ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2331/2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 17.03.2020, în dosarul nr. x/2020, reclamanții A. S.R.L. (fosta B. SRL), C. și D., în contradictoriu cu pârâta E. au solicitat următoarele: să se constate că contractul de drept de opțiune din 29.04.2015, împreună cu adiționalele nr. 1, 2 și 3 prin care a fost modificat și novat contractul de drept de opțiune, a reprezentat, în ce privește pe reclamanții 1 și 3 o promisiune de acordare a unei garanții și nu un contract de garanție personală; să se constate simulația contractului de împrumut în deghizarea acestuia, iar în subsidiar, să fie calificat potrivit naturii lui juridice ca fiind un contract de împrumut; să se constate nulitatea absolută și/sau relativă a contractului în tot sau în parte, respectiv a clauzelor prin care sunt stabilite în sarcina reclamanților obligații de plată a unor sume de bani peste suma împrumutată, respectiv suma de 189.000 euro, fie procentual prin raportare la prețul de vânzare a terenului, fie prin raportare la sumele fixe precalculate si stipulate ca obligație de plată suplimentară la termenul de restituire al capitalului împrumutului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1222, 1223, 1226 C. civ., O.U.G. nr. 80/2013, restul dispozițiilor legale invocate în cuprinsul cererii, precum și orice alte dispoziții legale aplicabile.

Prin sentința civilă nr. 2556/10.12.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei de interes a reclamantei C. cu privire primul capăt al acțiunii, excepție invocată de pârâta E., ca neîntemeiată, au fost respinse excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la capătul secund al acțiunii, având ca obiect constatarea simulației, excepții invocate de pârâta E., ca neîntemeiate și a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la acest petit, excepție invocată de pârâta E., ca neîntemeiată. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul final al acțiunii, având ca obiect anularea, pentru leziune, a contractului de drept de opțiune și a actelor adiționale nr. x/26.06.2015, nr. y/01.02.2017 și nr. 2/07.02.2018, excepție invocată de pârâta E. și a fost respinsă pretenția având ca obiect ca obiect anularea, pentru leziune, a contractului de drept de opțiune și a actelor adiționale nr. x/26.06.2015, nr. y/01.02.2017 și nr. 2/07.02.2018, ca prescris. A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul final al acțiunii, având ca obiect anularea, pentru leziune, a actului adițional nr. x/01.03.2019 la contractul de drept de opțiune din 29.04.2015, ca neîntemeiată și a fost respinsă, în rest, acțiunea formulată de reclamanții A. S.R.L., C. și D. în contradictoriu cu pârâta E., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. S.R.L., C. și D., solicitând, în principal, anularea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, schimbarea ei în parte, în sensul admiterii acțiunii. Prin decizia civilă nr. 1709A/29.10.2021 pronunțată ce Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs A. S.R.L., C. și D., solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea deciziei și a sentinței, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată la prima instanță de fond, iar în subsidiar, la instanța de apel. Într-un al doilea subsidiar, recurenții au solicitat rejudecarea cauzei de instanța de recurs și admiterea parțială a acțiunii inițial formulate. După expunerea situației de fapt, recurenții au arătat că au demonstrat în proces care a fost voința reală a părților și, în consecință, caracterul deghizat al contractului de împrumut într-un contract intitulat "contract de drept de opțiune". S-a arătat că acest procedeu juridic a fost comun agreat de contractanți pentru eludarea dispozițiilor imperative referitoare la limitele dobânzii remuneratorii în contractele civile, adică spre a deghiza cauza ilicită a înțelegerii lor reale, sens în care, potrivit art. 1292 C. civ., dovada voinței reale a fost demonstrată printr-un ansamblu vast de probe administrate. În aceste condiții, recurenții au subliniat că nu era necesară dovada unui act secret de împrumut prin instrumentum, fiind suficientă