit culpa apelanților reclamanți în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x din 24.04.2018 de Societatea Profesională Notarială H. și I.. Recurenții au invocat greșita obligare a apelanților reclamanti la plata către pârâta G. a onorariului de avocat în cuantum de 13.945,77 RON față de poziția procesuală a acesteia și înscrisurile de la dosar. Prin declarația dată de intimata pârâtă G. în fața notarului public în luna martie 2019, aceasta și-a exprimat clar poziția în sensul că nu mai dorește achiziționarea imobilului obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x din 24.04.2018 și că dorește achiziționarea unui alt imobil. În aceste condiții, obligarea reclamanților la plata către această pârâtă a cheltuielilor de judecată pentru rezoluțiunea promisiunii din 2018 apare ca fiind neîntemeiată și lipsită de temei legal. De asemenea, aceasta nu mai dorește nici perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul obiect al celei de-a doua promisiuni, aspect care reiese cu certitudine din înscrisurile de la dosar. Astfel, recurenții au apreciat că, față de înscrisurile de la dosar, intimata G. trebuie să achite cheltuielile de judecată, fiind evident în culpă pentru neperfectarea ambelor contracte.

În subsidiar, recurenții au apreciat că se impune, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., reducerea onorariului avocațial, acesta fiind vădit dispropoționat raportat la complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat, în condițiile în care ceilalți apărători au avut onorarii situate la o treime din cuantumul acestui onorariu.

Intimatul-pârât-reclamant F. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal excepția nulității recursului pentru neîncadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenții-reclamanți-pârâți au depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Încadrându-și susținerile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., recurenții au invocat lipsa totală a considerentelor instanței cu privire la motivul de apel referitor la soluția de menținere ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019 încheiate de recurenții promitenți-vânzători cu intimata G., în calitate de promitentă-cumpărătoare.

Înalta Curte constată că, astfel cum s-a arătat în decizia recurată în partea consacrată expunerii motivelor de apel, Curtea de Apel a reținut că s-a criticat modul în care prima instanță a apreciat culpa în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare autentificate sub nr. x/24.04.2018, modificată prin actul adițional autentificat sub nr. x/10.08.2018 încheiat de reclamanții promitenți vânzători cu pârâții F. și G., în calitate de promitenți cumpărători.

De asemenea, s-a arătat că apelanții reclamanți au criticat inclusiv soluția de menținere ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/20.03.2019, încheiate de reclamanți în calitate de promitenți vânzători, cu numita G., în calitate de promitentă cumpărătoare.

În cadrul analizei motivelor de apel, Curtea a expus argumentele pentru care a reținut că este corectă soluția primei instanțe în sensul că reclamanții nu și-au respectat obligația de încheia contractul de vânzare la termenul și în modalitatea prevăzute în promisiunea bilaterală de vânzare - cumpărare autentificată sub nr. x/24.04.2018 și în actul adițional autentificat sub nr. x/10.08.2018. Contrar susținerilor apelanților, Curtea a reținut că aceștia nu au dovedit că au încheiat sau că erau pregătiți să încheie contractul de vânzare cumpărare până la data de 09.12.2018. În consecință, Curtea a validat soluția judecătoriei de a dispune rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare ca urmare a admiterii în parte a cererii reconvenționale formulate de pârâtul reclamant F., reținând culpa promitenților vânzători, adică a apelanților reclamanți.

De asemenea, Curtea a mai arătat că termenul limită până la care promitenții vânzători trebuiau să își îndeplinească obligația de a vinde, iar promitenții cumpărători trebuiau să-și îndeplinească obligația de a cumpăra, era 09.12.2018. Acest termen a fost stabilit de părți, de comun acord prin act adițional autentificat la notariat și trebuia respectat, ceea ce nu a fost cazul în privința promitenților vânzători.

