ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 396/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 17 martie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, sub numărul x/2020, reclamanții A. S.R.L. (fosta B. S.R.L.), C. și D., în contradictoriu cu pârâta E., au formulat următoarele capete de cerere:

De asemenea, s-a solicitat și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată aferente litigiului.

Prin sentința nr. 2556 din data de 10 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a reclamantei C. cu privire la capătul nr. 1 al acțiunii.

S-au respins, de asemenea, ca neîntemeiate, excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la capătul nr. 2 al acțiunii, având ca obiect constatarea simulației.

S-a respins ca neîntemeiată și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul nr. 2 al acțiunii.

Totodată, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul nr. 3 al acțiunii, având ca obiect anularea, pentru leziune, a contractului de drept de opțiune și a actelor adiționale nr. x/26.06.2015, y/01.02.2017 și 2/07.02.2018.

Prin urmare, s-a respins ca prescris capătul nr. 3 al acțiunii, având ca obiect ca obiect anularea, pentru leziune, a contractului de drept de opțiune și a actelor adiționale nr. x/26.06.2015, y/01.02.2017 și 2/07.02.2018.

De asemenea, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul nr. 3 al acțiunii, având ca obiect anularea, pentru leziune, a actului adițional nr. x/01.03.2019 la contractul de drept de opțiune din data de 29.04.2015.

Nu în ultimul rând, s-a respins, în rest, acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, la data de 11 decembrie 2020, au declarat apel reclamanții, solicitând, în principal, anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe iar, în subsidiar, schimbarea în parte, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 1709 din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanți.

Împotriva deciziei instanței de apel, la data de 18 noiembrie 2021, au declarat recurs reclamanții.

La data de 10 ianuarie 2022 reclamanții au depus motivele de recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea deciziei și a sentinței pronunțate în cauză, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată la prima instanță de fond iar, în subsidiar, la instanța de apel.

Într-un al doilea subsidiar, recurenții au solicitat casarea deciziei în parte și admiterea cererii introductive.

Prin decizia nr. 2331 din 9 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

Împotriva deciziei instanței supreme, la data de 28 decembrie 2022, reclamanții au formulat contestație în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În susținerea contestației în anulare, se invocă, în esență, faptul că, instanța de recurs nu a analizat incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dezvoltând, contestatorii arată că recursul declarat în cauză a avut ca temeiuri art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., motivele de nelegalitate de la pct. 5 și 6 fiind invocate raportat la faptul că decizia din apel nu a fost motivată în mod corespunzător.

Astfel, deși instanța de apel, respingând calea de atac, a reținut că nu a fost dovedită înțelegerea părților în sensul unui împrumut cu dobândă, aceasta nu avut în vedere corespondența purtată de părți în perioada precontractuală și nu a argumentat în cuprinsul deciziei sale de ce anume această corespondență nu a prezentat relevanță în cauză.

Contestatorii au redat în cuprinsul contestației în anulare discuțiile avute de către reprezentanții părților, care, susțin aceștia, au fost ignorate de instanțele inferioare la calificarea contractului ca fiind unul de împrumut cu dobândă.

În opinia contestatorilor, probatoriul depus în sensul arătat era esențial în a se stabili că voința reală a părților a fost aceea de a încheia un contract de împrumut cu dobândă.

S-a insistat asupra faptului că, deși s-a discutat în mod explicit despre elementele contractului de împrumut, folosindu-se chiar terminologia specifică, instanța de apel nu a expus raționamentul în baza căruia a reținut că, în cauză, convenția dintre părți nu are natura juridică de împrumut cu dobândă.

Arată contestatorii că soluția instanței de apel prin care au fost analizate, numai în parte, afirmațiile părților contractante, ignorându-se pasajele relevante privitor la negocierea obligațiilor contractuale specifice unui împrumut cu dobândă, este vădit nelegală, fiind încălcate dispoziții legale de ordine publică.

În continuare, se învederează că, în ceea ce privește motivul de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a argumentat că nu este incident, fiind invocat formal, având în vedere că prin cererea de recurs s-a criticat raționamentul instanței în aprecierea mijloacelor de probă.

De asemenea, se menționează că instanța de recurs a analizat în detaliu incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu a analizat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la lipsa oricărei motivări a instanței de apel asupra deciziei de a nu lua în considerare corespondența dintre părți, omisiunea aplicării art. 350 C. proc. civ. privind mărturisirea extrajudiciară și refuzul de a analiza legalitatea unei obligații contractuale prin transformarea unui capăt de cerere principal într-unul accesoriu.

Potrivit contestatorilor, instanța de recurs ar fi trebuit să analizeze dacă motivarea din apel este completă, precum și dacă aceasta a fost redactată prin raportare la toate mijloacele de probă și aspectele de fapt și de drept invocate de părți.