probarea voinței reale a părților, în sensul că acestea au agreat un contract de împrumut ca negotium. Au fost trecute în memoriul de recurs în mod detaliat probele și conținutul lor, corespondența electronică, imputându-se instanței de apel aplicarea greșită a legii în evaluarea stării de fapt, fiind citate pasaje ale deciziei spre a demonstra acest lucru. S-a imputat, așadar, instanței de apel motivarea deficitară a deciziei și încălcarea normelor procedurale, sens în care s-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., întrucât aceasta a reținut greșit că reclamanții apelanți nu au dovedit elementul volitiv ca fiind în sensul încheierii unui contract de împrumut. Prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, recurenții au susținut că starea reală de fapt este diferită de cea reținută în apel, dar și că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 22, art. 237 și art. 264 C. proc. civ., motivând deficitar decizia, întrucât nu a argumentat de ce nu s-a dat semnificație probelor și apărărilor reclamanților, în mod particular mărturisirii extrajudiciare extrase din corespondența îndelungată a părților pe marginea executării contractului. În ceea ce privește lămurirea naturii juridice a convenției încheiate, în acord cu dispozițiile art. 1225, art. 1266 și art. 1168 C. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 2167 C. civ., prin care se impune ca dispozițiile referitoare la contractul de împrumut cu dobândă să fie aplicabile ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naște o obligație de plată cu termen a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea și executarea acelei obligații. În acest sens, s-a subliniat că sumele datorate de reclamanta C. în schimbul finanțării intimatei urmează acest regim legal în privința dobânzii, așa cum rezultă din actele adiționale, în care s-a menționat că obligația principală este aceea de restituire a sumei, la care se adaugă o cotă de penalitate determinată. Or, au susținut recurenții, în aceste condiții, chiar dacă este evidentă natura de împrumut a contractului, instanța de apel a ignorat această calificare și nici nu a lămurit în prezența cărui tip de contract se situează analiza proprie, tot așa cum nu a justificat de ce a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 2167 C. civ., eludând regulile de drept aplicabile. Chiar și în prezența unui contract nenumit, recurenții consideră că trebuia aplicate aceste dispoziții, astfel cum prescriu și dispozițiile Legii nr. 216/2011 referitoare la interdicția împrumutului cămătăresc, însă, implicit, instanța de apel a recunoscut dreptul intimatei la restituirea sumei împrumutate cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că în apel instanța a înlăturat greșit aplicarea art. 2167 și art. 2168 C. civ., care stabilesc că noțiunea de dobândă nu este legată de denumirea dată de părți prestațiilor, ci de motivul pentru care debitorul trebuie să remită suma solicitată de către creditor. Plecând de la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1168, art. 1225 și art. 1266 C. civ., instanța de apel a înlăturat și O.G. nr. 13/2011, dând o semnificație străină înțelesului termenilor convenției, astfel cum a fost modificată prin acte adiționale. Recurenții au susținut că și dezlegarea dată în apel ultimului capăt al cererii lor este eronată, ca rezultat al greșitei aplicări a legii. S-a susținut că o calificare corectă a naturii și conținutului convenției permitea instanței de apel să observe ilicitatea cauzei și obiectului actului, dar și să aprecieze că această pretenție nu se situa în subsecvența calificării contractului, ci avea caracter autonom. În acest sens au susținut că din modul în care a fost concepută clauza de dobândă, aceasta încalcă legea, de aceea ea trebuia compatibilizată cu art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011. Încălcarea acestei dispoziții trebuie sancționată cu nulitatea absolută potrivit art. 5 alin. (2) din același act normativ. Detaliind algoritmul de calcul al dobânzii, recurenții arată că dobânda real solicitată este în cuantum de 64,34%, deși procentul permis de lege nu poate fi mai mare de 9%. Instanța de apel