Niciun considerent din decizia recurată nu vizează motivul de apel referitor la soluția de menținere ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/20.03.2019, încheiate de reclamanți în calitate de promitenți vânzători, cu numita G. în calitate de promitentă cumpărătoare. Acesta reprezenta cel de-al doilea contract cu privire la care s-a solicitat rezoluțiunea prin cererea principală, contract prin care reclamanții-pârâți s-au obligat să vândă pârâtei, iar aceasta din urmă s-a obligat să cumpere un alt imobil, situat în comuna Dragomirești-Vale, Ferma nr. 5 Tineret, județul Ilfov, până la data 21.03.2020.

În situația expusă, Înalta Curte observă, convergent criticilor formulate, că instanța de apel nu a răspuns unui motiv de apel esențial formulat de apelanții-reclamanți. Astfel, în acord cu criticile acestor părți procesuale, Înalta Curte observă că, în cadrul deciziei recurate, instanța de apel nu a analizat deloc motivul de apel referitor la netemeinicia și nelegalitatea hotărârii primei instanțe cu privire la menținerea ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019 încheiată de promitenții-vânzători cu numita G., în calitate de promitentă-cumpărătoare (a se vedea în acest sens, criticile de la pct. III filele x din cererea de apel).

În cuprinsul considerentelor deciziei civile apelate, nu se regăsește niciun argument de ordin juridic al instanței de apel, care să fundamenteze soluția pronunțată în cauză privitor la înlăturarea - evident ulterior evaluării sale - măcar prin anumite considerente comune, a criticilor formulate de apelanții-reclamanți.

Indiferent dacă aprecia că acest motiv de apel nu era întemeiat, instanța de apel avea obligația procesuală de a îl analiza, fie și sintetic, concis, și de a îl înlătura în prealabil expunerii concluziei sale finale.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că:

"dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată (…) Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

Aplicând aceste considerente speței deduse judecății, reținând că instanța de apel nu a răspuns unui motiv de apel esențial formulat de apelanții-reclamanți, evident în limitele stabilite prin cererea de recurs, potrivit art. 494 din C. proc. civ. cu referire la art. 477 și art. 479 din C. proc. civ., respectiv doar în privința intimatei G., Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Astfel, situația expusă se constituie, pe lângă o încălcare a art. 477 din C. proc. civ. care obligă instanța de apel să rejudece fondul cauzei în cadrul învestirii sale prin cererea de apel, și într-o încălcare a dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care instituie obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor elementelor care formează obiectul învestirii. Fiind reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în sensul încălcării normelor de procedură expuse mai sus, încălcare având drept consecință vătămarea părții în drepturile sale procesuale, Înalta Curte constată că nu se impune examinarea aceleiași situații prin prisma motivului prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, astfel cum au invocat recurenții reclamanți.

Susținerea intimatului F. în sensul că reclamanții aveau posibilitatea de a solicita completarea hotărârii în temeiul art. 444 din C. proc. civ., nu poate fi primită câtă vreme instanța a omis să analizeze un motiv de apel ce viza un capăt distinct al demersului judiciar pendinte. Or, din interpretarea art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., rezultă că o cerere de completare a unei hotărâri judecatorești este admisibilă, exclusiv, atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Susținerile recurenților reclamanți prin care aceștia au expus critici cu privire la soluția de menținere ca valabilă a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019 încheiate de promitenții-vânzători cu numita G., în calitate de promitentă-cumpărătoare, nu pot fi cercetate în prezenta fază procesuală, instanța de recurs neputând să procedeze la analiza pentru prima dată a acestui motiv de apel care este arondat configurării situației de fapt a cauzei, întrucât, potrivit art. 488 din C. proc. civ., aceasta exercită un control exclusiv de legalitate al deciziei recurate.