Se arată și că, pe calea recursului, nu s-a solicitat să se reanalizeze mijloacele de probă ori să se restabilească situația de fapt, ci să se constate omisiunea instanței de apel de a motiva de ce probele depuse în dovedirea cererii introductive nu au fost considerate relevante în cauză.

Prin urmare, susțin contestatorii că decizia din recurs nu cuprinde analiza motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ori a argumentelor invocate în dezvoltarea acestuia.

La data de 22 februarie 2023 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate lipsa incidenței art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. și respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă.

În subsidiar, pentru cazul în care contestația ar fi admisibilă, intimata a solicitat cercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. strict prin raportare la motivele de recurs invocate în termen și respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Judecarea cauzei a avut loc la data de 28 februarie 2023.

La aceeași dată, ulterior închiderii ședinței de judecată, s-au primit la dosarul cauzei concluziile scrise formulate de către contestatori.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare vizează decizia instanței de recurs, prin care a fost respins recursul ca nefondat, invocându-se omisiunea instanței de a cerceta unul dintre motivele de recurs invocate în termen, încadrându-se astfel în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Examinând susținerile contestatorilor care fundamentează cererea acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, se susține omisiunea instanței de recurs de a analiza motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a invocat lipsa oricărei motivări a instanței de apel asupra deciziei de a nu lua în considerare corespondența dintre părți, omisiunea aplicării art. 350 C. proc. civ. privind mărturisirea extrajudiciară și refuzul de a analiza legalitatea unei obligații contractuale prin transformarea unui capăt de cerere principal într-unul accesoriu.

Au menționat contestatorii că mijloacele de probă menționate mai sus probau intenția părților de a încheia un contract de împrumut iar instanța de apel nu a motivat de ce aceste probe esențiale nu prezintă relevanță pentru determinarea voinței reale a părților, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Or, instanța de recurs a analizat aceste critici din recurs numai prin prisma motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C .proc.civ., fără a preciza nimic despre cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În aprecierea contestatorilor, în motivul de casare de la punctul 6 se încadrează criticile privind doar ipoteza unei nemotivări a hotărârii de apel, a unei motivări contradictorii ori complet străine de natura cauzei. Însă, criticile referitoare la motivarea incompletă a instanței de apel, prin neraportarea sa la toate mijloacele de probă și aspectele de fapt și de drept invocate de părți care pot avea un rol determinant în soluționarea cauzei se încadrează, în opinia contestatorilor, în motivul de casare de la punctul 5, motiv de casare neanalizat de instanța de recurs.

Verificând considerentele deciziei instanței de recurs, Înalta Curte constată netemeinicia susținerilor contestatorilor.

Astfel, și prin expunerea considerentelor din contestația în anulare, contestatorii tind la o modificare a situației de fapt, aceștia susținând că mijloacele de probă neevaluate de instanța de apel probau intenția părților de a încheia un contract de împrumut iar instanța de apel nu a motivat de ce aceste probe esențiale nu prezintă relevanță pentru determinarea voinței reale a părților în sensul de a încheia un contract de împrumut. Este evident că aceste critici au ca finalitate modificare concluziilor instanței de apel asupra naturii juridice a actului juridic încheiat de părți.

Or, cu privire la aceste aspecte, instanța de recurs a menționat expres că, după expunerea situației de fapt, recurenții au arătat în memoriul de recurs că au demonstrat în proces care a fost voința reală a părților și, în consecință, caracterul deghizat al contractului de împrumut într-un contract intitulat "contract de drept de opțiune". Apoi, recurenții au trecut în memoriul de recurs în mod detaliat probele și conținutul lor, corespondența electronică, imputându-se instanței de apel aplicarea greșită a legii în evaluarea stării de fapt, fiind citate pasaje ale deciziei spre a demonstra acest lucru.

În continuare instanța de recurs a reținut că s-a imputat instanței de apel motivarea deficitară a deciziei și încălcarea normelor procedurale, sens în care s-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., întrucât aceasta a reținut greșit că reclamanții apelanți nu au dovedit elementul volitiv ca fiind în sensul încheierii unui contract de împrumut.

Rezultă, așadar, că instanța de recurs a reținut critica recurenților privitoare la motivarea deficitară a deciziei instanței de apel, cu privire la lipsa dovedirii voinței părților de a încheia un contract de împrumut, reținând, de asemenea, și probele invocate de recurenți, printre care se regăsește și corespondența electronică menționată de recurenți.

De asemenea, se observă că instanța de recurs a precizat criticile recurenților privitoare la motivarea instanței de apel, menționând expres că ceea ce se impută acesteia este motivarea deficitară și încălcarea normelor procedurale, critici pe care recurenții le-au încadrat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Aceste critici, în ansamblul lor, au fost examinate de instanța de recurs, aceasta statuând că, prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, recurenții au susținut că starea reală de fapt este diferită de cea reținută în apel, dar și că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 22, art. 237 și art. 264 C. proc. civ., motivând deficitar decizia, întrucât nu a argumentat de ce nu s-a dat semnificație probelor și apărărilor reclamanților, în mod particular mărturisirii extrajudiciare extrase din corespondența îndelungată a părților pe marginea executării contractului.