nu a examinat real acest aspect, ci a considerat că, de vreme ce contractul examinat nu a fost unul de împrumut, argumentele prezentate nu necesită analiză. Prin urmare, recurenții consideră incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. deoarece soluția pronunțată excedează limitele determinate prin considerarea principiului disponibilității și a limitelor devoluțiunii în apel. A fost criticată, de asemenea, dezlegarea dată în apel cererii de constatare a nulității relative a convenției, determinate de leziune. Din această perspectivă, recurenții au arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1221 C. civ., de vreme ce disproporția vădită trebuie raportată la conținutul concret al obligațiilor părților. În acest sens, s-a arătat că dacă, în mod normal, împrumutatul trebuie să restituie valoarea sumei împrumutate, în concret, în cauză, reclamanții ar trebui să restituie intimatei o sumă cuprinsă între 336.000 și 736.000 euro sau chiar 1.155.000 euro, adică 2,15 procente din prețul vânzării terenului considerat în contract. S-a mai susținut că starea de nevoie este demonstrată prin probele administrate în cauză, însă instanța de apel a apreciat greșit că nu s-a dovedit că pârâta a profitat de starea de nevoie a cocontractanților, adăugând nepermis și alte condiții, neprevăzute de lege pentru constatarea leziunii. Prin întâmpinare, intimata E.. A solicitat respingerea ca nefondat a recursului, combătând punctual temeinicia motivelor de casare formulate.

În examinarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție impune, premergător examinării temeiniciei motivelor de casare observația că, potrivit art. 497 C. proc. civ., o eventuală admitere a recursului conduce la casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., primei instanțe, a cărei hotărâre, urmează a fi, de asemenea, casată. În aceste limite, în această fază a procesului, chiar evocând fondul, instanța supremă nu va pronunța o decizie de admitere a cererii de chemare în judecată, potrivit solicitării formulate de recurente în enunțarea petitului subsidiar al cererii de recurs, întrucât se opun unui asemenea procedeu dispozițiile legale evocate. De asemenea, instanța de recurs reamintește părților că recursul, cale extraordinară de atac, urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție îndeplinește, în recurs, o funcție de asigurare a corerenței și stabilității normative, a interpretării și aplicării uniforme a legii, ținând seama de rolul constituțional al instanței supreme și de specificul incontestabil al acestei căi de atac. De aceea, în recurs, în aceste limite, controlul de legalitate nu este compatibil cu reevaluarea stării de fapt și reexaminarea probelor ori a modului în care acestea au fost interpretate în aprecierea stării de fapt; însăși modalitatea în care legea structurează motivele de casare, în afara cărora instanța se plasează într-un control de temeinicie, susține, consecvent art. 483 alin. (3) C. proc. civ., concluzia că în recurs instanța competentă realizează controlul de legalitate al hotărârii recurate. În aceste condiții, numai instanțele de fond au atributul aprecierii probelor, în mod liber și potrivit convingerii lor, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, iar instanța de recurs nu va putea cenzura modul în care instanțele devolutive au executat acest atribut. În concluzie, analizând recursul, Înalta Curte subliniază că nu va realiza o reevaluare a stării de fapt statuate în apel, așa încât nu vor fi avute în vedere niciuna dintre seriile de argumente ale recurenților prin care se solicită reexaminarea conținutului probelor și a modului în care instanța de apel a statuat în fapt pe baza examinării lor. În acest sens, nu sunt corect integrate sferei recursului solicitările recurenților de reevaluare a conținutului corespondenței părților, pe larg redate în memoriul de recurs, ori a înscrisurilor care, în opinia autorilor căii de atac, au fost evaluate într-o modalitate pe care o contestă, propunând acestei instanțe o reconsiderare a contextului factual. Trecând de aceste considerente, Înalta Curte sesizează că recurenții critică, integrat unui prim motiv de casare fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită în apel a dispozițiilor art. 1292 C. civ. Ca premisă a examenului cauzei, instanța de recurs constată că litigiul s-a bazat pe următorul context factual: între reclamanta C. în calitate de promitentă, reclamantul D., în calitate de garant, reclamanta A. S.R.L. (fostă B. SRL), în calitate de garant și societatea F. în calitate de beneficiar (al cărei continuator este E.) s-a încheiat contractul de drept de opțiune. Prin acesta, promitenta a acordat beneficiarului dreptul ca, în schimbul prețului stabilit de 189.000 de euro și fără plata unei alte remunerații, în termen de 30 de zile de la data semnării contractului, să opteze între: dobândirea a 20 de părți sociale, în valoare nominală de 10 RON fiecare, reprezentând 1% din capitalul social deținut de promitentă (reclamanta C.) în cadrul B. și primirea unei sume reprezentând 1% din prețul net încasat de către consorțiul format de reclamanți ca urmare a vânzării terenului. De asemenea, părțile au stabilit că opțiunea beneficiarului va fi notificată în scris promitentei cel târziu în a 30-a zi de la data semnării contractului. Prin aceeași convenție părțile au stipulat o penalitate de 113.400 de euro în favoarea beneficiarului în ipoteza în care, după prezentarea de către acesta a opțiunii de a primi 1% din prețul net de vânzare al terenului, până la data de 30.10.2016, terenul este vândut doar parțial. Beneficiarul și-a exercitat, în condițiile stipulate, dreptul de opțiune în sensul de a primi, în schimbul prețului achitat pentru cumpărarea dreptului de opțiune, 1% din prețul net încasat pentru teren. Contractul primordial a fost modificat succesiv prin trei acte adiționale, prin fiecare dintre acestea fiind extins termenul pentru vânzarea terenului și majorate atât procentul din prețul de vânzare a terenului cuvenit beneficiatului, cât și cuantumul penalității. În acest context, recurenții au pretins caracterul simulat al contractului de drept de opțiune, care a deghizat un împrumut, din dorința de a evita natura ilicită a modului de configurare a dobânzii. Au susținut că simulația în forma actului deghizat nu presupune proba ei prin înfățișarea actului secret, în sens de instrumentum probationis, fiind suficientă dovedirea lui ca negotium iuris; astfel, consideră că s-a demonstrat în cauză că părțile nu au denumit contractul încheiat ca împrumut, doar pentru a evita interdicția legală instituită prin art. 5 din O.G. nr. 13/2011, privind limitele dobânzii în contractele de împrumut, însă acesta a fost adevărata lor voință. Redând pasaje considerate relevante din decizia instanței de apel, se impută acesteia omisiunea analizei unor aspecte importante ale cauzei, sens în care fundamentează criticile și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Înalta Curte subliniază totuși că motivul de recurs fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se delimitează esențial de cel prevăzut la pct. 8 al aceluiași articol și exclude statuările greșite în fapt sau în drept ale instanței devolutive. În mod specific, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupun fie nemotivarea hotărârii pronunțate în apel, fie motivarea contradictorie ori complet străină de natura cauzei, adică o lipsă de acuratețe a expunerii raționamentului judiciar de natură să nu lase să întrevadă justificarea soluției din dispozitiv, modul de rezolvare propriu-zisă a acțiunii ori chiar să contrazică dispozitivul. Împrejurarea că instanța de apel a dezvoltat un raționament considerat de recurenți ca fiind greșit nu se poate integra conținutului acestui motiv de casare; nu imprimă substanță acestui temei al casării nici susținerea că instanța a omis să analizeze aspecte esențiale, afirmație cu caracter generic în memoriul de recurs, prin care recurenții își preconstituie prilejul de a expune în fața instanței de casare propria lor viziune asupra modului de rezolvare a cauzei. De aceea, în sensul celor arătate, Înalta Curte arată că invocarea, concomitent cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ este formală, improprie conținutului corect al acestuia și îl va înlătura fără alte examinări. În ceea ce