Criticile recurenților încadrate de către aceștia în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. au, însă, caracter nefondat. Analizând criticile formulate prin cererea de recurs, exclusiv cu privire la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/24.04.2018, astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. x/10.08.2018, Înalta Curte observă că instanțele de fond au constatat că nu poate fi reținută culpa comună sau culpa exclusivă a promitenților-cumpărători, întrucât, din probatoriul administrat, a rezultat că reclamanții sunt cei care nu și-au respectat obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare la termenul și în modalitatea prevăzută în aceste înscrisuri, motiv pentru care a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtul F., dispunându-se rezoluțiunea acestei promisiuni de vânzare-cumpărare, cu obligarea reclamanților la plata daunelor interese, în acord cu dispozițiile art. 1538 alin. (2) și art. 1549 alin. (1) din C. civ.

Înalta Curte constată că recurenții evocă texte de lege din C. civ. referitoare la rezoluțiune, executarea obligațiilor, punerea în întârziere a debitorului, dar nu din prisma aplicării și interpretării lor, ci raportat la modul de apreciere a culpei în neexecutare, precum și a probelor administrate. De altfel, majoritatea criticilor subsumate de către recurenți motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. privesc reevaluarea probatoriului, recurenții referindu-se la aspecte de fapt privind prelungirea termenului contractual, conduita părților și elemente din care ar rezulta, în opinia lor, culpa promitenților cumpărători în neexecutarea obligațiilor.

Înalta Curte nu poate însă proceda la o reapreciere a probelor valorificate de cele două instanțe în fazele procesuale anterioare pentru a constata că reclamanții-pârâți nu au nicio culpă în neexecutarea contractului, întrucât acest aspect implică efectuarea unui control de temeinicie - de a reevalua probele și de a stabili pe baza acestora o altă situație de fapt. Or, acest control nu îi este permis instanței de recurs, care are îndrituirea de a verifica numai aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Aceleași considerente se impun și în privința criticilor referitoare la obligarea reclamanților la plata daunelor interese, instanța de apel arătând că lipsa dovedirii culpei promitenților cumpărători reprezintă justificarea admiterii cererii pârâtului reclamant de a-i fi acordate daune interese în cuantum de 10.000 euro, adică jumătate din suma prevăzută în clauza penală din promisiunea de vânzare - cumpărare.

În ceea ce privește condiția punerii în întârziere, Înalta Curte constată că au fost corect aplicate dispozițiile art. 1522 alin. (5) din C. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Stabilind situația de fapt, prima instanță a constatat că niciuna dintre părți nu a făcut dovada punerii în întârziere prealabil formulării cererilor. În această situație, în mod corect s-a reținut că, prin comunicarea cererii de chemare în judecată, respectiv a cererii reconvenționale, a fost îndeplinită această condiție a rezoluțiunii, cererea reprezentând manifestarea de voință din partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligației de către debitor.

În ceea ce privește alegația recurenților în sensul că rezoluțiunea promisiunii, dispusă urmare a admiterii cererii reconvenționale, ar desființa retroactiv contractul, inclusiv clauza penală, nu poate fi primită față de prevederile art. 1516 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 1554 alin. (2) din același cod, potrivit cărora "Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune".

Criticile recurenților vizând modalitatea în care s-au acordat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat achitat de intimata G., urmează a fi avute în vedere de către instanța de trimitere la momentul rejudecării, față de soluția de casare cu trimitere ce va fi dispusă, modul în care instanța se va pronunța în privința convenției încheiate de reclamanți cu această intimată producând efecte asupra aprecierii culpei procesuale.

Motivul de recurs prin care recurenții au apreciat că se impune aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. și reducerea onorariului avocațial, acesta fiind vădit dispropoționat raportat la complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat, nu poate fi reținut. Această critică reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, fiind pe deplin aplicabile cele statuate în Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții și, de asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În consecință, fiind vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, critica recurenților-reclamanți nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se niciunul dintre motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. cu referire la art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții-pârâți C. și E., ambii prin mandatar D., B. și A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 874A din 2 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel cu privire la soluția dată promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 20.03.2019, în limitele cererii de apel, și va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate, referitoare la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/24.04.2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții-pârâți C. și E., ambii prin mandatar D., B. și A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 874A din 2 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.