Prin urmare, instanța de recurs a analizat toate argumentele invocate de recurenți relative la motivarea deficitară a deciziei instanței de apel, examinare care include nu numai criticile privind motivarea contradictorie ori complet străină de natura cauzei, ci și pe cele referitoare la motivarea incompletă, prin neraportarea la mijloacele de probă care pot avea un rol determinant în soluționarea cauzei.

Instanța de recurs a încadrat aceste critici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că acesta este cazul de recurs care permite casare deciziei apelate pentru nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. S-a reținut expres că: "Redând pasaje considerate relevante din decizia instanței de apel, se impută acesteia omisiunea analizei unor aspecte importante ale cauzei, care fundamentează criticile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.."

Referitor la criticile privind motivarea deficitară a deciziei recurate, instanța de recurs a menționat că recursul, cale extraordinară de atac, urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și că, în aceste limite, controlul de legalitate nu este compatibil cu reevaluarea stării de fapt și reexaminarea probelor ori a modului în care acestea au fost interpretate în aprecierea stării de fapt. De asemenea, s-a arătat că însăși modalitatea în care legea structurează motivele de casare, în afara cărora instanța se plasează într-un control de temeinicie, susține, consecvent art. 483 alin. (3) C. proc. civ., concluzia că în recurs instanța competentă realizează controlul de legalitate al hotărârii recurate.

Aceste considerente ale instanței de recurs vizează astfel și critica recurenților încadrată de aceștia în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la omisiunea instanței de apel de a preciza argumentele pentru care mărturisirea extrajudiciară și corespondența electronică nu au format convingerea instanței de apel în sensul încheierii unui contract de împrumut.

Instanța de recurs a reținut că, numai instanțele de fond au atributul aprecierii probelor, în mod liber și potrivit convingerii lor, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, iar instanța de recurs nu va putea cenzura modul în care instanțele devolutive au executat acest atribut.

A concluzionat instanța de recurs nu se poate realiza o reevaluare a stării de fapt statuate în apel, așa încât nu au fost avute în vedere niciuna dintre seriile de argumente ale recurenților prin care s-a solicitat reexaminarea conținutului probelor și a modului în care instanța de apel a statuat în fapt pe baza examinării lor. În acest sens, s-a precizat expres că nu sunt corect integrate sferei recursului solicitările recurenților de reevaluare a conținutului corespondenței părților, pe larg redate în memoriul de recurs, ori a înscrisurilor care, în opinia autorilor căii de atac, au fost evaluate într-o modalitate pe care o contestă, propunând acestei instanțe o reconsiderare a contextului factual.

În consecință, instanța de recurs a analizat argumentele recurenților referitoare la motivarea deficitară a deciziei instanței de apel, inclusiv pe cele încadrate de recurenți în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs încadrându-le în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și a concluzionat că scopul recurenților prin invocarea acestor critici este acela de supune instanței de recurs o reevaluare a probelor și, prin urmare, o nouă stabilire a situației de fapt, aspecte incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului.

Instanța de recurs a învederat că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupun fie nemotivarea hotărârii pronunțate în apel, fie motivarea contradictorie ori complet străină de natura cauzei, adică o lipsă de acuratețe a expunerii raționamentului judiciar de natură să nu lase să întrevadă justificarea soluției din dispozitiv, modul de rezolvare propriu-zisă a acțiunii ori chiar să contrazică dispozitivul. Or, împrejurarea că instanța de apel a dezvoltat un raționament considerat de recurenți ca fiind greșit a fost calificată de instanța de recurs ca neintegrabilă conținutului acestui motiv de casare. Totodată, s-a precizat că nu imprimă substanță acestui temei al casării nici susținerea că instanța a omis să analizeze aspecte esențiale, afirmate cu caracter generic în memoriul de recurs, prin care recurenții își preconstituie prilejul de a expune în fața instanței de casare propria lor viziune asupra modului de rezolvare a cauzei.

Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de recurs a analizat criticile recurenților subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se critică omisiunea instanței de apel de a argumenta înlăturarea unor probe de la stabilirea situației de fapt, critici ce au fost încadrate de instanța de recurs în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât au fost cercetate toate motivele de recurs invocate în termen, instanța pronunțând-se asupra tuturor cazurilor de casare, nefiind astfel întemeiate susținerile contestatoarelor în acest sens, ceea ce impune respingerea contestației în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii C., D. și A. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) împotriva deciziei nr. 2331 din 9 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2023.