privește însă aplicarea greșită în apel a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1292 C. civ., criticile sunt nefondate. Din examenul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a stabilit că simulația nu a fost demonstrată, arătând că nu rezultă că părțile contractului de drept de opțiune au avut o înțelegere secretă de încheiere a unei convenții de împrumut, prin raportare la clauzele actului. S-a reținut astfel că în nicio clauză a acestuia nu s-a prevăzut obligația de restituire a sumei, în mod specific unui împrumut, și că penalitățile stabilite nu au mascat o dobândă, de vreme ce ele erau datorate în ipoteza în care terenul nu ar fi fost vândut, iar beneficiarul nu ar fi primit cota convenită din preț, dacă ar fi optat pentru acest drept; în acest sens, s-a subliniat că dreptul de a pretinde o parte din prețul de vânzare a unui bun nu echivalează restituirii unui împrumut. Instanța de apel a arătat că nu este relevantă și nici suficientă terminologia contractului pentru a califica actul încheiat ca fiind unul de împrumut, în acest caz fiind necesar să se clarifice voința concordantă a contractanților, care nu este specifică acestui tip de contract. Înalta Curte sesizează însă că examenul instanței de apel a avut caracter dual: concomitent această instanță a stabilit atât inexistența simulației prin lipsa demonstrării actului secret, cât și excluderea calificării contractului ca împrumut, analiză care a corespuns modului în care chiar reclamanții au fundamentat în acțiune și, ulterior, în apel, teza capătului secund de cerere și a subsidiarului său. Disociind între simulație și calificarea actului juridic încheiat ca fiind două instituții juridice distincte, instanța de recurs subliniază, în primul rând că simulația prin act deghizat presupune, operațional, ascunderea totală a actului secret care, ca înțelegere contractuală, este distinct de actul public. În acest sens, actul secret nu transpare din terminologia ori conținutul actului public, ci este distinct de acesta, sens în care dovada lui se realizează separat, iar nu prin mijlocirea sau interpretarea actului fictiv. În această structură, de esența simulației este și acordul simulatoriu, adică devoalarea în plan probatoriu, a acordului părților de a orchestra disimularea adevărului prin încheierea unui act ostensibil care nu corespunde realității. Or, în cauză, reclamantele, recurente astăzi, nu au demonstrat și nici afirmat, în esență, această construcție juridică, așa încât teza simulației este lipsită de consistență. În mod constant, aceste părți litigante au susținut că, în fapt, contractul lor este un împrumut, așa cum pretind că rezultă dintr-o corectă și concertată interpretare a tuturor clauzelor contractului, cerând instanțelor devolutive să realizeze corecta lui calificare, iar tot astfel rezultă și prin modul de configurare a motivului de recurs. În acest sens, Înalta Curte reamintește că recurenții au cerut instanței de recurs să stabilească împrejurarea că adevărata intenție a părților a fost să încheie un contract de împrumut, că acest lucru rezultă atât din dialogurile repetate ale litiganților premergătoare convenției și pe parcursul executării ei, cât și din terminologia contractului. Prin urmare, pentru aceste considerente, motivul de casare rezultând din aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la proba simulației, art. 1292 C. civ., va fi înlăturat, întrucât conținutul corect al criticii se referă la greșita operațiune de calificare a contractului, care va fi examinată în continuare, ca integrată unui motiv succesiv de recurs. În acest sens, instanța supremă reține că recurenții au susținut că prestațiile părților corespund operațiunii de împrumut, așa cum rezultă din ansamblul drepturilor și obligațiilor convenționale și cum impun art. 1225 și art. 1266 C. civ.; de asemenea au fost invocate dispozițiile art. 1168 C. civ. prin care se impune instanței să examineze conținutul contractului nenumit prin raportare la regulile speciale ale actului cu care acestea se aseamănă cel mai mult. Analizând decizia recurată, Înalta Curte reține că instanța de apel a subliniat că natura contractului nu trebuie stabilită în funcție de titlul convenției sau termenii folosiți, în acest scop fiind cerută o examinare a voinței contractanților asupra elementelor specifice ale actului. S-a subliniat că pârâtul nu a transferat o sumă de bani promitentei C. cu obligația acesteia de o restitui la scadență, ci a plătit această sumă contra unui drept de opțiune între a deveni coasociat în societatea promitentă și a primi un procent din prețul de vânzare a bunului imobil identificat în contract; în acest sens, pentru facilitarea celei mai bune opțiuni, promitenta și-a asumat și alte obligații contractuale, cum ar fi punerea la dispoziția beneficiarului, titular al dreptului de opțiune, a planului de afaceri în legătură cu terenul, a documentelor contabile ale B., a altor documente solicitate de beneficiar etc. Pe aceste premise, în apel s-a reținut că actul părților nu a fost unul de împrumut, iar calificarea cerută nu poate fi reținută pe baza clauzei stipulate în favoarea beneficiarului de a primi o penalitate calculată după un algoritm bilateral agreat pentru cazul în care terenul nu s-ar fi vândut până la un moment stabilit de părți. Înalta Curte sesizează că examinarea din apel a corespuns criteriilor propuse de apelanți, reluate în memoriul de recurs, referitoare la conținutul concret al obligațiilor părților, astfel cum rezultă din ansamblul contractului, la voința lor concordantă prin raportare la scopul contractului, însă recurenții contestă rezultatul raționamentului judiciar, fără a putea demonstra încălcarea dispozițiilor legale de către instanța de apel. De asemenea, operațiunea calificării contractului a fost mijlocită de evaluarea probelor cauzei, dându-se acestora o semnificație corelată, contrar susținerilor recurenților. Din acest punct de vedere, împrejurarea că recurenții propun instanței de recurs o altă interpretare a contractului nu este suficientă în sine spre a fi considerată o încălcare a legii, dacă aceștia nu demonstrează în concret modul în care s-a produs aceasta, fie prin ignorarea conținutului ei explicit, fie prin interpretarea ori aplicarea greșită a normelor de drept pozitiv. Nu s-a demonstrat, ci a rămas o simplă afirmație procesuală, nici faptul încălcării dispozițiilor art. 1168 C. civ., în măsura în care instanța de apel nu a reținut că înțelegerea părților se aseamănă cel mai mult cu un contract de împrumut și că normele generale nu sunt îndestulătoare pentru determinarea conduite specifice contractanților. Prin urmare, este nefondat și acest motiv de recurs și va fi înlăturat. Următorul motiv de casare supune examinării legalitatea deciziei din apel prin raportare la dispozițiile art. 2167 C. civ., prin care recurențiii au susținut că în proces erau aplicabile regulile referitoare la împrumutul cu dobândă ori de câte ori în temeiul unui contract se naște o obligație de plată a unei sume de bani la termen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea și executarea acestei obligații. Cu privire la incidența acestei dispoziții de drept instanța de apel a reținut că aplicarea acestei reguli se află în subsecvența calificării contractului ca împrumut și că aceasta nu se aplică în situația în care există alte reguli de executare a obligației de plată și că, în orice caz, calificarea contractului ca împrumut nu se poate face în considerarea conținutului art. 2167 C. civ. Nici acest motiv de recurs nu este fondat. Recurenții susțin că, fie și independent de calificarea contractului, dispozițiile evocate sunt aplicabile deoarece obligația în discuție are ca obiect plata unei sume de bani; prin urmare, aceștia consideră că nu s-ar putea pretinde executarea obligației astfel cum ea este configurată contractual, deoarece corelat cu restiturea capitalului, la suma pretins împrumutată nu se puteau adăuga decât dobânzile legale. Pe lângă împrejurarea că stabilirea naturii și speciei contractului este o operațiune juridică care precedă determinării normelor de drept aplicabile unui anumit tip de contract, instanța de apel a subliniat corect că, pe de o parte, natura contractului nu poate fi determinată prin aprecierea izolată a art. 2167 C. civ., dar și că nu oricărei obligații de plată a unei sume de bani i se aplică regulile împrumutului cu dobândă. Dreptul subiectiv generat de convenția în favoarea beneficiarului a fost, în principal, exercitarea unei opțiuni; sub condiția exercitării acesteia și dacă executarea ei de către promitent nu se realiza în termenii convenției, beneficiarul și-a rezervat dreptul de a denunța contractul și de a primi o prestație compusă din suma de bani care a reprezentat prețul opțiunii plus o penalitate modificată succesiv, prin acte adiționale agreate de cocontractanți. Părțile au prevăzut, așadar, reguli specifice de plată, adică "reguli particulare pentru executarea acelei obligații", ceea ce semnifică, în esență chiar eficientizarea normei de drept la care recurenții fac referire, iar nu încălcarea ei. Prin urmare, această concluzie exclude, corelativ, și aplicarea art. 1 alin. (5) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, a căror încălcare o pretind recurenții, susținând fără temei inserarea în convenție a unei dobânzi configurate peste limitele permise de acest act normativ. Astfel, într-o ultimă secvență a recursului, s-a criticat greșita soluționare a cererilor privind constatarea nulității integrale a convenției pentru cauză și obiect ilicit, ori numai parțiale, în ceea ce privește dispozițiile contractuale privitoare la dobândă. Raționamenul instanței de apel a corespuns celor reținute mai sus de instanța supremă în ceea ce privește stabilirea naturii și conținutul convenției deduse judecății, așa încât a devenit inutilă examinarea compatibilității convenției cu O.G. nr. 13/2011 în ansamblul ei. Raționamentul instanței de apel a exclus aprecierea că prestația evaluată la 189.000 euro, plătită la încheierea contractului ca preț al dreptului de opțiune, reprezintă conținutul obligației de restituire a unui împrumut, iar aceste concluzii au fost menținute în recurs, astfel cum rezultă din toate aceste considerente. Este, în acest sens, lipsită de fundament și critica referitoare la depășirea limitelor devoluțiunii în apel, deoarece aserțiunea instanței de prim control judiciar s-a integrat sferei criticilor formulate. Nu s-a ignorat fundamentul juridic al pretenției și nici nu s-au realizat examinări excedentare acestuia. Independent de relația dintre capetele de cerere formulate de reclamanți, a avut relevanță examinarea cauzei lor juridice, a fundamentului lor de fapt și de drept, care nu putea fi emancipat de calificarea exactă a naturii și conținutului raportului juridic care s-a generat între părți prin încheierea contractului de drept de opțiune. Chiar dacă apelanții au considerat ca fiind de ordine publică dispozițiile O.G nr. 13/2011, apelând la dinamica art. 1274 C. civ., ori dacă au apreciat că această solicitare este lipsită de orice dependență de statuările necesare asupra naturii și conținutului contractului, acest lucru reflectă propria lor viziune, însă nu impune instanței o abordare, prin abstracție, a diferitelor capete de cerere în ansamblul procesului. Și în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1221 C. civ., în susținerea nultății relative a convenției, criticile vor fi înlăturate. Verificând leziunea, ca viciu de consimțământ apt să atragă sancțiunea nulității relative a convenției, instanța de apel a procedat la examinarea condițiilor ei potrivit conținutului normei de drept pretins încălcate, reținând că, fără a fi negate celelalte cerințe, nu s-a probat în cauză una dintre condițiile cumulative ale acesteia, respectiv aceea ca pârâta să fi profitat de starea de nevoie a cocontractanților; aceste aserțiuni imprimă o evaluare de fapt a instanței devolutive, ca premisă a aplicării legii, iar nu ignorarea ei. În aceste condiții, criticile recurenților prin care supun instanței de recurs modul în care, în apel, s-a apreciat asupra acestui fapt nu se integrează în limitele controlului de legalitate realizat în recurs, astfel cum s-a subliniat în debutul considerentelor proprii ale instanței supreme, iar în acest sens, critica nu va fi, dincolo de acești parametri, examinată. În baza tuturor celor reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat și, în temeiul art. 496 C. proc. civ., îl va respinge ca atare.